PSD vrea o presă mai bună, care să oglindească pozitiv și în timp real mărețele realizări ale planului cincinal de partid și de stat. Doina Pană, ministra apelor și pădurilor, bate câmpii și ecosistemul de piață liberă, vorbind despre o lege care ar trebui să facă mai bune și mai omenoase știrile de la ora cinci. „Putem veni cu o deducere de TVA, cu o impunere clară” dacă televiziunile acceptă să plătească prețul, spune ea. Jurnaliștii promovează la ore de maximă audiență violențele în familia tradițională și politică pentru că altfel le scade ratingul, se plânge ministra. Dacă toate ar da știri pozitive, filosofează Doina Pană, emigranții ar reveni în țară și ratingul ar scădea în mod egal pentru toate televiziunile pentru a avea, urmând logica aceasta paradoxală și comică, de unde crește. Ironia sorții face ca zâna pădurilor din guvernul Tudose să declare toate acestea în paginile unui tabloid a cărui pagină de Internet a luat foc după publicarea declarațiilor. Cum ar veni, a făcut trafic bun cu știrea aceasta pozitivă.
Dar ministra însăși, ca mulți alți membri ai guvernului (sex-simbolul Laufer de la ministerul Mediului de afaceri, sau Andreea Lambru secretar general adjunct la guvern, de pildă), este rodul tabloidizării și beneficiară a acestui pozitivism mediatic. S-a lansat ca vedetă a unei știri negativă. Ea apărea într-un clip video, în barca pneumatică oficială trasă de pompieri, pe când inspecta zonele calamitate de inundații și alunecări de teren. Cu această ocazie a fost ironizată de fostul prim-ministru Ponta și presa nu a știut ce știre negativă să dea în primul rând: imaginea premierului tras de sclavi pe ape ca faraonii pe Nil sau vorbele neclare spuse de acesta peste umăr către ministra apelor. Așa că le-a transmis pe amândouă, prime-time. De atunci, Doina Pană a căpătat un loc anume în sufletul cameramanilor care, alături de ape și păduri, i-au salvat numele și chipul în memoria colectivă, departe de remanieri. Cum s-o remaniezi pe zâna pădurilor defrișate după ce a fost amenințată de zmeul cel rău? A venit la multe emisiuni omagiale unde i s-au întins covoare roșii de jurnaliști, gata mereu să facă pe clovnii pentru a-i binedispune pe mai-marii zilei. A fost căinată pentru abuzul verbal al lui Ponta și și-a croit astfel un destin, invocând dreptul femeilor la politică. În lipsa altor idei, este și acesta un crez util. Dar ea, ca mulți alții, a abuzat de presă cât a putut. S-ar zice că principala grijă a politrucilor nu este cea a gestionării afacerilor naționale, ci focurile de artificii care, orbindu-i pe privitori, să ascundă adevăratele mari combinații financiare făcute pe sub masă de vrăjitorii din Oz: grupurile de interese, interlopii partidelor, oligarhia care salvează România.
Nicolae Văcăroiu reinventase presa de guvern și făcuse din tot restul presei finanțate de stat (direct sau indirect, prin finanțări, scutiri de impozite și de datorii) un megafon zvonistic pe care l-a folosit la roșu. Firește, condiționa acest ajutor de procentul de știri pozitive și de fotografii flatante de pe prima pagină. „Vocea României” este locul unde s-au lansat cu gura înainte mulți politruci ai PDSR-ului, pe când Ministerul Informațiilor chiar exista, nu era o metaforă orwellieană. Pe vremea cabinetului Năstase, jurnalistul, cel mai bun prieten al omului politic, primea o halcă grasă de publicitate, iar unele ziare trăiau bine merci din abonamentele voluntar obligatorii făcute la nivel de masă de diverși funcționari cărora le plăcea să fie bine și pozitiv informați cu ultimele sloganuri de partid. De asemenea, în regimul Băsescu, deschizători de drumuri erau jurnaliștii care țineau la piept girofarul coloanelor oficiale și semnalizau încotro se îndreaptă președintele, chiar dacă pe unii acesta i-a dat la tigri și pe alții i-a decapitat, că-l deranjau gândurile din capul lor. Oricum, decapitați au fost mai utili, că nu mai aveau pe unde trece întrebările. Cărau în spate niște idoli, să fie mai grei când te calcă în picioare. Așa umblă și azi unii dintre ei, semn că au același job description. Dar și că ideile bune despre manipularea presei (și prin aceasta a opiniei publice) nu mor, ci se metamorfozează, capătă miros de TVA, de capitalism, de afacere. S-au câștigat dividende bune din setea de informații și naivitatea publică. Sunt unii care consideră și azi că pentru presă cea mai bună investiție este credulitatea: grație sistemului de educație, este o perioadă fertilă pentru ignoranță și orbire. Iar politicienii, și ei niște artiști în circul foamei, au contribuit din plin la această filosofie.
