În dramoleta social-politică românească, lupul și-a asumat un rol strategic: acela pastoral de paznic peste miorițe. Istoria cultural-politică a lupilor este poate mai scurtă, dar cu certitudine mai bogată, ca a oilor. Însă o preumblare exploratorie pe potecile labirintice ale societății ne poate costa turul pantalonilor căci de peste tot sar să ne facă franjuri printre uluci lupii turbați de democrație. Un popor al cărui mit fondator este cel mioritic va trăi mereu în confuzie: ce vede la marginea saivanului este silueta unui câine ciobănesc sau a unui lup? E ce ne-a mai rămas din conflictul lupoaice romane cu miorița valahă.
Unii lupi sunt moraliști, alții sunt flămânzi, răbdători și vicleni, iar alții de-a dreptul licantropi, adică oameni care devin lupi cu anumite ocazii când e lună plină, se fac alegeri la partid sau se dau funcții și privilegii. Sunt politicieni de toate nuanțele, de la roșu turbat, la galben icteric și verde crud, bancheri, profesori, demnitari de toate calibrele, preoți, felceri, filosofi, ingineri sau pensionari respectabili cu funcții onorifice în societate. Dacă vezi o turmă de oi mergând încolonată la o ședință de condiționare psihică în grup, trebuie să te uiți bine că pe undeva, sigur, se află și lupul, de regulă îmbrăcat în blana unei mioare recent sacrificate. Face pe educatorul, dar a ascuțit bine topoarele și cuțitele de la recepție. Deghizamentul este perfect. Uneori nu-l identifici decât dacă-l apucă foamea și sare la tine.
Îi găsești, de regulă, făcuți covrig în jurul surselor de putere, influență și plăcere și, ca să treci de ei, trebuie să plătești, ca taxă de drum și de protecție, o livră de carne din spinare. Unul dintre ei a fost descoperit cu ochelarii bunicuței pe nas, recitându-ne povești moralizatoare despre sensurile democrației. După cum s-a aflat cu o întârziere de 30 de ani, sociologul Mircea Kivu a fost unul dintre povestașii Securității, scriind sârguincios câteva paragrafe consistente din cronica mizeriei morale în care ne zbatem azi. Mircea Kivu s-a remarcat de-a lungul postumității comunismului drept unul dintre cei mai vocali critici ai sistemelor politice, comentator sârguincios și fin analist al tectonicii sociale, moralist din cap și până în picioare și consilier politic al unor politicieni al căror program politic e plin de majuscule etice. A scris neîntrerupte litanii hermeneutice care promiteau să ne descâlcească vremurile, să ne imunizeze la terorismul de stat totalitar, să ne facă mai buni. Din mantrele lui și ale altora ca el s-a înfiripat democrația românească, bazată, cum altfel? pe moralitate, verticalitate și integritate. A fost prezent în comisii și comitete, a semnat apeluri la demnitate și articole mobilizatoare. A fost parte a procesului de primenire a apelor politice, dar nimeni nu a știut ce și câte toxine băga în articole până mai ieri când, strâns cu ușa, a recunoscut că nu e democrat-ortodox, ci de confesiune securistică.
E o dezamăgire, dar nu mai mare ca a Monei Muscă, de pildă, lupoaică moralistă, care iniția chiar o lege a lustrației și-i lua peste picior pe cei care o întrebau de trecutul securistic. Voia să fie considerată mare anticomunistă și antisecuristă, umbla cu o insignă monarhistă în piept și era cultivată de mediile fine, neobișnuite cu mirosul ei sulfuros despre care credeau că e o nuanță de parfum parizian. Și nu se știe care trăsătură a farmecului personal (ochii, inteligența sau colții foarte mari) i-a deschis calea către o poziție privilegiată în echipa lui Emil Constantinescu și, mai apoi, în cea a lui Traian Băsescu. De trusoul Scufiței roșii se folosea și Sorin Antohi, alt păstor academic de mioare înfometate de etică superioară. Ironia sorții (sau doar consecință a caracterului?) făcea ca dl Antohi să fie și un impostor universitar care s-a folosit în biografia profesională de un doctorat pe care nu și l-a dat și care i-a adus diverse foloase necuvenite în jungla universitară. După devoalarea sa ca fost informator, s-a încercat în mod repetat și pornografic reabilitarea sa. Este și azi istoric al ideilor, preocupat, cum altfel? de imaginar și utopie în context totalitar. Și-a turnat prietenii, se justifica el, dar nu i-a trădat niciodată. Același lucru îl spunea și Mona Muscă. La fel, și Mircea Kivu, astăzi.
