Lucrurile ar fi de-a dreptul haioase, dacă n-ar fi dramatice şi chiar tragice. Acum, după 28 de ani de vînzoleală, ne uităm la ceea ce am construit şi ni se face ruşine. Acum e mai vizibil ca oricînd că cea mai mare problemă a acestui stat e ecologia. Am construit o statalitate în zoaie, în lături.
Acum cîteva zile, mă plimbam prin centrul capitalei cu un oaspete din Germania cînd, dintr-odată, un miros pestilenţial ne-a învăluit. Era o putoare teribilă şi oaspetelui din Germania începuseră să-I lăcrimeze ochii, iar nasul şi-l astupase cu mîinile. „Ce naiba e asta?” a exclamat oaspetele înfricoşat şi mi s-a făcut ruşine. Apropo, să inhalezi această putoare e destul de periculos pentru sănătate. Or noi o inhalăm ani de zile.
În 28 de ani de statalitate am ajuns în situaţia să nu mai avem staţii de epurare şi dejecţiile se varsă în rîurile şi cîmpiile ţării. Cu ce ne-am ocupat tot timpul acesta? Cu demagogie geopolitică. Au apărut în schimb, ca ciupercile
Noi cu apa asta facem baie, stimabililor, noi apa asta o bem. ...
după ploaie, sute de castele faraonice. Castele înconjurate de zoaie. Cum e posibil ca dejecţiile oraşului Soroca să fie aruncate ani de zile în Nistru? Noi cu apa asta facem baie, stimabililor, noi apa asta o bem. E OK asta? De nitraţi nu mai spun nimic. Presupun că o sumedenie din legumele şi fructele noastre au mari-mari probleme cu nitraţii.
Se aud acum vocile ritoase ale celor care vor să devină primari ai diferitor localităţi. Vor reuşi aceştia să curăţe localităţile, să ne scape de gunoaie? Vor reuşi să scoată statalitatea din zoaie? Par a fi nişte întrebări fără răspunsuri, după 28 de ani de poluare-murdărire-otrăvire fără frontiere.
