Cei care ar fi vrut să scoată din culisele Cotrocenilor un Băsescu din Klaus Iohannis și să transforme președintele spectator într-unul jucător au suferit o mare deziluzie de masă. Le-au înghețat uralele pe buze și au încremenit cu pancarta pe umăr. Se pare că transplantul temporar de personalitate a dus la traumatizarea pacientului care a părut, după un mic și trist episod de nesupunere civică și constituțională, spășit și docil.
S-a dovedit că doar Traian Băsescu poate să scoată din jobenul propriului caracter lipsă alte personaje, cu dezinvoltura unui scamator, fără ca morala sa polimorfă să aibă de suferit. Fostul președinte și-a dovedit flexibilitatea etică cu vârf și îndesat după ce a înfierat-o cu mânie de dictator proletar pe Laura Kovesi pe care ar fi vrut-o clienta propriului sistem de procurori ai poporului. N-a fost să fie, iar Direcția anticorupție a făcut ravagii prin familia ex-președintelui. Geaba se laudă acesta cu integritatea și războiul sfânt împotriva plutocrației de partid și de stat. Această luptă e la fel de consistentă pe cât a fost condamnarea comunismului, adică doar subiect de entertainment și de campanie electorală. Dar anticorupția i-a subțiat familia, ba a trimis câteva gloanțe chiar pe la urechea lui Băsescu făcându-l să-și piardă auzul absolut, motiv pentru care acum cântă fals și în afara ritmului. În ceea ce-l privește, Laura Kovesi era bună doar când țintea în plin, dar departe, în rechinii celorlalte găști. Când pescuitorii în apele tulburi ale politicii s-au apropiat de echipa de suflet a lui Băsescu, Kovesi a devenit inamicul public numărul unu pe care fostul președinte și-a consumat vitriolul. Nu ar fi singurul Javert reevaluat de Băsescu în Robespierre și apostol al justiției supreme (i.e. prezidențiale) care-i mușca mâna cu biciul.
Președinte Iohannis a fost pus într-o situație imposibilă, aceea de a alege între respectarea deciziei Curții Constituționale de a o demite (în limbajul eufemistic de acum: „de a o revoca”) pe Kovesi sau a o păstra în uralele unei mulțimi gregare și puse pe nesupunere civică și civilizată. Pentru a le face pe plac protestarilor din piață (mai ales că speră la votul lor, doar a anunțat că vrea să candideze din nou la Cotroceni) președintele a jucat la două capete, pe cartea unei ironii greoaie, de cărturar chițibușar și pe cea a tergiversării. A fost aplaudat și mulți au fost cei care și-au pus obrazul pentru ca lui să-i fie mai ușoară contestarea unei instituții fundamentale a democrației (Curtea Constituțională). Unii sofiști de carton și pixeli au risipit rezerve prețioase de inteligență doar pentru a demonstra că, deși definitive, deciziile Curții nu sunt obligatorii, alții s-au legat de politizarea excesivă a instanței supreme, deși era un fapt știut și tolerat când deciziile corespundeau așteptărilor. Niciun partid politic nu a simțit nevoia să schimbe mersul lucrurilor mai ales când deciziile Curții striveau cu șenila contestațiile adversarilor politici. Ce mai conta bunul simț? Apoi însăși tergiversarea prezidențială („citim să fim informați”) a fost lăudată de microbiști ca o manevră inteligentă (în fapt, o șmecherie) pentru a amâna scadențele sau poate chiar a le anula, mai ales că Kovesi nu mai avea mult până i se încheia mandatul la DNA.