Aceste exemple și altele asemenea ne fac să privim cu îngrijorare și teamă către mediile universitar academice din înălțimile cărora ne sare mereu în cap, direct în centrii nervoși ai moralei, cine știe ce lup mutant, vorbitor în silogisme și cunoscător al lui Heidegger. Din nefericire, demantelarea comunismului pare să înceapă și să se sfârșească doar cu aceste câteva nume. Însă chiar dacă fioroși sau dezgustători, aceștia sunt niște lupi de carton tipografic. Retroactiv, s-ar putea să avem o arsură gastrică gândindu-ne la meniul pe care ni l-au servit, dar măcar aceștia au încercat să joace roluri pozitive după, au trecut la vegetarieni și mănâncă celuloză tipărită. Ce te faci însă cu cei care au rămas dependenți ba chiar și-au diversificat dieta acum, când trăim în plină democrație gastronomică?
În fruntea unui spital se afla, până mai ieri, unul dintre ei. El își prăduia pacienții fără discriminare, singurul criteriu fiind foamea. Cum avea unul o boală mai acătării, cum devea hrana predilectă a ilustrului director. A dat iama în portofelul bugetar, făcând comă glicemică lângă borcanul cu dulceață al puterii absolute. Așa a și fost prins, prea beat de pradă ca să se mai poată ascunde sau apăra. Se bucura de un enorm prestigiu intelectual, fiind nu doar director de spital, ci și profesor universitar, cu doctorat și cărți publicate, cavaler de Malta și membru în diverse fundații și organizații. Om în fața căruia se tremura. Faptul că a fost primit în aceste medii, că a fost apreciat, premiat și onorat cu diverse distincții, că era doctor și universitar este o expresie a complexității bolilor care ne rod discernământul, memoria, respectul de sine - până la os.
Dar dacă aceștia au îmbinat pur și simplu utilul cu penalul sau cu penibilul, motiv pentru care au și dispărut din viața publică, sunt alții care, deși devoalați în miezul zilei ca lupi roșii cu rol de șef de haită în poliția politică și printre prădătorii comuniști, își continuă nestingheriți viața, se bucură de aceleași privilegii, ba uneori avansează la înălțimi amețitoare în aplauzele unei mulțimi halucinate, care le iartă petele biografice și îi votează să le conducă destinele. Aceștia nu se mai obosesc să disimuleze petele roșii de pe dosar și cămașă. Probabil că știu prea multe și, pentru a-i da jos, nu e suficientă o coadă de topor, ci o ogivă nucleară. Păcatul originar al contrarevoluției române condusă de Ion Iliescu este că a pus încă de la început viermi în merii cunoașterii democratice cu care și-a contaminat votanții. Viermii aceia au rodit. Instituțiile comuniste au fost desființate doar pentru a se reîncarna în altele, mai flexibile, adaptate la economia de piață și la democrație.
De aceea cazul Kivu, cât de scandalos ar fi el, pare o simplă figură de stil într-o fabulă animalieră despre oglinzile buclucașe din jungla postrevoluționară. Cum ar putea fi altfel când mai în fiecare zi aflăm noi date despre securismul multidimensional al universului nostru relativist? Controversa pe marginea relațiilor contra naturii dintre Serviciul Român de Informații și Direcția Anticorupție nu face decât să pună în evidență diavolul din detalii: cei care ar trebui să ne ferească de terorism domestic, de traficanți, de abuzuri și corupție sunt mână în mână pentru a ne controla mai bine. Toată floarea moralității instituționale atârnă ca o jerbă pe pieptul democrației sufocând-o.
Mircea Kivu (și alții ca el) susține că a semnat angajamentul pentru că i-a fost frică. Nu altfel procedează și alți figuranți ai scenetei anticorupție din România care semnează declarații de frică. Frica a fost instituționalizată, iar industrializarea ei a produs rețelele de complicitate de care e atâta nevoie pentru a dovedi că pericolul este organizat și de proporții cosmice. În felul acesta, SRI, DNA și alte instituții de sub umbrela acestora devin necesare ca un drog neuroleptic pentru populația în sevraj care vrea să se simtă apărată. Mai scandalizează pe cineva că mare parte din dosarele anticorupției se bazează pe delațiuni și interceptări dubioase, pe presiuni psihologice și pe martori interesați care speră să-și reducă din propria pedeapsă nu pentru că s-ar căi sincer, ci pentru că vor să se bucure mai repede de banii furați? Mai scoate pe cineva în stradă faptul că, deși închiderea infractorilor nu este de importanță secundară, actul de justiție fără recuperarea prejudiciilor devine doar un spectacol de lumini și umbre, numai bun de amețit telespectatorii și mecanismele de cooperare și verificare?
