Poate că a sută cincea aniversare a nașterii lui Corneliu Coposu ar fi trecut neobservată, oricum sufocată de vacarmul politic și spectacolul de multe ori halucinant al unei societăți incendiate de campania electorală. Poate că și efortul fundației care-i poartă numele de a edita și lansa chiar la aniversare o versiune extinsă a amintirilor din copilărie ale doamnei Flavia Bălescu Coposu (Amintiri povestite. Amintiri trăite, editura EIKON, 2019) ar fi fost inutil și pierdut în agenda unor zile prea pline de scandaluri politice.
Partidul s-a micit până la dispariție din pricina meschinăriei și ciondănelii unora care au învățat prea puține de la predecesorii lor. Mesajul lui Corneliu Coposu de unitate, patriotism, democrație, onestitate și verticalitate stârnește zâmbete stânjenite printre politicieni, mulți doar oportuniști, gata de orice pentru a beneficia de imunitatea penală și fiscală pe care le-o dă puterea. De altfel niciun reprezentant al partidelor politice vechi și noi și nici al Cotrocenilor nu a participat la lansarea cărții și nici nu au fost marcați cumva cei 105 ani de la nașterea lui Corneliu Coposu. Aparent, după Corneliu Coposu nu a mai rămas decât un bulevard, câteva rânduri în cartea de istorie și ceva amintiri. Oare?
Lansarea de carte organizată de Fundația Coposu la Hanul lui Manuc a umplut sala de oaspeți. Printre aceștia s-au aflat nu doar ultimii dintre contemporanii lui Corneliu Coposu din perioada Maniu (Paul Lăzărescu e un exemplu), cei pe care s-a bazat când a refăcut partidul, dar și persoane care au făcut parte din Convenția Democrată, a cărei victorie din 1996 ar fi fost de neimaginat fără Corneliu Coposu. Au mai fost urmașii fruntașilor partidului sau reprezentanți ai organizațiilor care s-au dedicat recuperării memoriei confiscate și colectivizate, disidenți (Petre Mihai Băcanu sau Ana Blandiana), dar și oameni simpli, unii care nu știu de Corneliu Coposu decât din poveștile familiei. Au vrut cu toții să fie parte a acestei manifestări. Exemplarele din cartea Flaviei Coposu s-au epuizat de îndată și nu puțini oameni au ascultat cu ochii în lacrimi evocarea Seniorului făcută de apropiații săi. Este semn, au spus mai toți vorbitorii că, de fapt, Corneliu Coposu mai are multe a ne spune și că mesajul său este mai mult ca oricând actual. De altfel, puține diferă azi de atmosfera încrâncenată a primelor zile de după decembrie 1989.
Au vrut cu toții să fie parte a acestei manifestări...
Comportamentul trufaș al urmașilor fostului partid comunist nu s-a schimbat. Amenințarea basculării către Moscova este la fel de prezentă azi ca în zilele în care Ion Iliescu semna un nou Tratat de alianță cu URSS. Este sigur că fără o opoziție serioasă și intransigentă, dar deopotrivă demnă și senină ca a lui Corneliu Coposu țara ar fi ajuns la despotismul luminat pe care și-l dorea Ion Iliescu și către care, după cum se vede, aspiră urmașii lui. Este sigur că este nevoie și azi de o credință inflexibilă, intransigentă dar fără încrâncenări pentru a trece de hopurile smârcurilor istoriei.
Cartea Flaviei Bălescu este o carte-document pentru cei care vor să înțeleagă sursa calmului senioral al lui Corneliu Coposu, blândețea cu care-și trata nu doar prietenii, dar chiar și adversarii politici, materia din care era făcut de o rezistență i-a exasperat pe torționarii săi comuniști.
