Linkuri accesibilitate

„Stindardul”, Europa Liberă şi Cisek


Ziarul „Stindardul” (facsimil)

File din istoria postului de radio Europa Liberă

Despre istoria postului de radio Europa liberă s-au publicat în ultimii ani numeroase studii, articole şi cărţi. Cu siguranţă, subiectul încă nu s-a epuizat. În diferitele arhive există nenumărate documente nedescoperite, respectiv necercetate.

Dacă pentru ascultătorii din România şi Moldova sovietică, Radio Europa Liberă constituia o sursă importantă de informaţie, părerile exilaţilor români din Occident erau împărţite şi oscilau între admiraţie, distanţare şi ostilitate.

„Stindardul”, Europa Liberă şi Cisek
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:21 0:00

Tipice pentru atitudinea de ostilitate faţă de Radio Europa Liberă sunt acţiunile susţinute de propaganda publicistică a unor cercuri de extremişti exilaţi de dreapta, în primul rând legionari şi cuzişti. În general, conducerea postului de radio a încercat deja în anii 1950 să evite orice colaborare cu aceste grupuri, refuzând preluarea unor materiale scrise sau emise de ele. Grupurile acestea scoteau, la rândul lor, o serie de publicaţii mai ales în Spania, dar şi în Franţa, Germania, Austria, America de Nord şi de Sud.

Una dintre aceste publicaţii a fost „Stindardul”, care în 1953 a apărut în Austria, iar mai târziu la München, în Germania federală. Editorul a fost Ion Valerian Emilian (1906-1985), un membru activ al partidului antisemit al lui A. C. Cuza, Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.) şi simpatizant al politicii promovate de regimul fascist al lui Ion Antonescu. După 23 august 1944, a sprijinit guvernul din exil al lui Horia Sima şi s-a înrolat ca voluntar în Waffen-SS (precum se numeau batalioanele de asalt naziste care după terminarea războiului au fost declarate organizaţii criminale).

În ziarul „Stindardul” au apărut de-a lungul anilor numeroase articole îndreptate contra Europei Libere. Această linie ofensivă convenea şi Securităţii române în perioada ceauşistă care, pe de altă parte, susţinea propaganda anti-maghiară şi implicit prezentările pozitive ale imaginii lui Ion Antonescu. Suprapunerea intereselor Securităţii cu cea propagandistică din „Stindardul” a contribuit la o apropiere care s-a concretizat în recrutarea lui Emilian (conspirat în dosare: „Aron”, „Stănculescu”) şi subvenţionarea secretă a publicaţiei.

(Linia publicistică pro-antonesciană a fost continuată după moartea lui Emilian, în 1985, de către Ion Pantazi, fiul fostului ministru de război sub Ion Antonescu, Constantin Pantazi, condamnat, în 1946, pentru crime de război. Ion Pantazi, care s-a stabilit în 1978 în R. F. Germania, a schimbat numele publicaţiei în „Stindardul Românilor”, implicându-se şi el activ în ‘demascarea şi compromiterea salariaţilor Europei Libere’”. Ion Pantazi, asemenea lui Emilian, a publicat un volum memorialistic: „Am trecut prin iad”. Prefaţă de Vintilă Horia, Editura Constant, Sibiu, ediţia a 2-a, 1992. Memoriile lui Emilian, „Cavalerii Apocalipsei”, au apărut în franceză în 1974, trei ani mai târziu în germană şi abia în urmă cu trei ani într-o traducere română, la Baia Mare, bucurându-se de o prezentare elogioasă în publicaţia neo-legionară „Lupta NS”, din 2. 12. 2020, după ce autorul fusese prezentat în cele mai pozitive culori în revista „Rost”, din 19.4. 2017, pepiniera ideologică a partidului radical de dreapta, AUR din România şi din Republica Moldova.)

