Liviu Dragnea, marele maestru al combinațiilor, și-a văzut visul cu ochii: este acum membru în grupul de prietenie cu Brazilia. Acum, toate drumurile duc în mod legal la cuibușorul său de nebunii de pe plajă descoperit de jurnaliștii de la Rise Project. De bucurie că are un motiv în plus să viziteze jungla amazoniană, Dragnea ar asfalta aceste drumuri și le-ar pune borduri noi. Te întrebi, cine știe oare unde duc miile de kilometri de autostradă promiși pentru anii următori: mare parte, cu siguranță, către paradisele fiscale. Victor Ponta, partener de sambe și tangouri cu Dragnea, pe care-l calcă mereu pe bătături, a ajuns și el șeful grupului parlamentar de prietenie cu Turcia. El se consideră de mai multă vreme prieten și sfătuitor al Înaltei Porți căci nu degeaba îi plătește haraci de înțelepciune și supușenie lui Recep Erdogan primind în schimb leacuri pentru picioarele lui de lut. E drept, nu controlează un drum, ci o poartă. Bine și-așa.
Din nefericire, aceste funcții nu consumă neuronii și energia politicienilor prezenți ca gazele de luptă pe tot frontul intern, unii dintre ei tenace, ubicui și prolifici ca niște musculițe de oțet. Poate și pentru că Parlamentul conform normelor interne poate constitui grupuri și asociații, comitete și comiții speciale, de anchetă, evaluare sau mediere după bunul plac. Multe, după cum observa și contemporanul nostru Caragiale, sunt inutile, făcute doar să zgândăre și să gonfleze orgoliile stelelor pitice din politică. Recenta spoitoreasă a clădirilor istorice din București, Gabriela Pandele, și-a sporit vizibilitatea nu doar ca mână dreaptă și slugarnică a lui Liviu Dragnea, ci și conducând o inutilă, superpolitizată și zgomotoasă (cu toate că, în principiu, oportună) comisie care să investigheze cum și-a cumpărat fostul președinte Băsescu moșia de la Nana. De asemenea, comisia a studiat și cum a ajuns Elena Udrea să dețină tot acolo câteva sute de hectare luate, pare-se cu japca de la săteni, după modelul multor așa-zise restituiri de proprietate din București sau Voluntari, experimentate de-a lungul timpului de chiar cei implicați în anchetă sau de apropiați ai acestora. Comisia a părut, în cele din urmă, doar un schimb de experiență reciproc avantajos dintre fostul președinte, oamenii lui și nebuloasa PSD.
Nemulțumit că a rămas cu pata penală la dosar și nu poate aspira să dea o mică lovitură de stat amicală, înlăturându-l de la Palatul Victoria pe sedentarul Sorin Grindeanu să-i ia locul, Liviu Dragnea vrea să-și trateze rănile penale în străinătate. Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația la executare depusă de avocații lui Dragnea împotriva condamnării în dosarul Referendumului din 2012. Dar Dragnea, ca orice președinte-jucător, mizează pe amnezia publică de aceea ar vrea ca lumea (sau cel puțin justiția) să uite cum a făcut primul milion de voturi pentru a putea băga înapoi scheletele votante în dulapul partidului. După ce a aflat de decizia Curții Supreme, a promis că se va bate pentru libertatea lui. Va merge mai departe, la Curtea europeană pentru Drepturile Omului și la Curtea Europeană de Justiție, să anuleze sentința primită. Nu peste multă vreme va ajunge să ceară opinia Curții de arbitraj de la Washington și a Consiliului de Securitate ONU. Din păcate pentru el, în acest caz Brazilia nu-l poate ajuta deși, la cum manipulează voturile prin Camera Deputaților, ar putea cere ca membrii grupurilor de prietenie să fie judecați conform sistemului legislativ din țările-prietene, căci pe el doar legile junglei l-ar mai putea salva.
