Corespondenta serviciului rus al RFE/RL, Oleksandra Vagner, a străbătut cu trenul și autobuzul Ucraina devastată de război, din vestul țării, până în orașul-port Odesa și a fost martoră nu doar la atacurile cu drone, ci și la hotărârea tăcută cu care ucrainenii obișnuiți înfruntă dezastrele războiului.
În autobuzul care traversează granița dintre Slovacia și Ucraina, războiul se simte imediat - la bord sunt doar femei. Bărbații traversează rar această graniță din cauza legii marțiale introduse în februarie, care a interzis majorității bărbaților să părăsească Ucraina. În timpul călătoriei, aflăm că orașul Liman din estul Ucrainei a fost recucerit. „Deci, va urma Severodonețkul”, spun pline de speranță pasagerele.
Regiunea Zakarpattia, din vestul Ucrainei, este singura parte a țării în care nu s-a declarat stare de asediu cu interdicție de circulație pe timp de noapte, dar și aici au lovit rachetele rusești - cel mai recent în luna mai.
În Ujhorod, cel mai important oraș din regiune, schimbările provocate de război sunt evidente. În hotelul Intourist-Zakarpattya, care are 14 etaje, doar un etaj este rezervat pentru sejururile scurte ale turiștilor, restul camerelor fiind ocupate, în mare parte, de refugiați care au părăsit Harkovul.
Copiii strămutați în interiorul țării fac școală online, iar în timpul liber aleargă pe treptele de granit ale hotelului, se plimbă cu bicicleta prin parc și confecționează brelocuri în culorile steagului ucrainean. La o zi după ce m-am cazat, l-am cunoscut pe Mișa, un băiat a cărui casă a fost bombardată în prima zi a invaziei. Când își amintește de rachetele care i-au lovit orașul natal, se uită în sus, spre cerul albastru și senin, ca și cum s-ar teme că vorbele sale ar putea să le readucă din nou deasupra orașului.
Pe străzile din Ujgorod, pe lângă ucraineană, se aude vorbindu-se mult și limba rusă, precum și slovaca și maghiara. Comercianții de etnie maghiară pe care îi întâlnesc în piață susțin că nu cunosc decât foarte puțin ucraineana. „Ce cred despre război?”, mi-a spus unul dintre ei într-o ucraineană bună. „Vom câștiga!... Suntem cu toții îngrijorați - pentru națiunea noastră, pentru oameni, pentru toată lumea”, a spus el. „E pace aici, slavă Domnului".
Sunt mulțumiți cu toții că războiul i-a lăsat relativ nevătămați, așa că nu consideră că problemele, chiar și cele mai mari urgențe economice, merită să fie pomenite. „Ne sperie frigul iernii care se apropie... dar nu-i nimic, vom supraviețui. Oamenii noștri sunt răbdători”, îmi spune un comerciant.
Dar localnicii din Ujhorod mor și ei pe fronturile îndepărtate. Pe o stradă centrală se află un banner în memoria defunctului Vadim Hubanov.
Săgețile roșii care indică locul unde se află adăposturile antiaeriene sunt vizibile peste tot. Dar, în ciuda amenințării militare, restaurarea frescelor din catedrala greco-catolică locală continuă. Restaurarea catedralei este finanțată de Ungaria, România și Slovacia în cadrul unui program al UE. Dacă ne gândim cât de multe biserici și muzee au fost distruse de bombardamentele rusești, este încurajator să vezi cum continuă restaurarea patrimoniului cultural ucrainean.
În Ujhorod, monumentele locale, precum și limbile reflectă istoria complexă a acestei regiuni. Putem vedea statuile poeților Sandor Petofi din Ungaria și Taras Șevcenko din Ucraina, dar un monument al rusului Aleksandr Pușkin a fost îndepărtat după invazie. Graffiti-ul de pe postamentul gol sugerează că ar putea să-i ia locul un monument dedicat cântărețului francez Joe Dassin. Bunicii lui Dassin erau originari din Odesa, adică din Ucraina de astăzi.
Ivan Hrihorievici, angajat al Muzeului Regional de Artă din Transcarpatia, mi-a spus: „Aici locuiesc slovaci, maghiari, cehi. Iar acum se găsesc unii să spună că : Stepan Bandera [controversatul simbol naționalist ucrainean] este aici! Cei care vin din est, din regiunile Donețk și Luhansk, sunt migranți. Îi întreb: 'Ți-e bine aici? Ei răspund: 'Ne e bine, ne gândim chiar să ne cumpărăm un apartament'. Apoi îi întreb: „Nu vă e frică de urmașii lui Bandera?” La urma urmei, au fost intimidați de toți naționaliștii! Asta e, propagandă, din păcate - încă nu-mi vine să cred că este posibil să fii atât de spălat pe creier."
„Bineînțeles că sunt un patriot ucrainean", îmi spune el, „dar nu-mi place să pun hainele alea tradiționale ucrainene doar să mă dau în spectacol. Trebuie să fii ucrainean în străfundul sufletului”.
Hrihorievici, care are 73 de ani, a trăit și a călătorit prin Uniunea Sovietică. „Uitați-vă cât de mult teritoriu are Rusia”, a spus el. „Am fost odată în regiunea Tiumen - este pustie, nu este nimeni. De cât de mult pământ mai au nevoie? Vă jur, dacă aș fi mai tânăr, aș merge eu însumi pe front, am făcut stagiul militar și știu să țin o mitralieră în mână”.
