Dacă nici după atâţia ani de Daciade, Cântări ale României, festivaluri de cântec şi port tradiţional, folk sau muncitoresc, românii nu ştiu să petreacă tovărăşeşte, cu un protocol din care nu lipsesc berile şi mititeii, fripturile şi frigăruile, chiuiturile strigăturile şi hora, tangoul nostru de grup, atunci nu mai ştie nimeni!
Românii întind grătarele şi lăzile de bere de la începutul lui mai, când sărbătoresc Ziua muncii, şi hăt către sfârşit, când, istoviţi de sărbători, se pregătesc de Înălţare. E drept că munca a intrat în fază terminală în ţara cu tot mai mulţi asistaţi sociali. Bugetarii de lux sau de corvoadă abia aşteaptă adoptarea Legii salarizării care a primit aviz favorabil de la Guvern şi e pe punctul să declanşeze un proces de mituire în masă cum n-a mai fost. Pe unii sindicalişti conştiinţa de grup i-a scos în stradă – nu pentru a cere renunţarea la acest proiect care schimbă prognozele europene (Comisia Europeană revizuieşte în minus creşterea economică a României tocmai din pricina cheltuielilor iraţionale presupuse de lege), ci măriri mai consistente. Dacă-i întrebi, vor condamna, cum o fac funcţionarii publici de la fisc, legea pentru că aceasta înseamnă salarii mai mici pentru angajaţii Ministerului Finanţelor Publice. Dar tăvălugul fericirii în masă nu mai poate fi oprit nici de pieptul angenţilor fiscali care, ştim prea bine! sunt moartea oricărei distracţii. Ministra muncii Lia Vasilescu a promis că în zilele următoare legea va fi dezbătută în Parlament, dovedind, o dată în plus, că aşa-numitele consultări publice sunt doar o formă de a spune că decizia a fost luată şi că nu se mai poate face nimic. Liderul ei suprem, Liviu Dragnea, se lăuda că legea e opera unui grup restrâns (doi condamnaţi penal pentru corupţie şi fals şi o acuzată de luare de mită) şi că vrea să onoreze promisiunea electorală a bunăstării generalizate.
La asemenea fericire în masă nu poate rezista nimeni. Eventual doar o manifestaţie de rezistenţă în stradă. Ocazii sunt nenumărate, numai că şi cei mai rezistenţi (printre care nişte supermaratonişti care au alergat în jurul Cercului Polar şi înapoi) s-au întors la casele lor, urmărind revoluţia la televizor sau semnând pe Facebook adeziuni la partidul lui Dacian Cioloş care a adunat, în primele 24 de ore de la înfiinţare, 20 de mii de simpatizanţi. Dacian Cioloş (care foloseşte pe pagina aceasta de Internet ca material de propagandă imagini din timpul manifestaţiilor de lunile trecute, din Piaţa Victoriei) răspunde cu întârziere de şase luni curţii insistente făcute de PNL. Un răspuns zgomotos ca o palmă dată în public. Răspunde chiar în preajma congresului acestui partid, un congres care, după cum se pare, nu va însemna decât o consolidare a absenţei de pe scena politică a principalului partid de opoziţie, după cum îi place să se intituleze. Vor sărbători nu doar o nouă conducere, dar şi fuziunea la rece a fostului partid al lui Băsescu cu fostul partid al lui Tăriceanu şi Crin Antonescu. Acum, la Congres se anunţă mare spectacol, de vreme ce membrii care vor să participe trebuie să-şi plătească biletul sub forma unei taxe de participare.
