Dacă romanele construite pe un substrat istoric abundă, sînt puține cele care reușesc să transmită cititorului atît un mesaj bine țintit despre faptul istoric în sine, cît și să îi dea un impuls de a afla mai mult despre evenimentele la care se referă.
Între exemplele bune se înscrie un roman tradus și publicat recent și în românește, Sonata Gustav (Humanitas, 2019), al scriitoarei britanice Rose Tremain.
Succint rezumat, Sonata Gustav, este istoria a doi copii din Elveția, Gustav și Anton, care se împrietenesc într-un mic oraș de provincie în apropiere de Berna, și al căror destin - al lor și al familiilor lor - este determinat în mare măsură de poziționarea politică a autorităților elvețiene în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, de cedările lor în fața exigențelor Germaniei naziste și de consecințele acestei situații în tratamentul refugiaților din statele înconjurătoare, în primul rînd al celor evrei.
Tatăl lui Gustav, Erich Perle, este adjunct al comandantului poliției din anonima localitate, iar cel al prietenului său Anton, este un funcționar de bancă evreu-elvețian, retras în provincie din cauza ostilității generale față de evrei. Confruntat cu problemele de conștiință în fața numeroșilor refugiați din Austria și Germania, a căror intrare în Elveția fusese interzisă începînd din 15 august 1938 – și care urmau să fie refulați în țările de origine la cererea naziștilor – funcționarul de poliție încalcă dispozițiile primite și îi înregistrează în acte cu o dată falsă de trecere a frontierei. Denunțat, tatăl lui Gustav, este suspendat din funcție, i se retrag toate drepturile, și trăiește cu familia în mizerie, sub amenințarea unui proces, muncind nopțile într-un depou de tramvaie. Moartea sa, la scurtă vreme, îi deprimă total soția, care dezvoltă un sentiment de ostilitate față de evreii pe care îi consideră vinovați de de cele întîmplate familiei ei.
Autoarea romanului, Rose Tremain, menționează într-o notă finală că
s-a inspirat din istoria reală a lui „Paul Grüninger, în 1938 locotenent de poliție din cantonul St. Gall, povestită de fiica sa” într-o carte de interviuri apărută la Londra.
Paul Grüninger este astăzi un personaj emblematic al istoriei contemporane elvețiene, cu un parcurs studiat în detaliu, obiect a numeroase volume de cercetări istorice și filme documentare. Grüninger a încălcat instrucțiunile unei faimoase circulare, de tristă memorie, emisă de Ministerul federal de Justiție și Poliție de la Berna la 7 septembrie 1938, și, falsificînd în actele de înregistrare data de intrare în Elveția, a salvat, practic, viața a circa 3600 de refugiați, în marea lor majoritate evrei.
Documentație de epocă la un Centru de ajutorare a refugiaților în Elveția
Circulara, astăzi publicată în lucrările de istorie elvețiene, anunța restricții severe estimînd că: „trebuie să ne așteptăm ca la frontierele noastre să apară numeroși imigranți și refugiați și că ei vor fi nu numai germani, dar și cehi, unguri, români, polonezi și alți evrei.”
Apreciind că în Elveția se aflau deja cîteva mii de imigranți din
Germania și Austria, circulara ordona funcționarilor de poliție ca toți deținătorii de pașapoarte austriece și germane, fără o viză de intrare în Elveția, să fie respinși de la frontiere, inclusiv cei care „au reușit să treacă frontiera între punctele de control și au fost arestați...” „Urmează să fie stabilit, în mod special, dacă pașaportul a fost emis după 15 august 1938. Într-un asemene caz, cei care sînt evrei sau probabil evrei vor fi trimiși înapoi [...] Pașapoartele lor vor fi marcate cu mențiunea „respins” și cu o ștampilă a punctului de frontieră pe care l-au traversat”. Era vorba, în fapt, de faimoasa ștampilă cu litera „J” („Jude”), ce îi condamna, practic, la moarte pe cei returnați în Germania.
Denunțat de germani, în martie 1939 ofițerul de poliție Paul Grüninger a fost degradat, cu pierderea tuturor drepturilor, inclusiv a celor de pensie, și i s-a intentat un proces în urma căruia a fost condamnat, în martie 1941 pentru încălcarea datoriei și a dispozițiilor statului. Ostracizat, Grüninger și-a trăit restul vieții în condiții foarte dificile.
În decembrie 1970, sub presiunea presei, guvernul elvețian avea să-i trimită o scrisoare de scuze, dar fără să redeschidă cazul și să-i acorde pensia de bătrînețe. Reabilitarea sa – solicitată insistent odată cu deschiderea unei mari dezbateri istorice în Elveția pe tema neutralității și a poziției țării în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – avea să fie inițial respinsă de Consiliul federal, guvernul elvețian anulînd în cele din urmă condamnarea sa abia în 1995. Grüninger, care în aprilie 1971 primise titlul, de „Drept între Popoare” la Memorialul Yad Vashem, încetase însă din viață în 1972...
Paul Grüninger nu a fost nici pe departe singurul ofițer de poliție care a încălcat dispozițiile statului elvețian în 1938-39. O istorie ce ar fi meritat o postfață la versiunea românească a romanului...