Președintele spunea, după ce s-a trezit din buimăceala deciziei judecătorilor constituționaliști, adică la începutul lui iunie, că nu vrea să aplice „mecanic” această hotărâre care-l amputează pe viu de prerogative dragi lui și predecesorului său (care le-a și inventat, ex-președintele fiind jucător, arbitru și comentator în jocul pe care el îl inventase). Deși a fost comparat deseori cu o plantă ornamentală, Klaus Iohannis părea să aspire la mai mult, să-și transforme energia statică, într-una dinamică, conform legilor fizicii. Ba chiar să se implice direct în jocurile de putere, nu doar la televizor, pentru a da dovadă că energia lui potențială este și reală. Astfel că au fost mulți care au aplaudat de plăcere când l-au auzit spunând că citește cu atenție (adică foarte încet) hotărârea, de altminteri, destul de voluminoasă, referitoare la Kovesi. O întreagă secțiune a societății a aplaudat găselnița pentru că amintea prea bine de driblingurile de cartier ale predecesorului. Paradoxal, mulți dintre aceștia fac parte dintre cei care s-ar jertfi pentru justiție, vorbesc despre domnia legii și susțin că majoritarii (PSD+ALDE) forțează legislația ca să li se potrivească mănușă pe mâinile lor mari și perverse. O vreme Klaus Iohannis a jucat acest rol de serie B, făcând pe șeriful orașului care știe mai presus de oricine când binele colectiv coincide cu cel personal. Astfel că președintele a preferat să spună în 12 iunie că judecătorii Curții sunt politizați (mare și târzie descoperire!) și că nu se teme de suspendare: „Repet, nu va exista nicio suspendare, fiindcă nu există niciun temei pentru suspendare, iar, dacă unii pesediști se trezesc vorbind de suspendare, doar așa, să pară mai interesanți la televizor, este problema dumnealor.” Și, întrebat dacă tergiversarea nu înseamnă de fapt o încălcare a Constituție, președintele a răspuns sec: „Eu nu încalc Constituția, eu veghez la aplicarea ei.” Să fie clar, nu judecătorii Constituției (cum a aflat ulterior de la Comisia de la Veneția), ci el. Unii spun azi că de fapt posibilitatea suspendării sale era/este foarte reală și că de aceea a și revocat-o în cele din urmă pe Kovesi, ca să-și salveze mandatul. Speculații.
S-ar putea ca președintele, pe când ironiza posibilitatea suspendării și a revocării, să nu fi apucat să citească decât titlul și, cu pulsul mărit, să fi decis că e momentul să-și întreacă predecesorul la faulturi prin curțile de justiție ale României. La urma urmei, a spus de atâtea ori cât o apreciază pe Kovesi, părând că e orbit de admirație și că nu vede pe nimeni altul distribuit în rolul de șef peste anticorupție, încât nu-i venea bine să schimbe turația și azimutul declarațiilor. Nimic nu i-a știrbit această stimă nețărmurită (venită cândva, între termenele propriilor procese pe tema caselor cumpărate cu acte dubioase): nici faptul că fosta procuroare la DNA a mințit în mod repetat și progresiv în legătură cu legăturile dintre serviciile secrete (și alte agențiile statului) și propria instituție, nici când a sfidat parlamentul refuzând să vină la Comisii, deși fusese convocată oficial, nici măcar plagiatul dovedit (însă, zice-se, insuficient) pentru a-i anula titlul doctoral... Hotărârea procuroarei de a tăia în carnea vie a dușmanului de clasă a fost suficientă pentru a stârni iluzii optice și morale de masă iar președintelui - sentimente de nedeslușit și indestructibile. La fel și hotărârea celor care o contestau de a o sacrifica în piața publică pentru că, nu-i așa, ce târgoveț sărac și cinstit ar refuza un spectacol gratuit de circ?