Cunoaștem această stare de spirit: mulți ar vrea să-și transfere dosarele penale în străinătate cum o fac și cu dosarele de sănătate, cu averile, cu amantele sau cu copiii trimiși la studii. Liviu Dragnea simte că ar mai avea o șansă să-și spele numele pentru a putea scoate bastonul de mareșal de sub maldărul de anchete penale. Vrea să fie mai mult decât e și, dacă nu l-a ajutat Ordonanța 13, speră s-o facă noul pachet de reformă a justiției și judecătorii europeni. Mai are ceva așteptări și de la judecătorii români din Curtea Constituțională. Speranțele lui atârnă greu de gâtul acestei instituții de partid și de stat care a amânat a patra oară decizia în cazul Legii 90/2001 (vezi aici, secțiunea 2, Componența guvernului, art.2). Această lege interzice ca persoanele condamnate penal să poată avea funcții guvernamentale. Este una dintre piedicile în calea ascensiunii lui Dragnea care pare să nu mai poată fi oprită. În ianuarie, Avocatul poporului pesedist, Victor Ciorbea, a făcut contestația pe tema acestei legi, iar plângerea sa le-a dat vrăjitorilor constituționali mari bătăi de cap. Ca și Ordonanța 13, și intervenția Avocatului poporului a avut un singur obiectiv, acela de a-l exonera pe Liviu Dragnea de dosarul penal în care era implicat, dând impresia, pe zi ce trece mai apăsătoare, că singurul program politic al partidelor politice care ajung la putere sau împreajma ei este acela de a supraviețui cu orice preț, chiar și cu prețul meu și al tău. Ezitând ca măgarul lui Buridan, Curtea Constituțională nu s-a putut decide în privința aceste contestații din lipsă de cvorum, cu alte cuvinte, judecătorii aceia de partid plătiți regește (sau prezidențial) nu și-au găsit un loc pe agendă să programeze discutarea unei legi care ne-a păzit, de bine de rău, de prezența penalilor în guvern, deși nu a putut să ne apere de cei care s-au calificat la locul de muncă în probleme de corupție și abuzuri. Măreția dreptului, cum spunea un fost șef al Curții Constituționale, poate face ca decizia să nu se ia niciodată, deși Dragnea speră ca ea să-i fie favorabilă. Culmea este că unul dintre semnatarii legii adoptate în martie 2001 este însuși președintele Curții Constituționale de azi, Valer Dorneanu, pe atunci președinte al Camerei Deputaților și apoi Avocat al Poporului. Celălalt semnatar, Valentin Zoltan Puskas, a fost și el judecător la Curtea Constituțională până anul trecut, când a fost înlocuit de Marian Enache, vechi edec pesedist și securist (a avut dosar de rețea), trecut cândva și prin ambasada României la Chișinău. În mod straniu, judecătorii și-au recăpătat cvorumul două zile mai târziu, când au discutat și au decis în legătură cu neconstituționalitatea unor prevederi referitoare la violența în familie. Nu există o explicație rațională (dar sunt foarte multe emoționale) de ce în acest caz s-au mobilizat să se dea jos din pat, iar în cel al reclamației lui Ciorbea nu. O fi violența domestică mai plină de implicații și sensuri în România de azi? Sau poate că astfel or fi vrut judecătorii să rezolve violențele din familiile politice defavorizate și pline de probleme de pe scena politică? Mister.
Pe de altă parte, spaimele față de fostul președinte Băsescu circulă încă în subconștientul încărcat al lui Dragnea și locotenenților săi. Ei au anunțat că vor să înființeze o mare comisie specială pentru a ancheta votul primit în 2009 de Traian Băsescu. Dacă s-ar descoperi că informațiile date de un fost jurnalist, candidat fără șansă al partidului lui Băsescu la Giurgiu, dar cu multe șanse la pușcărie, cum că alegerile ar fi fost aranjate de un cvartet controlat de Băsescu, probabil că și referendumul din 2012 va căpăta o nouă aureolă de legitimitate. Aceasta este o nouă bombă murdară aruncată de PSD în mijlocul luptei anticorupție, după grenadele cu care s-a apărat fostul parlamentar și profitor PSD Sebastian Ghiță.
