Fotograful armean Aram Vardanyan, care scrie în special despre călătorii, a lucrat în Nagorno-Karabah în timpul bombardamentelor aeriene intense care au marcat cea mai gravă escaladare a conflictului dintre Armenia și Azerbaidjan în ultimul peste un sfert de secol.
„Am mers cu mașina în Nagorno-Karabah în după-amiaza zilei de 10 octombrie. Primul loc în care ne-am oprit a fost Catedrala Sfântului Mântuitor, care se află la 13 kilometri de Stepanakert și care a fost lovită recent de focuri artilerie”, povestește Aram Vardanyan.
Preotul de acolo ne-a spus că după ce primele obuze au lovit biserica, doi jurnaliști ruși au intrat în interior pentru a fotografia distrugerile. La scurt timp, un al doilea obuz a lovit catedrala.
Peste tot erau pietre, moloz și praf, iar băncile din lemn fuseseră spulberate, erau bucăți de lemn peste tot. Una dintre așchii era plină de sânge – unul dintre jurnaliștii ruși a fost grav rănit.
Este un război înfricoșător, un război cu mijloace moderne. Datorită utilizării dronelor nu știi cine te urmărește sau ce se va întâmpla în continuare.
Cât ne îndreptam către Stepanakert, a intrat în vigoare o presupusă încetare a focului. Dar, dacă e să fim sinceri, nimeni nu a avut încredere că înțelegerea va fi respectată, mai ales cei dintre noi care cunosc conflictul armeano-azer.
Orașul Stepanakert era liniștit și nu am văzut fum sau incendii atunci când am ajuns pe vârful dealului și l-am văzut la picioarele noastre. Dar am putut simți frica intrându-mi sub piele în timp ce mergeam pe drumul șerpuit către oraș.
Rachetele au început să cadă exact în acea noapte. Mi-am dat seama de pericol când cerul a devenit roșu, apoi câteva secunde mai târziu a lovit și șocul exploziei. În oraș există sirene care ar fi trebuit să avertizeze despre arac, dar acestea funcționează doar o parte din timp. Rachetele au venit șuierând una după alta - și nu puteai ști unde va cădea următoarea.
Clădirea noastră avea un subsol care oferea un adăpost, dar nu puteam dormi acolo. Adăpostul fusese deja luat de localnici care amenajaseră mici spații de locuit, așa că noii veniți ca noi au trebuit să aleagă – riscă să doarmă lângă ferestrele mari din camera noastră sau pe holurile clădirii. Majoritatea jurnaliștilor pe care i-am văzut au scos saltelele de pe paturi și le-au pus în hol. Toată lumea era îngrijorată că una din explozii ar putea sparge geamurile și umple de cioburi camerele noastre.
Nu am dormit cu adevărat în acea noapte. La primele două atacuri cu rachete fugeam împreună cu toți ceilalți în subsol, apoi mă întorceam în pat și îmi scoteam hainele. Dar, pentru a treia oară, am rămas îmbrăcat și m-am întins în pat, așteptând dimineața.
Când s-a luminat de zi, am căutat să văd pagubele produse în timpul nopții. Se pare că au fost folosite mai multe tipuri de armament – artilerie, drone cu rachete și rachete de calibru mare, montate pe camioane, numite Smerch. Cred că și un tip de rachete israeliene, numit Lora, a fost de asemenea folosit pentru prima dată în acest atac. Localnicii ne-au spus că, pe vremuri, azeri foloseau rachete Grad, care nu făceau prea multe pagube decât exact în locul unde cădeau. Acum folosesc rachete mult mai mari, iar schijele distrug tot ceea ce este în jur.
L-am vizitat pe arhiepiscopul Pargev Martirosian al Bisericii Apostolice Armene, cu condiția că nu vom dezvălui locul în care se află acesta. În timp ce vorbeam, sirenele au pornit și au început exploziile. Nu era foarte aproape de noi, dar oamenii de afară au intrat în fugă să se adăpostească. Apoi, în timp ce obuzele explodau, Martirosian a început să se roage.
Multe dintre magazine au avut vitrinele sparte de suflul exploziilor, dar au rămas neatinse – am văzut chiar și magazine scumpe în care se putea intra ușor în timpul nopții, dar nimeni nu le-a jefuit. Unii oameni de afaceri locali ne ofereau mâncare. Am încercat să refuzăm, spunând că vor avea nevoie de alimente mai mult decât noi, iar ei râdeau - „suntem înconjurați de mâncare”. Am văzut că dormeau literalmente pe stive de conserve, prăjind pâine pe un încălzitor. În războiul din anii 1990, foamea a fost o problemă reală, dar astăzi nu mai este așa.
Dronele se strecoară uneori pe lângă radare și pot zbura și în timpul zilei. Pe lângă dronele sinucigașe care explodează la impact, există drone mai mari care pot trage rachete, unele fiind utilizate ca spioni pentru a coordona atacurile ulterioare de artilerie și de rachete.
Când am plecat din Nagorno-Karabah, am văzut câțiva luptători în oraș chiar peste graniță, în Armenia. Mi-au spus că sunt suficient de aproape de cealaltă parte pentru a auzi vorbindu-se limba arabă. Ei au mai spus că forțele speciale azere vorbesc armeana, aparent ca o metodă de a-i induce în eroare pe băieții noștri. Unul dintre ultimele lucruri pe care le-am văzut a fost o camionetă care avea o baltă mare de sânge în spate. Șoferul mi-a spus că doi soldați au fost grav răniți și i-a transportat la spital. Bărbaților li s-au amputat picioarele. Nu m-am putut impune să fac o fotografie.
Suntem obișnuiți să luptăm, dar dronele și luptătorii vorbitori de arabă aduși de Turcia au schimbat regulile de joc. Oamenii nu sunt speriați, ei doar plâng pentru toate viețile tinere pierdute. Mă gândesc la acei copii care sunt pe linia frontului... Mie mi-e frică să merg pe o stradă întunecată, iar acești copii sunt acolo, pe linia frontului, într-un război ca acesta, luptând în păduri… Nu-mi pot imagina așa ceva.