Este o carte despre copilăria lor la Bobota (Sălaj), iar atmosfera aceea de după amiază, cum îi spunea Ana Blandiana, o după-amiază însorită înainte beznei războiului și dictaturilor care s-au succedat mai apoi, o atmosferă de căldură familială, de iubire, înțelegere și înțelepciune este, în fapt, personajul principal al cărții (cum inspirat spunea Tudor Călin Zarojanu, autorul unei biografii a lui Corneliu Coposu). Îi vedem pe toți în acea atmosferă patriarhală, într-o familie largă, primitoare, plină de snoave, prieteni, miros de câmp cosit și istorie. Sunt patru generații care se întrepătrund, se succedă, își moștenesc trăsăturile sufletești, se susțin și încearcă să treacă demn și fără să se abată de la drumul drept peste toate hopurile istoriei. Familia îi învață pe toți, fete și băieți, să fie onești, paroliști, senini, oameni întregi iar lecțiile acestea i-au însoțit de fapt toată viața, chiar și după ce patriarhii s-au stins demult și familia trecea prin greutăți inimaginabile, la limita supraviețuirii. Căci chiar dacă această carte de memorii este dedicată în mare măsură acelor vremuri mitice, de dinainte de sfâșierea țării, de reprimarea românilor din Transilvania de nord, de teroarea comunistă, ceva din substanța grea și toxică a obsedantului deceniu se regăsește în carte. Pentru că, spune Flavia Bălescu, deși își propusese să nu scrie decât despre perioada în care erau cu toții copii, prinși în lumea mirifică a unei comunități rurale de poveste, și nu despre infernul care a urmat alungării din paradis, nu a putut să n-o facă.
Ceva din substanța grea și toxică a obsedantului deceniu se regăsește în carte...
Nu a putut să nu-și amintească de anii de pușcărie ai fratelui, cel mai tânăr, dar și cel mai surghiunit apropiat al lui Iuliu Maniu. Nu a putut să nu rememoreze scrisoarea pe care le-a trimis-o de îndată ce a ieșit din închisoare și a fost trimis în domiciul obligatoriu, jumătate din omul care fusese înainte de pușcărie, cu sănătatea făcută praf, cu mari dificultăți de vorbire după ce vreme de opt ani a fost ținut la izolare, într-o celulă de unul singur și eliberat, a fost trimis printre ciulinii Bărăganului, să supraviețuiască cum o ști. Nu a putut să nu și-o amintească pe Arlette Coposu, soția Seniorului arestată și condamnată la 14 ani de pușcărie sub grotesca acuzație că ar fi participat la un complot internațional. A fost eliberată în 1964 și s-a revăzut cu soțul ei după 14 ani în care nu au știut nimic unul despre celălalt, nici măcar dacă mai erau în viață. Arlette s-a stins la sfârșitului lui 1965, răpită de o boală de care închisoarea se face prima vinovată. Stimulată și de Otilia Țeposu, cea care a redactat cartea, dar și de Romulus Rusan, cel care a dat o lectură primei versiuni a acestor pagini cu zece ani în urmă, Flavia Bălescu și-a încălcat propriul consemn de a rememora doar imagini și povestiri din copilărie. Însă cumva doar în felul acesta mare parte din lecțiile și amintirile copilăriei capătă semnificații mai profunde, depășind simpla rememorare a unor pozne și isprăvi copilărești și dezvăluind semnificații tainice, personale ale comportamentului de mai târziu al marelui om.
De altfel, Otilia Țeposu spunea că se pregătesc pentru un alt efort memorialistic, de astă dată acoperind orizontul anilor de după război până în zilele noastre. Vom avea astfel o biografie a marelui om politic spusă de unul dintre cei mai apropiați și dragi membri ai familiei. De altfel, și în acest prim volum memorialistic răzbat ici colo ecouri ale luptelor politice de după Revoluția din decembrie: un Corneliu Coposu senin, împăcat cu sine și cu lumea înconjurătoare refuză să se lase purtat de mânie împotriva celor care-l contestau cu minciuni și insulte. Mesajul pe care-l avea de transmis era mai important decât propria sa persoană, după cum își amintea și Ion Gherasim. Este un mesaj de care vremurile prin care trecem are nevoie cu necesitate și urgență. Este motivul pentru care aniversarea lui Corneliu Coposu nu ar trebui să treacă neobservată. Este motivul pentru care clasa politică și societatea, aflate pe un întortocheat și parcă rătăcit, ar avea nevoie seninătatea, onoarea, lumina, sinceritatea lui Corneliu Coposu.