Stă cumva în povara genetică a unui popor crescut cu revolverul pe masă decenii și condiționat să respecte absolut autoritatea și personalitatea să personalizeze instituțiile, să considere că favoriții zilei sunt de neînlocuit, zei ai locului și ai fotoliilor ocupate. Este patima microbiștilor care, din motive misterioase, își prețuiesc peste poate echipa chiar dacă are rezultate modeste. Sau a fanilor unor vedete care au depășit de multă vreme termenul de garanție. Peste societatea românească plutește un conservatorism lânced care o face să nu dorească o nouă clasă politică, deși ceva veche este profund disprețuită. S-a săturat de reforme, vrea să schimbe regulile dar nu știe cu ce, poate cu lipsa lor. Chipurile cioplite populează atât corupția, cât și anticorupția, transformându-le în secte și erezii ale statului de drept. Istoria românească, se știe, funcționează după o mistică a inevitabilității. Nu întâmplător afirmă politicienii că alegătorii nu au de ales, trebuie să voteze ce pune partidul pe liste. Partidul votat pare să considere (uneori pe drept cuvânt) că are o putere hipnotică asupra simpatizanților care îi acceptă necondiționat oamenii și principiile, odată cu gălețile electorale, chiar dacă nu scoți apa de la inundații cu acestea. Cert este că nu aduni doar cu convocatorul sute de mii de oameni cum a făcut-o recent PSD-ul. Trebuie o intensă și imensă operațiune de spălare de caracter și creiere. Nu degeaba oamenii care protestează pe stradă (mai puțin travestiții de partid, care joacă rolul apolitismului pentru a intra pe sub pielea manifestațiilor îmbrăcându-le electoral) nu se mai simt reprezentați de nimeni. Politicienii își votează Coduri penale, fiscale și administrative care-i favorizează pe ei și pe clienții lor, creând legi după chipul și asemănarea lor, guvernul este în lesa infractorilor, interlopilor sau a celor care plătesc mai mult și, în numele acestora, iau decizii care ne arendează viitorul pe multe decenii, iar justiția (magistrații și forțele de ordine) face scăpați marii corupți, casează sau prescrie dosare importante, nu reușește să recupereze nici măcar 10 la sută din sutele de milioane de euro prejudicii în dosarele de corupție, dar ce spun! nu reușește de zeci de ani să dea sentințe în dosarele care reprezintă păcatele originare (că societatea românească a făcut mai multe) cum ar fi cel al Revoluției, al mineriadelor, al crimelor comuniste, al lui Gheorghe Ursu și al altor disidenți. Mulți dintre cei care vor să scoată anumite partide în afara legii sau ca Parlamentul să fie desființat consideră că democrația este disfuncțională, dar se supără dacă sunt considerați nedemocrați.
Votul scoate niște stafii din urne, rezultatul lipsei de democrație internă în partide, al lipsei de implicare civică (de pildă, câți dintre noi ne-am somat parlamentarii de circumscripție să dea socoteală? De fapt, câți dintre noi știm cine ne reprezintă în Parlament?), dar și al halucinațiilor electorale. Pentru că politica e considerată toxică, tind să devină mai credibili oamenii sistemului, tehnocrații. Într-o lume de poveste ca filmele Marvel, eroii pozitivi, justițiarii, nu sunt plebiscitați. În cazul lor se merge pe prezumția de moralitate iar dacă le-o contești sau o pui între paranteze relativiste ești prescris și riști să fii aruncat la coș de micul jihad al contestatarilor de orice culoare și miasmă politică ar fi. Puțini admit că aripile îngerilor păzitori sunt deseori afumate de fumul iadului pe deasupra căruia zboară. Pe de altă parte, în cazul luptei anticorupție s-a mers pe logica necesității, o logică de război care a oferit, prin aerul de urgență, prin aparenta părtinire a dosarelor și urmăriților și prin subteranele tenebroase în care se consuma relația cu serviciile secrete, material adversarilor pentru a o contesta din toate pozițiile. Așadar, toți (de orice parte ar fi) consideră într-un fel sau altul, că justiția (că e CCR, Înalta Curte, alte instanțe, Procuratura generală sau DNA) este politizată și manipulată.