Rostul presei într-o societate dezbinată și enclavizată de sărăcie și dezinformare este încă neclar, însă, cu siguranță nu e acela de a promova și susține fără simț critic interesele administrației (centrale și locale) sau ale partidelor politice. Însă mulți editori nu văd lucrurile așa. Poate de aceea niciun ziar (sau jurnalist de Internet) nu-și mai asumă o direcție politică sau vreun angajament de principii față de cititori. Mai puțin publicațiile umoristice (ceea ce spune multe despre trista lume veselă în care trăim). Poate de aceea nu mai există publicații de partid: pentru că nici partidele nu sunt ceea ce pretind și seamănă tot mai mult cu grupurile de interese discrete, iar presa a ajuns să fie de partea celui care licitează mai mult. Ea s-a politizat doar pentru că are ca țintă (target, cum i se spune) un public care, electoral vorbind, aparține celor mai puternice forțe de pe scenă (sau din culise). Este publicul care trebuie flatat, ademenit la somn și supunere necondiționată, pentru că aduce audiențe. Deloc întâmplător, la ora actuală, profilul publicului captiv este asemănător celui al votantului PSD. Ceilalți, spectatorii critici, care urmăresc televiziunile prin cătarea aruncătorului de sudălmi, umflă și ei statisticile pe baza cărora se plătește reclama. Pe de altă parte, nu par să treacă peste complexele minorității și peste sentimentul pașoptist că democrația votului trebuie anulată pe baza întâietății principiilor, cu alte cuvinte să piară lumea, dar să triumfe principiile.
În pledoaria pentru știri pozitive, motivaționale, care să ne facă mai buni pentru viitorul de aur promis de PSD, Doina Pană bate la uși deschise. Miniștrii au devenit practic angajați ai televiziunilor unde sunt invitați permanenți ca să dezbată între ei punctele restante de pe ordinea de zi de la guvern. Mai mult, televiziunile au reluat un nărav care ne amintește de vremurile lui Adrian Năstase, când ședințele de la guvern erau redate cu lux de amănunte, iar spusele prim-ministrului colectate cu smerenie și evocate pios de pundiții preferați ai partidului jurnalistic majoritar. Știrea pozitivă pentru PSD este că Mihai Tudose devine simpatic, rictusul uman de pe fața oamenilor de fier din partid. Își critică subalternii, îi cheamă la ordine, se miră de inechități, îl admonestează pe ministrul sănătății că nu a reușit să vindece sistemul de birocrație, se pune de-a curmezișul deciziilor contestabile, trage de urechi părintește, zâmbește morocănos și preocupat la public, vorbește clar și semianalfabet, pe înțelesul clienților și simpatizanților. Critică bancile și privește circumspect către transnaționale. Mai mult, pare să vorbească de la egal la egal cu Liviu Dragnea (în ciuda diferenței de două palme înălțime în favoarea premierului), ajutându-se reciproc să joace un complicat teatru de umbre cu efecte hipnotice asupra electoratului. De pildă, s-o umilească pe ministra Muncii după ce problema pensiilor speciale a revenit în atenția publică. Cu pensiile și privilegiile speciale s-au cumpărat clienții politici ori s-au autogratificat legiuitorii. Poate că nu le găsim în programele de guvernare, dar sunt în codul genetic al partidelor care ajung la putere. Acordarea de privilegii și plata la timp a mercenarilor au fost pentru PSD principala armă politică. Lia Vasilescu nu făcea altceva decât să urmeze interesele partidului iar hărțuirea ei nu era decât o strategie de relații publice prin care partidul vrea să pară că stă cu urechea la pământ, ca să asculte voința poporului, cum îi plăcea lui Adrian Năstase să spună când era în fotoliul lui Tudose și aspira la cel al președintelui țării. Legea pensiilor și-a urmat traseul, a fost finalizată și acum se află, zice-se, în dezbatere internă (ce-o fi aia?) Scandalul bine controlat al pensiilor speciale (care, apropo, au rămas speciale până când se va ordona la loc comanda) ascundea, de fapt, preocuparea pentru banii gestionați de fondurile private învinuite de Tudose că ar micșora pensiile. Pilonul doi nu are randamentul pilonului unu, se plânge el. Pilonul unu este gestionat de stat (care nu face investiții, ci cârpește sistemul actual de pensii inclusiv pensiile speciale). Pilonul doi, cum poetic i se spune, este plătit de oameni către pensiile private, dar acest fond nu a început să producă efecte pentru că nu există de suficient de multă vreme. Cum ar putea, fără vreun termen de comparație, să aibă randament mai mare fondul de pensii de la stat e un mister. Până una-alta, ministrul economiei (clona mai tânără a lui Tudose) spune că deficitul produs (și) de pensiile speciale crește văzând cu ochii și că anul viitor va fi chiar mai mare, pentru că dosarele de pensii speciale pot fi depuse până pe 15 septembrie, deci indecișii mai au vreme. Oricum, s-ar părea că bula viitoarei crize economice s-a umflat și stă să se spargă în fluturașul de pensii. Poprirea (sau etatizarea) fondurilor private ar fi un prim pas în gol. De câtva timp s-a zvonit că statul ar fi pus ochii pe acești bani pe care ar vrea să-i folosească în scopuri mai profitabile, de pildă, să plătească venitul minim garantat sau alte ajutoare promise în campanie. Are balta electorală pește, dar trebuie hrănit.