Dragnea are gânduri mari cu această comisie: vrea să facă o anchetă mai ceva ca ancheta evenimentelor din decembrie 1989 sau a mineriadei din iunie 1990. Ar vrea să cheme la raport pe toată lumea, mai ales pe cei care-l poartă prin tribunale. Vrea s-o audieze și pe Laura Kovesi că prea a făcut-o pe dominatoarea cu el în ultimele luni. L-a scuturat de rugină și pe președintele Iohannis aflat încă într-o prelungită moțăială posthibernală. Ar vrea să poată să facă mai mult pentru democrația românească și Parlament astfel că le va cere colegilor să adopte o prevedere regulamentară care să-i oblige pe cei convocați să se prezinte la comisii. E o formă de a contracara refuzul repetat al Procurorului general și al șefei DNA de a veni la o comisie fantomatică cu sensuri clare doar pentru membrii acesteia care au învățat din primele zile de activism politic că nimic nu e mai dulce ca răzbunarea. Nici măcar să mori de dragul patriei. Dar dacă aleșii ar adopta o asemenea prevedere, oricine ar putea fi convocat oricând să dea explicații la Parlament pe orice subiect. Cu un parlament care colcăie de aspiranți la penitenciar și cu o Curte Constituțională parazitată politic, nu e greu de întrevăzut care ar fi urmarea: Parlamentul s-ar transforma în Convenția Națională a Revoluției franceze care a pavat drumul către iadul Terorii cu capetele adversarilor politic. De! puii de comunist ai lui Iliescu servesc revoluția în sânge. Chiar dacă lucrurile sunt departe de asta și ar fi mulți și imposibili pași de parcurs, unii parlamentari chiar cred că nu li se acordă importanța (citește, puterea) pe care o merită. Unii sunt nemulțumiți de bani și onoruri, alții de facilități și mașini. Ar vrea o lege să fie iubiți mai mult.
În cadrul ședinței solemne dedicate trecerii a 100 de ani de când Parlamentul României a fost strămutat vremelnic la Iași, din Bucureștiul ocupat de germani, președintele Senatului a dat glas acestui narcisim periculos: „Privind acum înapoi cu un veac, înţelegem mai bine că Parlamentul nu este o instituţie printre altele, o putere alături de ele. Parlamentul este sinteza naţiunii pe care o reprezintă. Este garantul supravieţuirii naţiunii (...) Naţiunea există atât timp cât Parlamentul ei lucrează.” Cu alte cuvinte, Parlamentul este inima națiunii care bate, bate, bate. Singurul sens al oamenilor de rând ar fi, prin urmare, să-i urce în fotolii pe aleși pentru ca aceștia să scrie istoria și să se bucure de ea. „O naţiune, își continuă Popescu Tăriceanu viziunea de război, îşi poate pierde teritoriul, populaţia, Capitala şi armata, dar rămâne vie şi trează atâta timp cât continuă să fie întrupată de Parlament". Nu știm de unde și-a luat înțelepciunea șeful Senatului, dar cu siguranță ar fi trebuit să se uite la termenul de garanție periculos de expirat. Fermenții unor produse alterate dau vertijuri și delir al grandorii. Deși te înfricoșează, spusele lui te fac deopotrivă să râzi în hohote cumva vinovat, ca de un om care vorbește în somn vrute și nevrute. Pe de altă parte, acest discurs de criză majoră este în mod involuntar legitim și autocritic: țara chiar și-a pierdut teritoriul, Capitala și instituțiile. Au fost preluate de lăcustele lacome ale partidelor care au trecut pe la putere.