Însă luna mai e plină de zile roşii nu doar în calendarul marilor preoţi ai democraţiei, ci şi în cel al mirenilor de rând. Unii încă mai varsă o lacrimă la aniversarea Partidului Comunist înfiinţat acum 96 de ani, în vreme ce alţii sărbătoresc Ziua Independenţei, încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial sau Ziua Europei. Cu cât mai multe zile, cu atât mai multe sticle de şampanie. O minoritate sensibilă şi paseistă sărbătoreşte Ziua Regelui, cu noi şi inutile chemări la luptă, adeziuni, convocări care, deşi mult comentate, nu strâng suficiente semnături pentru a fi relevante sau făcute publice. Diverşi actori ai acestei piese cer înaltelor instanţe să declare caducă instaurarea Republicii şi reinstaurarea regalităţii însă o fac mai degrabă ca scamatorie publicitară, pentru a le creşte acţiunile şi a reveni în atenţia publică decât cu convingere şi simţ de sacrificiu. Perspectiva monarhică nu a fost luată în calculul politic decât de PNL, cândva, în vremuri mai semnificative, însă partidul Brătienilor, cum spuneam, se pregăteşte să moară.
Preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, a sărbătorit în Parlamentul României cincinalele împlinite de Uniunea Europeană, poate pentru a ne consola pentru avertismentele primite în ultima vreme pe teme de justiţie sau economie sau pentru a-i încuraja şi pe repetenţii Mecanismului de cooperare şi verificare şi ai sistemelor de monitorizare post-aderare să gândească pozitiv şi, eventual, să arate ceva respect măcar în aceste zile sărbătoreşti faţă de valorile pe care le calcă în picioare în tot restul anului. După ce s-au îmbătat cu şampania discursurilor mobilizatoare, preşedintele Comisie s-a îmbrăţişat frăţeşte cu şefii Camerelor parlamentare şi l-a pupat creştineşte pe Traian Băsescu în regiunea frunţii. Acest gest tandru şi părintesc a stârnit un torent de comentarii, de la cele vitriolate care evocă sărutul trădării, la cele referitoare la maternitate şi la familia tradiţională politică. Traian Băsescu a considerat echivocul sărut drept o acoladă în numele luptei anticorupţie şi al reformelor instituţionale. Însă, cel mai probabil, Juncker nu a vrut prin acest gest tandru decât să-l deştepte din amnezie pe fostul preşedinte care a uitat că războaiele pe care le-a declanşat sunt cele care l-au făcut de la o vreme ostatec, ba chiar ameninţă să-l execute.
Cu o zi înainte, chiar de Ziua Europei, de la aceeaşi tribună a Parlamentului, parlamentarii români au demonstrat că pentru ei principiile europene sunt scrise cu chirilice. În Parlament se dezbătea problema familiei tradiţionale. Nu se discuta, desigur, despre criza de identitate care a dezmembrat atâtea familii. Nu a fost chemat, de pildă, Vişinel Bălan, fost candidat independent, actualmente consilier parlamentar, să povestească cum a fost abuzat în orfelinat de îngrijitori şi infirmiere, angajaţi ai statului, aceiaşi care aşteaptă acum majorări salariale şi privilegii. Nu s-a discutat despre încurajarea familiei (cu altă ocazie, însă, au discutat despre plafonarea banilor către mame ca să nu mai fie nedreptăţi), nici despre punerea la punct a unui program naţional de construcţii de locuinţe pentru tineri. Nu au discutat despre faptul că piaţa muncii s-a transformat într-un târg de sclavi unde tinerii (şi nu numai ei) sunt cumpăraţi pe preţuri ruşinos de mici şi puşi la cele mai degradante munci. Nu au discutat nici despre lansarea unei dezbateri naţionale pe tema familiei şi a crizei acesteia provocate de migraţia în masă a părinţilor. Mă rog, nu s-a discutat despre multe lucruri vitale, care ar scoate ţara din impasul în care se află (emigrarea economică fiind primul semn de sinucidere socială asistată de stat), ci despre structura sexuală a familiei tradiţionale.
