Subalternii au întâmpinat-o aplaudând, deși, studiind grimasele unora, e clar că se imaginau dând palme. Dacă e așa, doamna de fier a guvernului PSD-ALDE nu le-a simțit. Venea întărâtată de la Strasbourg, unde i-a pus la punct pe cei care ne-au primit în clubul european care sunt nemulțumiți că ne dau degeaba bani pentru consolidarea democrației .
Cu un discurs care, prin dificultățile gramaticale și lexicale, părea compus de mâini și minți străine de ea, a vrut să le demonstreze colegilor europarlamentari că economia, justiția și democrația sunt mărimi complementare și direct proporționale. Așa că, dacă justiție nu e, nimic nu e. Sărăcia unui stat duce la un deficit de justiție și democrație, o ecuație cu care mulți sunt de acord. Pe de altă parte, nu e mai puțin adevărat că și corupția are aceleași efecte, la care se adaugă, evident, și sărăcirea celorlalți. Numai că discursul Vioricăi Dăncilă nu a pomenit de corupție pentru că ar fi stricat feng-shui-ul grupului parlamentar PSD care crede că, dacă corupție nu e, nimic nu e.
Viorica Dăncilă le-a spus gazdelor de la Strasbourg că e doar o vizită de curtoazie pentru că îi prețuiește ca pe niște vechi și foști tovarăși de cafele europarlamentare. Doar că establishmentul politic românesc nu are de ce da socoteală, tot ce face este pentru binele și drepturile cetățenilor. Nu același lucru se poate spune și despre Mecanismul de cooperare și verificare (MCV). Acest mecanism a fost stabilit cu ani în urmă de comun acord de Comisia Europeană, pe de-o parte, și guvernele României și Bulgariei, pe de alta, pentru verificarea periodică a progreselor în domeniul reformei sistemului judiciar, al luptei anticorupție și al demantelării crimei organizate. MCV e considerat de PSD păcatul originar al intrării noastre în Uniunea Europeană, o formă de sclavaj în care sunt folosite principiile morale abstracte sau inadecvate ca unelte de tortură instituțională. Cu toate acestea, rapoartele MCV sunt o cronică a uzului și mai ales abuzului la care a fost supusă justiția din România în istoria recentă. Viorica Dăncilă susține că, la 12 ani de la stabilirea criteriilor de verificare, MCV nu a făcut altceva decât să accentueze criza ascunzându-i cauzele. Nu modificarea Codurilor penale sau a legislației făcută peste noapte sau cu anasâna, ci protecția la nivel înalt acordată serviciilor secrete și procuraturii și, mai cu seamă, legăturile lor contra naturii prin certificate secrete de căsătorie ar fi provocat războiul instituțional în sânul justiției soldat cu sute de victime colaterale.
Mantra obosită pe care prim-ministra Dăncilă o tot repetă alături de alți soliști de partid și de stat este „dreptate pentru toți”, deși unii spun că e doar „pentru hoți”. Ar fi împiedicați să aducă lumină și viață în pușcăriile României de armata de procurori dedulciți la carne de politicieni și magistrați. Deasupra multor judecători, spune ea, atârnă sabia dreptății prinsă doar de un fir de păr: procurorii i-ar fi băgat în cercetări penale pe baza unor delațiuni tocmai pentru ca judecătorii să primească mutarea finală a proceselor în plic. „Comisia de la Veneția spunea că în sistemul sovietic Parchetul a reprezentat un mijloc de a controla puterea judecătorească. În România, mii de magistrați au dosare contrafăcute prin care sunt controlați să dea decizii în afara sălii de judecată.” Cu alte cuvinte, pentru că a fost orb la realitățile românești, MCV ne-ar fi întors pe vremea Procurorilor poporului și a proceselor-spectacol staliniste.