Să nu ne amăgim: PSD-ul cu față umană zâmbește strâmb din pricina efortului, nu a umanizării. Prim-ministrul are de înghițit broaștele restante ale celorlalți, el, cel mai ineficient ministru al guvernului Grindeanu, pus pe lista scurtă de concedieri și ajuns, în mod paradoxal, prim-ministru. O carieră amintind vag de cea a lui Nicolae Văcăroiu despre care s-a spus mereu că este o slugă docilă pe care slujbele la Consiliul de Stat al Planificării și în bătătura lui Teodor Stolojan au mancurtizat-o definitiv și irecuperabil. A încercat și el să aibă succes la public, dar nu-l lăsa partidul care avea nevoie de un funcționar docil, nu de o vedetă TV. Mihai Tudose, în schimb, e prieten cu camerele TV, chiar dacă și-a atras porecle crude și cumva nedrepte pe seama fizicului, vorbirii, încruntărilor și descruntărilor în direct.
Dar e posibil ca stilul Tudose, (care conține ceva din codul genetic al băștii lui Iliescu, al ouălor lui Adrian Năstase, al unghiei lui Radu Vasile și al șuviței lui Băsescu) să pregătească altceva. Deși oarba de la justiție l-a bătut până acum doar cu latul sabiei, Liviu Dragnea pare să nu aibă șanse să se autopropună candidatul partidului pentru Cotroceni. Poate că încă mai așteaptă ca marea răstălmăcire a legilor penale propusă de ministrul Justiției să fie aprobată (deși sunt semne că Tudorel Toader își pregătește bocceluța de refugiat politic la Iași pentru că acolo are salariu mai bun ca decan decât ca ministru la PSD) de aceea nici nu a permis până acum să apară un contracandidat serios. Însă, în astrologia politică, anul prezidențial e mâine. Partidul lui Dragnea a scos la antrenament câțiva iepurași (Lia Vasilescu sau evazionistul impunibil Robert Negoiță, de pildă) și pe alergătorul de cursă lungă Mihai Tudose, care, cu chipul său șifonat de viață și griji, e la fel de atrăgător pentru electoratul tradițional ca aparițiile lui Arsenie Boca în scoarța copacilor. E un chip în care mulți își pot transfera grijile și preocupările de zi cu zi. Și, pentru că perplexitatea a devenit o a doua natură pentru PNL, contradicțiile interne au dus la autocanibalizarea USR-ului, iar Dacian Cioloș suferă de sindromul parașutistului hipnotizat de pământul de care se apropie accelerat, la ora aceasta Tudose are șanse reale într-o confruntare pentru Cotroceni. Mai ales de când prim-ministrul a spus că evită băncile pentru că acestea îi despoaie pe oamenii obișnuiți de economiile lor făcute cu sânge. E o retorică ieftină, venită din știrile pozitive ale presei staliniste, dar de impact (pentru că în România Banca Națională a acceptat un comportament bancar cu abuzuri de neimaginat în alte părți). Așadar, mulți faliți l-au aplaudat la scenă deschisă și i-au pus fotografia în oglindă, gata de o mare iubire. E drept ca să nu șteargă lacrima de iubire din ochii lor, Tudose nu le-a mai spus votanților săi cum și-a despuiat propria declarație de avere în doar două săptămâni, anul trecut, de o sută de mii de lei (un depozit bancar, desigur) pentru a apărea acum în ochii oamenilor cum îl arată vorba și chipul: sărac și cinstit.