Numărul uriaș (comparativ cu cel de dosare în lucru, ca să nu mai vorbim de cele care ajung în proces și sunt confirmate prin decizii judecătorești) de interceptări și filaje ne face să visăm. Urât. Așadar peste o sută de mii de cereri într-o perioadă de cinci ani, ceea ce înseamnă aproximativ trei-patru sute de mii de oameni interceptați, milioane de ore de înregistrări și mulți kilometri de transcrieri și poștă electronică (arhiva fostei Securități avea vreo 26). De asemenea, faptul că Serviciul Independent pentru Protecție și Anticorupție (SIPA, despre care puteți citi o competentă istorie a serviciului și elemente de legislație, aici), importantul serviciu secret al Ministerului Justiției, era organizat încă din vremuri de demult pe principiile poliției politice, adunând probe pentru a-i face pe magistrați să dovedească măreția și flexibilitate dreptului nu a stârnit decât comentarii târzii și pur teoretice. Dar cine spune că, dacă e măreț, e și vertical? Patruzeci la sută dintre angajații acestui serviciu proveneau din fosta Securitate și, cu toate că nu aveau certificate care să le permită accesul la informații secrete sau confidențiale, puteau controla toate instanțele cu un singur click. Dar nu numai instanțele judecătorești, ci și pe cele politice, sociale sau financiare. Nu se știe cum colectau datele, dacă existau decizii judecătorești pentru interceptări și nici la cât de multe dintre metodele securistice au renunțat în democrație foștii angajați ai poliției politice, cum nu se știe nici care era deosebirea între metodele lor și cele ale Securității. E și azi neclar ce s-a petrecut cu arhiva acestui serviciu acum desființat. Unii spun că este folosită în continuare cu mare randament de cei care fac și desfac viața românilor după bunul lor plac. Prin aburii aceștia toxici, te întrebi care mai poate fi relevanța proceselor? A exercițiilor spirituale? A eticii? Bomba murdară a comunismului a lăsat vreun principiu nepătat? Dar petardele postcomunismului?
În tulbureala generală, Consiliului Superior al Magistraturii, apărătorul și judecătorul integrității etice a magistraților, instituția care ar trebui să cerceteze cum a fost posibilă coabitarea unui sistem de control profund politizat (și polițienesc) cu principiile de drept și apărare a drepturilor omului, se uită într-o parte și preferă să lase acest cartof copt să se răcească (atribuțiile CSM, în cap.IV, secț.I , art. 30, Legea 317/2004, aici). La fel și Consiliul Suprem de Apărare a Țării, altă instituție care ne apără de ispite militând pentru legile Big Brother, ar fi trebuit să reacționeze de urgență la acuzele împotriva procurorului șef de la DNA, să evalueze demisia fostului adjunct SRI și să vadă cât de implicat sau afectat este serviciul de pe urma scandalurilor repetate și, de asemenea, să analizeze pagubele aduse de SIPA imaginii justiției (și luptei anticorupție, considerată obiectiv strategic de CSAT).
E posibil ca președintele nu să se simtă confortabil vorbind despre corupția și incompetența guvernului și a parlamentarilor cu aceștia. Cât de eficient apără acest consiliu țara? Și, la câte sfori se trag prin culise, cât e de „suprem”? Se simte președintele singur (luându-și-l iar ca model pe Băsescu) în lupta cu lupii, de e silit să recurgă la presă pentru a critica decizii care-i afectează autoritate, așa cum a fost și hotărârea ca șeful Direcției Generale de Protecție internă din Poliție să nu mai fie decis în CSAT, proiect votat în Senat pe care președintele Iohannis amenință că-l va ataca la Curtea Constituțională? Nu știm. Dar imoralismul nu a fost considerat vector de instabilitate și nici factor de destabilizare social-politică de nicio guvernare. Poate de aceea au și arătat toate așa: niște lupi cu scufițe roșii care, în numele interesului național, se deghizează în bunicuțe și ne îmbrățișează mortal.