A fost un discurs complex pe care nici ministrul Justiției nu l-a prea înțeles, de vreme ce stătea cu căști pe urechi, să-l asculte în traducere. Gurile rele susțin că ultimul Comitet executiv PSD l-ar fi executat deja pe Tudorel Toader care nu joacă așa cum i se cântă. Independent susținut de ALDE, partidul lui Tăriceanu, Toader nu răspunde suficient de prompt la cântecele de sirenă ale partidului-mumă al lui Dragnea. Așadar, perspectiva adoptării unei ordonanțe referitoare la amnistie și/sau grațiere, necesară lui Dragnea ca un vânt de libertate, este încă îndepărtată. Iar șeful PSD nu înțelege de unde pudibonderia asta: la urma-urmei după abrogarea ordonanței 13, din februarie anul trecut, guvernele lui au demonstrat că prin insistență și încăpățânare totul e posibil, pot să abroge și legile fizicii, și bunul simț. Este încăpățânarea care l-a făcut pe președintele Iohannis să promulge modificările aduse Legii Consiliului Superior al Magistraturii. A semnat chinuit, pe un colț de masă, că de ce să fi făcut grevă regală să nu semneze, de vreme ce e președinte? Cu toate acestea, modificările, spune el, sunt „un regres pentru democrația din țara noastră”, având impact fatal asupra independenței justiției. Președintele se scuză pentru semnătura de acum: ar fi sesizat legiuitorii și Curtea Constituțională de acum un an și mai bine, de când se împrăștiau către casele lor protestatarii, crezând că dacă guvernul și-a pierdut capul de ministrul tenor al lui Grindeanu, nu poate căpăta vocea de bas a lui Tudose că la urma urmei tot de la Dragnea din burtă se auzeau vocile. Iohannis mai spune că, deși găsim semnătura lui pe toate spațiile libere punctate, în realitate nu e de acord cu nimic din ceea ce a adoptat Parlamentul ca lege a justiției. Ca și în cazul votului pentru referendum pe care „trebuie să-l dea, că doar e președintele tuturor românilor,” Iohannis susține că ar fi și în cazul legilor justiției robul mecanismelor constituționale: nu poate să nu semneze niște legi care tot revin pe masa lui, deși le-a respins. El ar vrea ca parlamentarii să discute din nou cele trei legi, adică legea CSM, dar și cele referitoare la organizarea judiciară și statutul judecătorilor și procurorilor. Sunt legi care au transformat președintele din personaj-cheie al justiției în figurant. Sunt tocmai legile care au determinat audierea prim-ministrului la Strasbourg. Altminteri, spune președintele, dacă vor fi puse în practică, modificările vor produce „efecte negative ireversibile ori greu de reparat în privința bunei funcționări a justiției şi a calității actului de justiție.”
Toată discuția asta despre legi și justiție pare însă un joc cu mărgele de sticlă murdară, de vreme ce pentru mulți români mai importantă decât legea pământească este cea divină. Referendumul pentru modificarea Constituției pare un bun prilej pentru a modifica legea laică fundamentală conform legii fundamentale divine. Indiferent ce alternativă luăm în calcul, rezultatul acestui scrutin nu va modifica nimic din situația actuală. Este o măsură preemptivă, spun inițiatorii. Nu trebuie ca familia cu tradițiile ei să fie distrusă de modernitate, de decadența occidentală. Chiar dacă Codul Civil definește familia clar ca în abecedar iar referendumul pare redundant și tautologic, efectele lui la nivel social sunt devastatoare: întregi comunități sociale și/sau sexuale se simt asediate și de aceea se atacă nevrotic, iar societatea în întregul ei suferă de tulburări bipolare care o fac să repete obsesiv „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Un întreg orizont comportamental este acoperit de norii războiului.
Unii spun că sunt sensibilități care există de pe vremea formării poporului român (sic!) și că presiunile comunității LGBT le-ar fi scos la suprafață. Așa o fi, dar și nervii scoși la suprafață când rănești carnea sunt sensibili și dureroși. Poți intra în comă, îți poți pierde cunoștința. Dacă a scos ceva la iveală această întreagă discuție a fost fundamentalismul și înapoierea unora dintre cele mai școlite minți, semn că există nu doar idioți, ci și deștepți utili. Fiecare își apără cum poate punctul de vedere risipind energii negative mai ceva ca gaura neagră în care se varsă galaxia. La ora la care scriu, prezența la vot e încă o problemă. Dar mulți spun că, și dacă nu va fi votată modificarea constituțională din lipsă de cvorum, referendumul va fi o victorie. În primul rând, pentru că va demonstra că poate fi mobilizat un electorat semnificativ pentru susținerea conservatorilor (o alianță bizară care topește în aceeași melasă socialiștii, pravoslavnicii și mișcările antiavort și antivax) și a ideilor acestora. E suficient să agiți o cruce și să bați un clopot că se vor găsi la fel de mulți eroi ai luptei pentru tradiție ca în cele mai intense perioade ale protocronismului și naționalismului.
