„Societatea devine nervoasă și nerăbdătoare. Berlinul e tot mai des colindat de grupuri de protestatari”

Oleg Serebrian (n. 13 iulie 1969) este diplomat, scriitor și politolog. A studiat istoria și dreptul la Universitatea Pedagogică de Stat din Chișinău și relațiile internaționale la Institutul European din Nisa. În 1998 și-a susținut doctoratul în științe politice cu teza „Impactul imploziei URSS asupra geopoliticii regiunii Mării Negre”. Și-a început cariera de lucru la MAE al Republicii Moldova în 1992, activând apoi ca lector universitar la Universitatea Pedagogică de Stat din Chișinău și la Academia de Studii Administrative de pe lângă Guvernul Republicii Moldova și coordonator de programe la Fundația Soros-Moldova. A fost ulterior purtătorul de cuvânt al MAE al Republicii Moldova (1998-1999), prorectorul ULIM (1999-2005) și deputat în Parlamentul Republicii Moldova (2010-2015). Între 2010 și 2015 a fost ambasadorul Republicii Moldova în Franța și la UNESCO, deținând între 2010-2013 și funcția de președinte al Uniunii Latine, organizație internațională (cu sediul la Paris) ce reunea țările de limbi romanice. Din 2015 este ambasadorul Republicii Moldova în Germania.

Luni

Îmi întrerup concediul și revin dimineața la birou. În week-end apăruse simultan câteva urgențe atât în Germania, cât și în Danemarca. Oricum, vacanța într-o lume aflată în carantină nu avea niciun farmec.

În pauza de prânz fac o scurtă plimbare prin cartier, până la o mică patiserie de lângă ambasada bosniacă. În drum o salut pe vecina noastră caboverdeză, care-și bea cafeaua în grădina lor. Nu ne dăm mâna, respectăm distanța de doi metri. Râdem de noi înșine, apoi facem un schimb circumstanțial de păreri despre fleacuri, constatam că e prea cald pentru aprilie, regretăm lipsa îndelungată a ploii, suntem de acord că Berlinul primăvara e cel mai frumos și că mierlele din cartierul nostru dau niște concerte vesperale năucitoare.

- Nu ajung în Cabo Verde nici anul ăsta, îi zic eu cu regret.

Îmi spune că turismul e grav afectat pretutindeni, iar pentru țara ei asta e o adevărată catastrofă.

- Turismul contribuie cu aproape 50% la PIB-ul nostru. Cred că doar Insulele Seychelles au în Africa o dependență mai mare de turism decât noi.

Patisierul, un kurd, mă salută prietenos. Sunt un client fidel. Nici nu-mi așteaptă comanda. Îmi face o cafea turcească, îmi deschide o sticlă de apă minerală, îmi pune din partea casei o bucățică de baclava.

- Nu vă pot permite să stați, îmi explică el cu regret. Serviți cafeaua pe vreo bancă de pe alee și apoi îmi aduceți ceașca și farfuria.

În urma mea stă un tânăr, cu căștile în urechi. O doamnă în vârstă îi face observație că nu păstrează distanța față de mine. Tânărul se uită la mine și dă ochii peste cap a lehamete, dar se conformează, face doi pași înapoi.

Seara, după cină, ies cu bicicleta în Tiergarten. Trec pe lângă terasa pustie a cafenelei Einstein, pe Unter den Linden, unul din locurile frecvente de întâlnire al politicienilor și diplomaților din Berlin. Așa a fost cândva, pentru că de șase săptămâni comunicarea cu partenerii germani se face prin sms, e-mail ori telefon. Ne spunem lucruri concrete și seci, facem schimburi de solicitări și răspunsuri aproape abrazive. „Diplomația tactilă” a discuțiilor matinale la o cafea, ori a celor serale la un pahar de vin a devenit o amintire. Realizez, dând din pedale, ce mare handicap pentru un diplomat e această lipsă a contactului direct, comunicarea care exclude persuasiunea și limbajul non-verbal. Cât de mult conta, bunăoară, într-o discuție cu eruditul profesor Felgentreu, unul din fruntașii social-democraților germani, să condimentezi subiecte neapetisante din realitățile noastre politice cu o discuție despre istoria Romei și literatura antică. Prin sms nu prea îți vine să-l evoci pe Horațiu.

În parc e destul de multă lume, preponderent tineri sau părinți cu copii. În unul din cele mai întinse parcuri urbane din Europa nu găsesc nicio bancă liberă. Mă opresc pe unul din podurile de peste canal, unde fac deseori pauze. De-a lungul apei au dat în floare în cameliile, rododendronii și liliacul, care-mi dă de știre că trebuie să revin acasă, că mai sunt și alte îndeletniciri – scrisul, cititul.