Bătrânul angajat al muzeului îmi arată holul și sălile expoziționale: Peste tot postamente goale, dar niciun exponat. Din cauza războiului, comorile muzeului au fost ascunse într-un loc ferit de bombardamente.
În gara din Ujhorod poți să-ți dai seama dintr-o privire pe panoul cu mersul trenurilor unde au loc luptele grele: trenurile spre Herson și Harkov au fost anulate. Drumul spre Odesa cu trenul rămâne deschis, dar ferestrele compartimentelor sunt protejate cu un strat gros de bandă adezivă pentru a nu fi sparte în fragmente mortale de către bombardamente.
În ziua sosirii mele la Odesa, o sirenă antiaeriană urlă în tot orașul, urmată de explozii puternice la periferie. Întreb o femeie dintr-o stație de tramvai ce ar fi mai bine să fac. „Adăpostiți-vă”, îmi spune ea calmă.„Uite, vine tramvaiul, urcați-vă în el și mergeți acasă”.
Elina Aleksandrovna, terapeută pensionară din Odesa, își amintește ziua în care a fost lansată invazia. „Războiul a început aici cu două explozii. Unii oameni le-au auzit dis-de-dimineață, dar eu nu", a spus ea. „Apoi s-a auzit un huruit puternic". Acum, zice ea, „huruitul ăsta se aude tot timpul”.
„Nimeni nu are nevoie de acest război. Ne-a furat totul, tot ce aveam. Aș vrea ca, într-o zi, [președinții ucrainean și rus] Zelenski și Putin să semneze ceva pentru ca totul să se termine cât mai degrabă", mi se plânge ea.
„Vreau ca oamenii să înceteze să mai tragă unii într-alții, vreau ca ei să trăiască pașnic, ca de obicei. Să meargă la muncă, să înceteze starea de asediu, vreau ca oamenii să trăiască nu cu războiul, ci cu grijile și afacerile lor zilnice în minte, să poată să-și facă planuri, să nu fie nevoiți să alerge după ultimul tramvai la ora 22 pentru că nu mai au voie să circule după ora 23. Este imposibil să trăiești așa. Poate că războiul este, pentru Rusia, o stare obișnuită, dar nu și pentru noi."
În cele câteva zile cât stau în Odesa, nu văd nici măcar o dată copii pe străzi. A sta aici sub bombardamentele aproape constante este prea periculos.
Pe coasta pitorească a Odesa poți vedea de îndată că acordul susținut de ONU pentru menținerea unui pasaj maritim sigur pentru exporturile de cereale nu este respectat de Rusia. Dronele bâzâie de-a lungul coastei, motiv pentru care nimeni de aici nu se gândește să facă plimbă pe faleză, iar faimoasa Scară Potemkin este acum închisă tuturor, cu excepția personalului militar.
Între 9 și 10 octombrie, sirenele de raid aerian au urlat toată noaptea, iar dimineața au început exploziile.
Pe 10 octombrie, am văzut cu ochii mei, de la fereastra apartamentului unde stăteam, cum o dronă este doborâtă. Drona zbura dinspre mare și părea să se îndrepte spre înaltele blocuri de apartamente din oraș.
Monumentele din epoca sovietică au rămas în Odesa, în ciuda legilor de decomunizare adoptate în Ucraina după anexarea Crimeei în 2014 și războiul din Donbas. Imaginea lui Vladimir Lenin de pe monumentul Aripile victoriei din Odesa a fost reparată recent din fonduri publice, în ciuda faptului că multe fațade elegante ale clădirilor din epoca Art Nouveau din centrul orașului sunt în stare deplorabilă.
În timp ce mă aflam în Odesa, o petiție adresată președintelui Volodimir Zelenski cu privire la acțiunile recente ale primarului Hennadi Truhanov a obținut 25.000 de semnături. Autorii petiției susțin că Truhanov este „loial invadatorilor” și atrag atenția asupra a ceea ce ei susțin că sunt opiniile sale pro-ruse.
Una dintre aceste manifestări este controversa din jurul unui monument care o înfățișează pe țarina rusă Ecaterina a II-a. Acum, acesta este stropit cu vopsea și învelit în bandă albastră, un marker folosit de soldații ucraineni pentru a se identifica vizual.
Monumentul restaurat „Părinții Odesei” a fost ridicat din nou aici în 2007, la aproape un secol după ce originalul a fost demolat în 1920. Numeroși politicieni s-au opus restaurării monumentului care are în vârf statuia împărătesei ruse, chiar înainte de începerea actualului război.
Disputele legate de monumente au izbucnit din nou în Odesa, după invazia Rusiei din februarie, când oamenii au început să fie omorâți de rachetele rusești. Moartea unei fetițe de 3 luni în timpul unui atac cu rachete la 24 aprilie este amintită aici de fiecare dată când conversația ajunge la ostilități. Casa în care a murit fetița a fost deja refăcută, dar, după cum subliniază localnicii, fetița nu poate fi readusă la viață.
În aprilie, cimitirul Tairov din Odesa a fost lovit de un fragment dintr-o rachetă rusească, dar când ajung cu taxiul constat că toate pagubele au fost reparate. Taximetristul care mă duce acolo îmi spune: „Asta nu e o acțiune militară, ci un genocid - totul a fost distrus. În fiecare zi, duc pasageri din Herson sau Nikolaev care se mută aici. Unii închiriază apartamente, alții locuiesc într-un cămin. Dar toată lumea vrea să se întoarcă acasă".
Scris și fotografiat de Oleksandra Vagner, cu contribuția lui Amos Chapple din Praga