În numărul din acest weekend, USA Today publică un comentariu al lui Tom Nichols, în care acesta deplânge atitudinea refractară a americanilor în fața pandemiei, și revine la ceea ce el numea, în cartea sa din 2017, "The Death of Expertise, faptul că internetul, în mod paradoxal, oferind un acces nelimitat la totalitatea cunoașterii, a sărăcit de fapt încrederea publicului larg în experți, în cei care sunt autentic specializați într-un domeniu anume.
Dincolo de teoriile conspirației, care fac parte dintr-o cu totul altă derivă intelectuală, Nichols scria despre faptul că astăzi toată lumea crede că poate avea o opinie despre orice doar pentru că știe că prin trei clickuri în telefon o să găsească informațiile brute de care are nevoie. Înainte de a merge la doctor, toată lumea știe deja de ce suferă și care sunt tratamentele posibile pentru a nu mai pătimi. Doctorul e bun doar pentru a-ți semna rețetele.
Cu toții am întâlnit un număr vast de oameni gata să explice cum trebuie să evolueze relațiile cu Rusia sau ce gândește de fapt Macron, cu toții am constatat că acum oricine se crede expert în Islam, cam la fel cum odinioară unii se specializau în „kremlinologie”.
Multe sunt domeniile în care toată lumea crede azi că se pricepe sau că are dreptul la o opinie la fel de fondată ca cea a specialiștilor: istoria, sociologia, lingvistica, studiul islamului și al religiilor în general.
Internetul nu este însă cauza neîncrederii prin care trec azi experții autentici. Mai degrabă, internetul le-a oferit profanilor agresivi o scurtătură spre un simulacru de erudiție. Grație lui, tot nătângul poate pronunța acum vorbele magice ale cunoașterii, cochiliile sonore ale perlelor științei, iluzia priceperii prin accesul imediat la haznaua infinită a înțelepciunii.
Scrisul și memoria
Dar accesul la masa de fapte nu garantează știința și înțelepciunea. Iar „faptele” aglomerate amorf nu conțin în ele cheia trierii. Înțelepciunea autentică azi constă în a ști să lepezi cea mai mare parte din ceea ce găsești pe internet, să posezi formula trierii. Înțelepciunea se bazează din nou, ca în perioada din copilăria umanității de dinaintea scrisului, pe memoria personală și pe grila individuală de interpretare a faptelor.
E ciudat astfel cum ajungem, peste milenii, să ne întoarcem la obiecția lui Socrate împotriva scrisului. În dialogul "Phaidros", Platon îl face pe Socrate să conteste utilitatea uriașei invenții care fusese inventarea literelor, a scrisului. În fața mirării tuturor celorlalți, Socrate povestește cum regele Egiptului i-a explicat calm lui Thot (Theuth, Θεὺθ), inventatorul literelor, că: scrisul "va duce doar la uitare în mințile celor care învață, făcându-i să neglijeze memoria. Într-adevăr, ei vor lăsa în seama acestor semne ciudate grija de a le aminti ceea ce vor fi pus în scris, dar în realitate ei nu vor avea nimic în memorie. Tu [Thot] nu ai găsit așadar un leac (φάρμακον) pentru a îmbunătăți memoria, ci doar un semn pentru amintire, și nu le oferi discipolilor decât numele științei, însă fără conținut; căci după ce vor fi citit mult, fără dascăli lângă ei, vor crede că posedă știință multă, dar vor fi tot niște ignoranți, iar ideea falsă pe care o vor avea despre știința lor îi va face insuportabili în contactul cu ceilalți și cu viața."
Astăzi putem înlocui, pur și simplu, în acest discurs, „scrisul” cu „internetul”, dar diatriba lui Socrate rămâne la fel de autentică. Știința săracă a celor mai mulți e compusă acum din căutări pe Google, la fel cum pe vremea lui Platon se rezuma la rânduri scrijelite pe o tăbliță de ceară.
Eco și reversul elitist al medaliei
Există însă și extrema cealaltă, aceea de a afirma că nimeni nu pricepe astăzi nimic, afară de mic grup de aleși în care se intră cu caznă, atitudine elitistă care pleacă de la o frază rău pricepută a răposatului Umberto Eco în care acesta deplângea felul în care internetul a fost invadat și înecat de “imbecili”.
La o discuție cu niște jurnaliștii a spus, într-adevăr, Umberto Eco: «Odată cu social media s-a dat dreptul la cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau la bar, după un pahar de vin, fără să facă rău colectivității. Erau repede reduși la tăcere, dar acum au același drept la cuvânt ca și un premiat Nobel. E „l’invasione degli imbecilli”.»
Acum, pe lângă faptul că vorbele citate ale lui Eco erau și ele spuse la bar, după un pahar de vin, intelectualul ar trebui să se bucure azi de posibilitatea care i se oferă de a-și încerca ideile asupra maselor în mod direct, fără să mai treacă prin filtrul catedrei sau al ziarului sau radioului, unde textele erau pregătite tot de un grup restrâns de sacerdoți care se admiră între ei.
Intelectualul de azi trebuie, dimpotrivă, să vadă potențialul de bogăție discursivă care este această încercare permanentă de a-i convinge pe ceilalți, cei cu Google la vârful degetelor, având la dispoziție și el exact același ecran și același număr de litere... însă doar măiestria din spatele folosirii lor și bogăția ideilor ne pot distinge de ceilalți.
De altfel, simplul fapt că vorbele lui Eco sunt repercutate astfel și au un asemenea ecou arată că o ierarhizare a discursului se produce de la sine chiar și în această epocă a egalității accesului la cuvânt.
În realitate, elitiștii care se congratulează unii pe alții cu o frază a lui Eco la bătrânețe despre “imbecili” ar vrea să poată vorbi doar ei, iar “imbecilii” să asculte, cum era înainte, când vorbele alese curgeau de sus, de la catedră, de la radio sau din gazete. In loc să vadă internetul ca pe o șansă de a-și exercita retorica și de a convinge cercuri tot mai largi de oameni, ei își fac unii altora frecții cu consolatorul ulei esențial al unei mărunte fraze a lui Eco, echivalentul celei a lui Țuțea cu idioții… Ah, de n-ar fi imbecilii!
Pompoșii elitiști nu văd că tocmai existența lor se justifică prin imbecilii care, la rândul lor, mimează cunoașterea. Dar de n-ar fi imbecilii, pe ei nu i-ar lua nimeni în seamă. Ar fi și ei tot niște semne scrijelite pe tăblițele de ceară ale lui Thot sau niște biete impulsuri în masa amorfă și infinită a Logosului netriat.