Marți

Zilele din ultima perioadă se aseamănă izbitor unele cu altele, e un soi de repetitivitate obositoare. Te trezești dimineața știind că ziua de azi va fi o copie la indigou a celei de ieri, iar posibilele variațiuni nu fac decât să-ți întărească această senzație.

La birou, preocupările sunt legate de două sensibile dosare daneze, care se urnesc din loc abia spre seară, inclusiv cu ajutorul consulului nostru onorific în Danemarca, dl Asser Mortensen. În pauza de prânz n-am iești de la ambasadă. Mi-am luat cafeaua în grădina adusă în ordine de șoferul nostru, pe care-l descopăr îndrăgostit de grădinărit. Dintre cele șase ambasade amplasate alături, terenul nostru e cel mai îngrijit. În iarbă, văd un pui de veveriță. Avem multe veverițe în curte și chiar mă gândeam că nu le-am observat niciodată puii. Mai avem și o vulpe, care-și are vizuina în tufele de ulex. Are și ea trei vulpițe, pe care ni le arată uneori.

Vorbesc la telefon cu directoarea programelor estivale ale Institutului European din Nisa. În iulie urma să am câteva prelegeri de geopolitică a spațiului balcano-caucaziano-pontic la sesiunile estivale organizate de ei în comun cu universitățile din Tbilisi și Skopje. Îmi spune cu regret că totul e dat peste cap și că Comisia Europeană, cel mai probabil, le va retragerea finanțarea acestor proiecte pentru anul 2020. O soluție ar fi să le organizăm online. „Universități estivale online, ia auzi! Asta cum ar veni?” Apoi mă dumeresc că poate funcționa. Descoperim cu toții o lume în care online se pot face tot mai multe lucruri. Începem să ne deprindem să trăim online.

Seara n-am ieșit cu bicicleta și nici măcar n-am făcut o plimbare prin zonă. Am avut chef de scris. Sunt seri la rând când nu pot să mă forțez să scriu nimic, dar azi a fost o noapte productivă – 12 500 de semne fără spații. Mă opresc din scris la miezul nopții. Îmi fac ultima cafea pentru ziua de azi și o beau fără grabă la balconul care dă într-un scuar închis. E aproape ora două când termin de citit al doilea volum din „Istoria spionajului” de Enzo Biaggi.

Miercuri

Așteptăm noutăți dinspre Cancelaria Federală privind relaxarea (sau înăsprirea) măsurilor de carantină. Marile publicații germane vin cu anticipări neliniștitoare – Institutul Robert Koch, un fel de instanță de securitate sanitar-epidemiologică federală – e rezervat în privința continuării măsurilor de relaxare a vieții social-economice. Unii virusologi cer acțiuni mai radicale – nici măcar nu menținerea, ci înăsprirea carantinei. Pe de altă parte, societatea devine nervoasă și nerăbdătoare. Berlinul e tot mai des colindat de grupuri de protestatari – unii cu revendicări sociale, alții politice, alții economice, cum ar fi proprietarii de restaurante. Politicieni importanți din toate formațiunile politice încep să dea semnale de alarmă: ne încredem prea mult în virusologi, care nici ei, din câte se pare, nu știu chiar întotdeauna ce spun.

Conform datelor inițiale, șefa executivului german urma să discute cu miniștrii-președinți ai statelor federației germane azi, dar dimineața aflu de la unul din colegii ambasadori că discuția va avea loc mâine. Citesc analizele pe care le primesc zilnic de la Deutsche Bank și câteva fundații politice germane. Cele de la Deutsche Bank, care se referă cu precădere la starea economiei, sunt alarmante. Prognozele analiștilor economici germani mă sperie mai mult decât cele mai sumbre amenințări ale virusologilor.

Singura veste bună e de la guvernul feroez (în calitate de ambasador în Danemarca, sunt acreditat și în cele două state asociate ale coroanei daneze – Groenlanda și Insulele Feroe). Cabinetul de la Torshavn se poate lăuda cu faptul că cele cca 200 de persoane infectate cu noul coronavirus s-au vindecat. Insulele Feroe sunt prima țară europeană liberă de coronavirus și singura în care n-a fost niciun deces cauzat de acesta. Am o mare simpatie pentru feroezi, un popor cumpătat, disciplinat și curajos. Și o țară incredibil de frumoasă. Știrea asta mă îndreaptă spre următoarea lectură – romanul „Barbara” al unui clasic al literaturii feroeze, Jørgen-Frantz Jacobsen, o carte pe care mă gândeam să o citesc încă după prima mea vizită la Torshavn. E vorba de o ediție engleză, desigur, nu citesc în feroeză, care deși e o limbă germanică, e de neînțeles pentru un vorbitor de germană. „Barbara” e unul din marile romane ale literaturilor nord-europene, tradus în numeroase limbi (a fost scris în 1936), o notorietate mondială aducându-i ecranizarea în regia danezului Nils Malmros, film care în 1998 obține „Ursul de aur” la festivalul internațional de la Berlin.