„Stindardul” vs. Europa liberă

Într-un articol polemic şi plin de insinuări la adresa Europei Libere, apărut în 1958 în „Stindardul” sub semnătura lui Traian Rovinaru, se sugerează cititorilor că redacţia postului de radio ar fi în solda regimului de la Bucureşti. (Cf. Traian Rovinaru, „’Europa liberă’ fără mască”, în: „Stindardul”, anul 5, Nr. 34, martie 1958, p. 1 şi p. 3 şi în: ACNSAS I 0210842, vol. 1, ff. 33-34.) Pentru susţinerea acestui argument, autorul invocă faptul că scriitorul româno-german Oscar Walter Cisek (1897-1966) şi traducătorul timişorean Zoltán Franyó (1887-1978) au fost decoraţi prin „decrete ale Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR” pentru „merite în domeniul creaţiei literare” cu Ordinul Muncii clasa a III-a.

„Precum se vede”, notează în continuare „Stindardul”, „fostul director al Presei şi interpret personal al Mareşalului Antonescu la înâlnirile cu Hitler, trăieşte, e pe linia de plutire (şi, deci, pe linia partidului) şi este chiar răsplătit pentru merite speciale la 60 de ani. O. W. Cisek este unul din stâlpii ‚intelectuali’ ai regimului tiranic dela Bucureşti. / Oscar Walter Cisek este tatăl doamnei Cisek, secretara personală a domnului Noël Bernard Berkovici, directorul secţiei ‚româneşti’ dela Radio Europa Liberă. Interesant! Mai interesant este faptul că doamna secretară a domnului N. B. Berkovici, din primul moment de când a apărut postul de radio american din München a răspândit zvonul că tatăl său ar fi fost arestat, deportat şi mai mult ca sigur ucis de comunişti. Adică să nu fi ştiut secretara atotştiutorului N. B. B. că tatăl său este bine mersi, că lucrează în plin la secţia de propagandă a PMR şi că este cotat ca unul din cei mai buni şi precişi ‚analizatori’ ai emisiunilor de radio din Occident? Ne îndoim. / Oricum, doamna Cisek este al treilea element de încredere al lui Bernard cu solide legături cu aparatul bolşevic de dincolo de cortina de fier.”

Autorul îşi continuă textul în acelaşi stil, oprindu-se şi asupra altor persoane care lucrau la Europa Liberă, susţinând că acestea ar întreţine relaţii cu „vârfurile de partid”, că rudele acestora nu au fost „plimbate prin beciurile Securităţii şi că nu au fost ameninţate şi „trimise la ‘stuf’ în Deltă”.

Articolul continuă prin vehicularea unor aluzii evident antisemite, etichetându-l pe Noël Bernard (1925-1981) ca evreu comunist care susţine teza că „poporul românesc îşi merită în definitiv soarta ca unul ce a ‘prigonit pe minoritari’”.

Concluzia străvezie a acestui articol denigrator, în concordanţă cu multe alte asemenea creaţii publicistice ale extremei dreapta legionare şi cuziste din exil, merită citată pentru că ilustrează cu pregnanţă reauavoinţă, frustrarea şi dogmatismul xenofob ale unei părţi din foştii cetăţeni români refugiaţi în Occident: „Echipa internaţională a lui Noël Bernard lucrează deci în perfect acord cu moghioroşii din Aleea Vulpache. Cu ultima deosebire că ultimii sunt plătiţi în ruble, iar Bernard şi consorţii din ‚Englische[r] Garten’ cu 500 de dolari pe lună, în contul ţării şi cu exploatarea la microfon a imenselor ei suferinţe.”

Fiica lui Cisek, Hortensia Cisek, a lucrat într-adevăr ca dactilografă la Europa Liberă, nefiind implicată în realizarea unor emisiuni. Din această cauză, Securitatea nici nu era interesată de activitatea ei. Datele culese şi arhivate în diverse dosare întocmite de poliţia politică sunt sumare şi parţial greşite.

(Într-o fişă personală, întocmită în martie 1957, se spune că „fiica sa [fără a o nominaliza] care a studiat Arta Dramatică la Conservatorul din Bucureşti şi care a plecat în primăvara anului 1946 la Paris pentru a se perfecţiona în arta scenei, în prezent e îngrijitoare de copii la Aerium din Chateau” - cf. „Fişa personală” din 18.3. 1957, semnată de lt. maj. Octavian Lungulescu, ACNSAS, I 0210842, vol. 1, ff. 10-11, aici, f. 11.)