Chiar că a fost un spectacol de neuitat transmis în direct la ore de maximă audienţă pentru cei cu stomac tare! Consiliul Naţional al Audiovizualului ar trebui să-i amendeze pe protagoniştii care au evocat diverse perversiuni sexuale şi sociale de la tribună dacă aceste intervenţii nu ar fi devenit deja starea normală a parlamentarilor noştri. Obiectivul votului era să stabilească textul articolului constituţional care se referă la familie. Copleşitorul vot (232 pentru, 22 împotrivă) ne arată că nu mai avem mult până când orice altă formă de parteneriat decât familia tradiţională (soţ, soţie şi mulţi-mulţi copii, pentru că nici metodele contraceptive nu au ce căuta în această familie) va fi scoasă în afara legii. „Familia, se spune în articolul votat, se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie (s.n.), pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. O asemenea prevedere pune o piatră în plus pe mormântul intimităţii relaţiilor sexuale într-o lume tot mai colectivizată şi ne întoarce în vreme cu un sfert de veac. Familiile monoparentale, parteneriatele civile sau cuplurile homosexuale sunt pe punctul să intre în ilegalitate, de vor fi fost vreodată altfel.
Desigur, dacă familia tradiţională s-ar fi dovedit viabilă de-a lungul vremurilor şi mai ales în contextul modernităţii, alegerea politică ar avea şi plusvaloare morală, nu numai electorală. Numai că familia tradiţională românească este celula disfuncţională a societăţii. Şi cu toate că legea care previne violenţa în familie e însă în vigoare din 2003 (şi a fost modificată în 2012), principala cauză a dosarelor de vătămare şi violenţă este disfuncţionalitate relaţiilor tradiţionale de familie. Primele şi cele mai sângeroase războaie civile se poartă între membrii familiei. Studiile făcute până acum spun că violenţa domestică este o tradiţie moştenită de-a lungul generaţiilor. Pe femeile din România nu le mai salvează nici măcar Convenţia Consiliului Europei (numită de la Istanbul) care a intrat în vigoare în septembrie anul trecut. La fiecare 30 de secunde se petrece o agresiune împotriva unei femei, şi trei din zece femei au fost agresate din copilărie. Dar nu e vorba doar despre conflictele dintre soţi, ci şi despre cele generaţionale. Familia tradiţională a promovat din străvechime o structură paternalistă, în care capul familiei, bărbatul, este decidentul principal, iar ceilalţi sunt nişte executanţi supuşi ai voinţei supreme. Este o subtil-misogină construcţie absolutistă, preluată aproape ad litteram de partide şi de stat. Statul paternalist s-a inspirat din plin de această asumare totală a puterii inspirată de familia tradiţionalistă. Sunt unii care susţin chiar teza sinistră că valorile acesteia ne-au definit civilizatoric. Poate că asta explică structurile mafiote pline de naşi, cumetri şi taţi de familie care abundă în peisajul politic mai vechi sau mai nou. Este o orbire voită faţă de progresul social al umanităţii şi faţă de principiile europene. Politicienii dau satisfacţie majorităţii şi Bisericii că de acolo vin voturile, chiar dacă astfel calcă în picioare credinţele şi sensibilităţile unei minorităţi semnificative. Doar a zecea parte dintre cei care au votat în Parlament modificarea constituţională s-au opus adoptării iniţiativei Coaliţiei pentru Familie. Însă niciunul dintre aceştia nu şi-a dus indignarea până la capăt, singura formă de indisciplină faţă de capul familiei de partid fiind nişte note abulice publicate pe reţelele de socializare. Niciunul dintre contestatari nu a sesizat instanţele constituţionale şi nici nu a ameninţat cu justiţia europeană sau cu protestul în piaţa publică. Poate că-şi spun că nu merită să-şi joace viitorul politic imediat pentru viitorul general de mai târziu. Ironia sorţii face ca textul Constituţiei din 2003 pe care politicienii vor să-l modifice acum ca fiind vetust să fie mult mai european şi mai modern în ambiguitatea sa (Articolul 48. Familia. Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi (s.n.), pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.) Textul adoptat acum 14 ani cerea adoptarea unei legi care să stabilească termenii în care se încheie, se desface şi se anulează o căsnicie. S-ar fi pus astfel în discuţie şi prevederile referitoare la parteneriatul civil. Însă ar fi o lege de care acum, în această perioadă preistorică, nu mai e nevoie. Legea locului e suficientă.