Seara, la Berlin plouă, după o pauză neobișnuit de lungă. Seceta e un alt motiv de îngrijorare acum în Germania. În Brandenburg, pe vremea asta ploua aproape zilnic, acum n-a mai căzut un strop de două săptămâni. E și mult mai cald decât s-ar fi cuvenit să fie. Specialiștii spun că vegetația s-a grăbit anul ăsta cu două-trei săptămâni. Nu ies nici azi cu bicicleta. Dau vina pe ploaie.

Soția mă întreabă, ce romane „cu un conținut optimist” îi pot recomanda. Zice că în vremea asta, încărcată de pesimism, ar vrea să citească ceva optimist. Cu astfel de caracteristici orice titlu din literatura germană se exclude din start. Am stat să caut în memorie, apoi prin listele cu cărți citite, ce romane pot satisface măcar parțial astfel de cerințe. Eu când am prăbușiri emoționale citesc romane science fiction, ori ceva de genul Agata Crhistie, Dorothy Sayers sau John Dickson Carr. Soția mea nu citește romane science fiction, și nici polițiste. Nu știe ce plăcere respinge...

După câteva propuneri neacceptate, ne-am oprit la „America unui singur etaj” de Ilf și Petrov. Nu e un roman, ci un jurnal de călătorie, dar e o lectură potrivită pentru circumstanțele de acum, instructivă, antrenantă și ludică.

În noaptea asta reușesc să scriu 4 mii de semne și mă dezic de un pasaj de 11 mii. E trecut de ora 23 când mă opresc din scris. Nu-mi fac cafea. Optez pentru 50 de grame de Vana Tallinn. Îmi iau un pled și ies la balcon, ca să ascult cum se macină ploaia printre frunzele noi. După miezul nopții mă apuc de „Barbara”.

Joi

De dimineață urmăresc știrile care anticipează rezultatele reuniunii de azi a cancelarului federal cu șefii de guverne ai celor 16 state ale federației germane. Aceste reuniuni, care aveau loc cu regularitate și anterior, treceau cândva aproape imperceptibile. Doar diplomații, deputații Bundestagului și câțiva jurnaliști știau de ele. Acum toată lumea le așteaptă. În așteptare, fac un schimb de păreri, la telefon desigur, cu câțiva alți ambasadori acreditați în Germania. Ne împărtășim reciproc zvonurile auzite în alte convorbiri telefonice, facem un tur al presei, ne lăudăm ori ne plângem cu situația sanitară și economică din propriile țări, ne ascultăm prognozele ori repetăm prognozele altora, suntem de acord că va fi și mai rău, ba chiar mult mai rău decât s-ar crede, după care ne încurajăm și ne îndemnăm la speranță.

Mă uit peste agenda pentru luna mai. Câte lucruri erau deja stabilite acolo încă de prin februarie! O suită de evenimente legate de aniversarea căderii nazismului, câteva târguri internaționale, invitații la Societatea Germană pentru Politică Externă, deplasări de serviciu. Toate anulate, desigur, cu excepția unor conferințe care propun participare online.

La prânz ies să fac o plimbare pe Schönhauser Allee, inima sectorului Prenzlauer Berg, unul din cele mai animate cartiere berlineze. Pe bulevard e lume multă, dar nu ca altcândva. Micile dughene sunt deschise, numai că mușterii sunt prea puțini. Îl văd de departe pe proprietarul restaurantului italian la care altădată veneam aproape zilnic. Sta rezemat cu coatele de masa care bloca intrarea în local. Un anunț prins de o panglică roșie informa condițiile în care lucrează restaurantul în noile împrejurări. După plictiseala care se citea în ochii omului, realizam că nu era chiar asaltat de clienți. Nu țineam neapărat să mă observe, dar n-am putut trece nevăzut: „​Buongiorno, ambasciatore!” Câțiva trecători și-au întors privirile pentru a vedea scena unei revederi, care după tonalitatea intonației părea să fie multașteptată. M-a întrebat unde am dispărut. Credea că plecasem din Berlin cu totul. Mi s-a plâns că-i merge prost. Singura veste bună e că-i merge mai bine decât celor de la „italienii” de alături.