Va fi o victorie pe care o vor savura-o, ca de atâtea ori în istoria recentă a cezaropapismului românesc, statul și Biserica. Guvernul a făcut tot posibilul să asigure reușita referendumului: a desființat orice formă de control, a lungit perioada de vot, a înființat secții fără număr fără număr. Diaspora, de pildă, are acum secțiile de votare pe care și le-ar fi dorit la alegerile prezidențiale sau parlamentare. Au fost înființate în mare măsură degeaba și este posibil ca absenteismul de la aceste secții să reducă semnificativ numărul secțiilor din străinătate la celelalte alegeri. S-a mai întâmplat. La rândul lor, într-un ecumenism îngrijorător, bisericile de toate riturile și-au dat mâna peste țară pentru a stârpi un dușman imaginar. O nouă ocazie să vedem că lupta cu dușmanii imaginari produce victime la fel de multe sau chiar mai multe ca lupta împotriva unui dușman real. Milițiile spirituale laice și religioase au amenajat istoria cu covoare groase de eretici.
De ce ar mai fi nevoie de legi, de Drepturile universale ale omului și de contracte sociale dacă avem cărțile sfinte? se întreabă ei. Nu cu legislația laică trebuie puse în acord normele europene, ci cu textele sfinte. Dumnezeu a făcut perfect în șapte zile treaba pe care de șapte ani se străduiesc inutil Comisia de la Veneția și țările din grupul Greco s-o ducă la bun sfârșit iar cei care susțin altminteri sunt dușmani pe frontul războiului religios. Acest tip de discurs îi face pe unii să avertizeze că e posibil ca, la referendumul din 6 și 7 octombrie, românii să voteze pentru sharia. Ei spun că referendumul ar fi doar vârful icebergului de care lovește România în moalele capului. Temerile lor par cumva îndreptățite dacă citim „Măsuri pentru politici publice privind familia”, text programatic în cincizeci de puncte al Coaliției pentru Familie. Acolo se afirmă că statul trebuie să ia măsuri pentru a pedepsi avorturile, celibatarii, divorțurile și cuplurile fără copii. Nu degeaba misiunea asumată de Coaliție este ca România să se umple de familii „cât mai longevive, cât mai numeroase, asigurând membrilor acestora un mediu propice economic, social, protectiv și psiho-afectiv de formare și dezvoltare a personalității umane, iar națiunii române continuitatea și dezvoltarea demografică, economică, socială și culturală, ” după cum se spune în manifestul semnat de toate organizațiile membre. Iar pentru ca acest bine să se reverse asupra tuturor va fi nevoie ca vocea patriotului național să se audă clar și răspicat peste țară, reducând la tăcere dușmanul intern.
Lupta pentru referendum a accentuat, dacă se putea mai mult, fractura de civilizație din societatea românească. Susținătorii votului sunt în mare măsură cei care consideră că Uniunea europeană intervine în afacerile interne ale României și ne îndepărtează de valorile tradiției, ne deznaționalizează pentru că, spun ei, „putem fi astfel cuceriți mai ușor.” Agenții disoluției ar fi agitatorii neostângiști, marxiști, care susțin că egalitatea între genuri, liberul arbitru și valorile general umane prevalează asupra celor enunțate de la amvon sau în Comitetul executiv al bisericii de partid. Ei prorocesc că vârsta de fier a României va fi cea a sterilității homosexuale, a parezei culturale, a amneziei și deznaționalizării. Iar fiarele apocaliptice se vor naște din împreunarea culturii occidentale a sexului liber (al cărui preot și profet era psihomarxistul Wilhelm Reich) cu finanțele murdare ale speculanților la bursă (cei care au dat bani pentru intoxicarea țărilor excomuniste cu agentul oranj al liberalismului) și cu corectitudinea politică. Ceilalți au, pe de altă parte, viziunea unei Românii distopice, decerebrate, sub teroare, condusă de torționari care-și strivesc oponenții cu Cartea cărților (între paginile Facerii, la capitolul 19, Pieirea Sodomei) după ce-i afumă cu cădelnița și-i ard cu mucul lumânărilor.
Nicicând nu au fost imaginate paradisuri mai diferite. Atât de diferite că raiul unuia e infernul celuilalt. Realitatea este că infernul suntem noi, cei captivi ai aceleiași celule, cei care par să nu știe, vorba personajului lui Sartre, că nu ne mai pot despărți „nici cuțitul, nici otrava, nici ștreangul”. Că „suntem împreună pe vecie”. Ca orice familie tradițională.
