La București a apărut recent o carte de mare interes și pentru istoricii de la Chișinău, despre relațiile româno-ruse, și care completează, între altele, informația pe care o oferă pe blogul Europei Libere, intitulat Centenarul Unirii, istoricii Octavian Țîcu și Dorin Dobrincu. Victor Eskenasy a stat de vorbă cu autorul volumului, directorul Institutului de istorie militară, gen. în rezervă Mihail Ionescu.
La București, la Editura Militară, a apărut nu de mult, sub semnătura lui Mihail E. Ionescu, volumul România și Revoluția din Rusia (1916-1919). Note pentru o sinteză istoriografică I. Vara 1916-primăvara 1917.
Volumul este parte a unei serii de proiecte în lucru la Institutul pe care îl conduce generalul în rezervă Mihail Ionescu, acoperind în cazul de față un subiect de mare interes și adesea controversat, cel al istoriei relațiilor româno-ruse. I-am cerut autorului să vă prezinte miza acestor proiecte și mai ales a volumului apărut recent.
Mihail E. Ionescu: „În cadrul Institutului de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București, pe care îl conduc, am lansat mai multe proiecte în ceea ce privește centenarul Primului Război Mondial, între care e dusă la capăt seria de volume pe fiecare an al războiului, 1915-16-17 și 18, deci cinci volume de documente românești și străine, impresii, mărturii, documente diplomatice. Seria se intitulează Românii în Marele Război.
După cum știți, Vechiul Regat, România veche, a intrat în război în august 1916, dar părțile din națiunea română aflat în provinciile istorice ocupate de monarhiile vecine au început războiului în 1914, în iulie, ca întreaga Europă. De aceea avem pe fiecare an - 1914-15-16 -, o privire, ca să spun așa, holistică asupra întregii națiuni române în război. În același timp, desigur, au fost în fiecare an Conferințe naționale; e un alt proiect în cadrul Institutului.
Ce este observabil? Se știa, dar a ieșit cu pregnanță din această revizitare a documentelor: anume că odată cu intrarea României în război în august 1916 și bine, o bună
Odată cu intrarea României în război în august 1916 și o bună bucată de vreme după revoluția rusă, soarta istorică a României a fost strâns legată de ceea ce se întîmpla în Rusia ...
bucată de vreme după revoluția rusă, soarta istorică a României a fost strâns legată de ceea ce se întîmpla în Rusia, întrucât Rusia era principalul aliat al nostru din această parte a Europei, împotriva Puterilor Centrale - era de fapt singurul aliat -, iar deciziile pe care le lua Guvernul de la Petrogad aveau o înrîurire fundamentală asupra a ceea ce se întâmpla în România, întrucât însemna stabilitatea frontului sau însemna dezagregarea frontului, înfrângerea României și dispariția, eventuală, în contextul evenimentelor de atunci.
De aceea mi s-a părut extrem de important a dezvălui care au fost vectorii acestei influențe cu totul remarcabile, a legăturii strânse dintre România și Rusia în condițiile istorice respective.”
Europa Liberă: Cum apare Basarabia istorică în acest context și, implicit, în lumina relațiilor româno-ruse?
Mihail E. Ionescu: „Basarabia în acest context este de o importanță crucială pentru ceea ce a devenit ulterior,
Basarabia în acest context este de o importanță crucială pentru ceea ce a devenit ulterior, cum s-a numit în epocă, România Mare ...
cum s-a numit în epocă, România Mare. De ce? Ea era spatele imediat al frontului românesc și care putea să asigure aprovizionarea cu armament occidental, prin Arhanghelsk și pe liniile ferate rusești. Deci ca spate strategic al frontului și al armatei române reconstituite, de circa 400 de mii de oameni, ea a fost crucială; lucru pe care l-au înțeles și bolșevicii în ultimă instanță.