De fapt, ambele localuri sunt ținute de albanezi care se dau italieni, un fenomen foarte berlinez, unde restaurantele chineze sunt deseori ale vietnamezilor, cele thailandeze ale cambodgienilor, cele turcești ale kurzilor și cele mexicane ale cubanezilor. M-am bucurat pentru el, am regretat din politețe problemele celor de la casa vecină. Mi-a zis hotărât că e doar vina lor: cumpărau de la marile suprafețe cele mai ieftine pizze și le dădeau drept făcute la cuptor. „Așa nu merge”, spuse el fără drept de tăgadă. I-am dat dreptate: „așa nu merge”. Pe loc s-a dumerit să-mi propună un „​quattro formaggi”, făcut la cuptor, ca la carte, pentru un client fidel. Ținea minte că doar felul ăsta de pizza mai comandam uneori. Am refuzat politicos, spunându-i că și nevastă-mea tot paste mi-a făcut.

- Nevestele care gătesc sunt al doilea inamic al restauratelor în perioada asta, glumi el.

Nu aveam nicio îndoială că primul e guvernul, că doar n-o fi coronavirusul.​

Vineri

Trei zile libere pe care le voi petrece acasă. Altădată aș fi profitat numaidecât de o astfel de mini-vacanță.

După micul dejun, îmi fierb cafeaua și ies la balcon. În glumă numesc acest loc „le Café du Balcon”, singura terasă berlineză care mă acceptă să iau loc la masă. Îmi sun mătușa și mama. Bucuroase că acasă a plouat. Un prieten apropiat, ambasadorul unei țări UE în Germania, îmi trimite un clip video, arătându-mi că-și face plimbarea de dimineață pe Insula Muzeelor. Muzeele închise, bineînțeles. Îl sun. Vorbim mai întâi, cum se cuvine unor ambasadori chiar și în zile libere, despre politică, despre țările noastre, despre Germania, apoi dăm un pic și pe la vecini. Constatăm că peste tot e rău. Trăim niște vremuri în care operăm cu „rău”, „mai rău”, „mai puțin rău”. Bine nu e nicăieri. Trecem apoi la teme private. Îmi vorbește despre lecturile lui din ultima vreme, despre cât de frumoase sunt ținuturile lacustre din centrul Brandenburgului, unde se mai duce în week-end. Sunt de acord cu el, dar i le laud și pe cele de la nord de Berlin, din parcurile naționale Barnim și Chorin. Amintesc de Wandlitz și Joachimsthal, de reședințele pe care le avuse acolo diverși notabili din perioada celui de-al Doilea și celui de-al Treilea Reich, apoi din vremea RDG.

Discutăm despre diverse castele și palate celebre din vechea Prusie, ne oprim la istoria castelului de vânătoare din Rominten, azi în regiunea rusă Kaliningrad, apoi ajungem la casa din Carwitz a scriitorului Hans Fallada. Îi zic că e un loc care chiar trebuie vizitat. În concluzie, convenim să ieșim sâmbătă oricum, să mergem la Wandlitz, să facem niște trasee pietonale.

Apoi, îi scriu un mesaj lui Vitalie Ciobanu, asigurându-l că până seara va avea contribuția pe care i-am promis-o pentru următorul număr al „Contrafortului”. Vitalie e îngăduitor. Îmi permite să întârzii până luni.

Vremea e înnorată, dar ies oricum până în parcul Monbijou. În drum, cumpăr (mai mult din solidaritate decât din poftă reală) un capuccino de la un restaurant de pe chei, unde mai intram uneori în vremurile bune. Acum sunt pe brânci. Localurile din Mitte erau în mare parte frecventate de turiști și de angajații numeroaselor oficii din zonă. Turiști nu-s, oficiile sunt închise.

Îmi beau capuccino pe aleea cu glicine de pe malul râului Spree. O sun pe soră-mea la București, ca să-i arăt și ei glicinele în floare. Începe să bureze, dar am umbrelă și-mi continui calea spre parcul Monbijou. Cândva aici era unul din cele mai frumoase palate imperiale din Berlin, distrus de un bombardament al aviației aliate în 1943. Fotografiez castanii în floare, căutând unghiurile potrivite. În clipa aceea mă sună Valentina Ursu, de la Radio Europa Liberă ca să-mi amintească că peste câteva ore trebuie să-i trimit „Jurnalul săptămânal”... Toate se încheie așa, prozaic.