Într-o „notă” nesemnată, din 10 decembrie 1959, se vorbeşte despre Noël Bernard ca fost şef al „secţiei române de la Europa liberă între anii 1954[!]-1958”. Tot acolo se precizează că Hortensia Cisek lucrează la acelaşi post de radio „în calitate de secretară”. În documentul respectiv – ca şi în altele - s-a strecurat o greşeală, preluată de ofiţeri din alte materiale, fără a le mai verifica dacă sunt veridice sau ba. Fără vreo precizare în plus se spune acolo că „numita este originară din R. S. S. Moldovenească[sic!], plecată din ţară în anul 1940”, că domiciliază în „R.F. Germană [sic], oraşul München” şi că „din materialele ce le posedăm rezultă că nu este căsătorită” - ff. „Notă”, 10. 12. 1959, ACNSAS, I 0210842, vol. 2, f. 75.

Într-o notă sinteză din 1962 se afirmă că Cisek „este căsătorit a doua oară”, iar „prima soţie împreună cu fiica se află în prezent cu domiciliul în R. F. Germană [sic]. Din unele materiale rezultă că fiica lui O. W. Cisek se află în serviciul postului de radio Europa liberă”. Într-o adnotare scrisă de mână la marginea documentului, un alt ofiţer întreabă vizavi de Europa liberă, dacă „datele sunt verificate sau nu” - cf. „Notă sinteză privind acţiunea informativă individuală ce se duce asupra lui OSCAR WALTER CISEK din Bucureşti”, din 19. 12. 1962, semnată de maiorul Grigore Ionel, ACNSAS, I 0210842, vol. 2, ff. 185-195, aici f. 185. O copie, bine lizibilă, se află şi în ibid, vol. 3, ff. 35-45).

Cine a fost Oscar Walter Cisek?

Tatăl Hortensiei, Oscar Walter Cisek a fost un scriitor de limbă germană şi publicist de limbă română. S-a născut în 1897 într-o familie ceho-austriacă, stabilită la Bucureşti. A urmat liceul evanghelic din capitala României. Nu şi-a încheiat studiile, începute la München. În perioada interbelică a publicat eseuri, critici, proze şi poezii în presa germană şi română. Din 1926 pînă-n 1947 a activat în diplomaţie. În timpul regimului antonescian a lucrat în Ministerul Propagandei.

Oscar Walter Cisek deţinut, 1952 (sursa: CNSAS)
Oscar Walter Cisek deţinut, 1952 (sursa: CNSAS)

Între anii 1952 şi 1954 a fost deţinut, fiind acuzat că ar fi fost un agent al Gestapo-ului (poliţia secretă nazistă). În timpul anchetei, poetul germano-evreu bucovinean Alfred Margul-Sperber (1898-1967) l-a apărat pe Cisek, afirmând într-o declaraţie, din 12 noiembrie 1952, că scriitorul a intervenit în favoarea sa, salvându-l, în 1942, de la deportarea în Transnistria (cf. ACNSAS, P 15891, ff. 18-19).

Acuzaţia de spionaj nu s-a putut dovedi, aşa că s-a renunţat la condamnarea scriitorului. După ieşirea din detenţie s-a dedicat exclusiv scrierii unor lucrări literare, fără a participa la campanii politice, iniţiate de către regimul comunist.

Fişa matricolă penală a lui Cisek, 1952 (sursa: IICCMER)
Fişa matricolă penală a lui Cisek, 1952 (sursa: IICCMER)

Din 1955 pînă la moarte, în 1966, a publicat numeroase scrieri literare în România şi în Germania Răsăriteană, cât şi traduceri din română în germană. În pofida unor denunţuri sistematice, redactate de către colaboratori ai Securităţii şi autori stalinişti, poliţia politică îl considera inofensiv, calificându-l drept o persoană care „s-a debarasat de ideile sale ostile, nemaiavând manifestări duşmănoase” (cf. „Hotărîre pentru închiderea dosarului”, din 14. 5. 1964, ACNSAS, I 210842, vol. 2, ff. 244-247, aici f. 244). Astfel se explică şi faptul că, în 1962, oficialităţile române nu s-au opus primirii sale ca membru corespondent al Academiei de Arte din Berlinul răsăritean. A fost distins cu numeroase premii şi decoraţii atât înainte, cât şi după 23 august 1944.

Previous Next

XS
SM
MD
LG