Deși corupția e trecută cu litere de-o șchioapă pe strategiile de securitate națională de mulți ani încoace, nicio ședință a Consiliului Suprem de Apărare a Țării nu s-a ocupat de problemele instituților care investighează corupția (ale justiției, ale Parchetului general, ale DNA sau DIICOT), nici chiar când a devenit evident că procuroarea șefă DNA comisese sperjur în cazul prieteniei cu adjunctul de la SRI și cu prezența în casa generalului Oprea chiar în seara alegerilor din 2009 cum nu a făcut-o nici atunci când s-a dovedit că subalternii Laurei Kovesi dintr-o „unitate de elită” îi șantajau cu pistolul pe masă pe cei investigați sperând să prindă peștii cei mari cu momeli mici sau când șefa de la DIICOT s-a dovedit a fi o mică nașă a criminalității organizate. Nu a părut să fie o chestiune de securitate națională nici prescrierea unei hălci importante a dosarului Microsoft, închizând, în mod oportun, ușa procuraturii și a pușcăriei în nasul mai multor demnitari, exonerați astfel de prejudicii cu multe zerouri și cu onoarea spălată de împotmolelile inexplicabile ale unei procuraturi altminteri degrabă vărsătorie de sânge mai mult sau mai puțin vinovat. Era clar ca lumina băgată în ochii martorilor că, în ciuda încurajărilor, diplomelor și aerului de elev fruntaș, Laura Kovesi era de mai multă vreme compromisă. Raportul ministrului din februarie nu venea decât să constate ceea ce doar partizanii fanatici ai unei justiții personale mai puteau susține: anume că Laura Kovesi trebuia să dispară de la Direcția Anticorupție. Și nu pentru că ar fi pus în pericol corupția, ci pentru că ar fi compromis anticorupția în sine. Însă raportul ministrului Toader venea chiar în perioada în care președintele Iohannis reînnoise legămintele de fidelitate cu șefa anticorupției astfel că a fost nevoie de măreția birocratică a dreptului și nedreptului și de spălare a creierelor în mai multe ape pentru a ajunge la situația de acum. Complicată de faptul că însuși procurorul general, Augustin Lazăr, a cooperat la confuzia instituțională produsă de subalterna sa, dornic parcă să preia o parte din strălucirea de luptător cu balaurii pe frontul mereu schimbător al anticorupției. Ba chiar i-a oferit o slujbă la sediul central, consilieră pe politici de anticorupție, mai bună decât cea prescrisă de CSM, la DIICOT Sibiu, unde mai lucrase.
Iată că președintele a simțit că nu mai poate merge pe calea obstrucționării CCR. Probabil pentru a nu i se vedea lacrima din colțul ochiului, poate că de teama suspendării sau pur și simplu pentru a nu se vedea că tremură (de furie sau teamă) a transmis decizia de revocare prin purtătoarea de cuvânt adusă din concediu maternal pentru această parcă pentru a îmbuna presa și comentatorii într-o complicată logică simbolică și emoțională. N-ar fost să fie. Puțini mai sunt emoționați de imaginea unei viitoare mame cât s-o cruțe de comentarii ironice. Vulnerabilul scut uman folosit de președinte a fost ciuruit nemilos și, odată cu el, și pe cel care se ascunsese în spatele lui. Explicațiile de mai târziu nu au făcut decât să accentueze impresia că președintele e nesigur și improvizează de frică. Drumul către al doilea mandat s-a surpat și o parte din artileria grea a președintelui a căzut cu țevile către el Chiar dacă se pare că va evita suspendarea (aliații PSD se prefac că nu înțeleg grimasele impacientate ale lui Liviu Dragnea), se prea poate ca președintele să fi ratat alegerile viitoare. Oricum, e nevoie de mari scamatorii să reintre în cărți. Este una dintre cele mai rafinate viitoare lovituri de palat orchestrate de PSD. Le rămâne misiunea imposibilă de a găsi ei înșiși un candidat credibil în partid. Credibil, credincios și docil, pentru că nu poți trimite acolo pe oricine. Liviu Dragnea și ai lui vor să fie siguri că, printre altele, candidatul lor manciurian va semna posibilele grațieri pentru dosarele trecute, prezente și viitoare. Și că va respecta, desigur, fără comentarii deciziile Curții Constituționale.