Mă refer aici la acordul Racovski-Averescu, care este unul din dosarele controversate ale anului 1918. România, mai ales după ce Ucraina și-a declarat independența și a încheiat pacea înainte de încheierea de către Rusia a păcii de la Brest-Litovsk, cu Puterile Centrale, instalarea armatei române în Basarabia a devenit o necesitate imperioasă pentru a apăra spatele strategic al dispozitivului armatei române din Moldova, care menținea virtualmente și materialicește independența statului român modern, ceea ce a permis continuitatea în acțiune alături de Antantă, ulterior, întrucât, altminteri, ar fi acceptat strângerea într-o veritabilă menghină: din față Puterile Centrale, din spate Puterile Centrale care ocupau Ucraina, ceea ce a făcut esențialmente – dincolo de actul Unirii, care este rezultatul democratic al autodeterminării Sfatului Țării în martie-aprilie 1918 – o stringentă necesitate militară, care corespundea viziunii Antantei și, în acel moment, corespundea și viziunii bolșevice, dacă vreți.
Iată cât de rapide au fost mișcările pe tabloul istoric de la o lună la alta în această strânsă conexiune în ceea ce privește evenimentele din Rusia și evoluțiile din România.”
Europa Liberă: Mi se pare o abordare originală și modernă de sinteză istoriografică. Pe acest plan de discuție, cum se situează la ora actuală istoriografia rusă?
Mihail Ionescu: „În istoriografia rusă nu există, după știința mea, o astfel de abordare. Sigur că da, sunt încercări de a depăși narațiunea tradițională a Revoluției bolșevice din Rusia, din octombrie 1917, dar ele privesc ansamblul problematic de la revoluția mondială vroită de Lenin și Troțki, la chiar divergențele dintre ei în ceea ce privește încheierea Păcii de la Brest-Litovsk.
Îmi dai posibilitatea acum să arăt că, de pildă, în pofida ostilității între România și bolșevici mai ales în vara anului 1917 – [când] Lenin l-a arestat pe Diamandi, ministrul plenipotențar român la Petrograd. El a fost eliberat doar pentru că au intervenit ceilalți din corpul diplomatic de la Petrograd ș.a.m.d. Lucrurile nu au fost foarte calme, dar dincolo de această fereastră a relațiilor diplomatice și chiar a unei stări de război instalate în ianuarie-februarie 1918 între România și Rusia (asta este un alt capitol al relațiilor: de la aliați am ajuns în război cu Rusia în ianuarie-feruarie 1918); dar dincolo de asta a existat, dacă vreți o susținere mutuală în relația cu Puterile Centrale, care a fost benefică ambelor părți.
Puterile Centrale intraseră și ele într-o criză – suntem în vara anului 1918 – le era teamă de reintrarea Rusiei în război, le era teamă de reintrarea României în război și de redeschiderea frontului de est, care ar fi însemnat o înfrângere prin bolșevizare, fiindcă trupele deja fuseseră supuse unui bombardament propagandistic bolșevic extrem de important, iar elitele românească și bolșevică au utilizat această temere a Puterilor Centrale de redeschidere a frontului de est pentru a putea să se mențină.
Este unul, dacă vreți, din miracolele prin care a
Unul din miracolele prin care a trecut națiunea română în acel moment pentru că a putut să-și mențină un guvern, o armată, care a fost extrem de importantă în evoluțiile ulterioare ...
trecut națiunea română în acel moment pentru că a putut să-și mențină un guvern, o armată, care a fost extrem de importantă în evoluțiile ulterioare, în 1919-1920 ș.a.m.d., nu numai pentru România, ci în Estul și Centrul Europei. Deci a existat această, la un moment dat, din 1918, și a poziției României asupra poziției Rusiei în raport cu Puterile Centrale.”
O carte de citit: România și Revoluția din Rusia, 1916-1919. Mulțumesc autorului ei, gen. în rezervă Mihail E. Ionescu.
