Un detaliu deloc minor, care arată în ce măsură doctrina supușeniei, aflată la baza ortodoxiei ruse, poate determina identitatea colectivă peste secole, e dat chiar de limba rusă. Rusa e singura limbă, chiar și printre limbile slave, în care „țăran” este sinonim cu „creștin” și nu se poate spune altfel. „Țăran”, în rusă, este vechiul termen крестьянин, krestianin, cu pluralul: krestiane.
Era - și este - de neconceput în Rusia să fii țăran fără să fii creștin. Într-atât de adânc a fost asta înfipt în limbă, încât nici comuniștii nu au putut extirpa termenul. „Krestianin” i s-a spus țăranului și în URSS-ul ateist și până astăzi. De aici și suspiciunea cu care sunt privite alte culte ce ar veni cu elemente care întăresc individualitatea în fața poruncilor grupului. Un țăran care nu mai e „krestianin” poate cu greu fi făcut să se supună, ba chiar nu mai are cuvânt care să-l numească, deoarece nu mai face parte dintre „krestiane”.
Dar țăranul rus e văzut în psihologia colectivă și ca un „mujic”. Istoric și cultural, românii, și în România și în R. Moldova, împărtășesc cu rușii o fascinație ambiguă pentru țăran, pentru mujic. Fascinație pozitivă și negativă în același timp. Țăranul este atât purtătorul necioplit al unui nume de hulă, cât și ființa pură și nesofisticată ce concentrează și păstrează toate virtuțile tradiționale.
La români, ambiguitatea se manifestă de pildă în titlul romanului Niște țărani, al lui Dinu Săraru, ca să nu mai vorbim de Moromeții lui Marin Preda. La ruși, mitologia e uriașă și complexă, trecând prin Tolstoi și Dostoievski, până la Donul liniștit al lui Șolohov.
Ambiguitatea termenului de mujic/мужик este limpede și în rusă, unde pe de o parte înseamnă țăran necioplit, pe de alta, în expresii precum настоящий мужык (scris în acest caz cu ы, nu cu и), înseamnă om de nădejde, un macho în bunul sens, masculul alfa care apără tribul. Putin și-a creat o asemenea imagine, știind că asta se așteaptă de la un lider.
De aceea, nu a fost o întâmplare când în 2014, după ocuparea și anexarea Crimeei, eternul președinte al Curții Constituționale a Rusiei, faimosul Valeri Zorkin (Валерий Зорькин) a publicat în cotidianul guvernului Rossiiskaia Gazeta un articol în care deplângea dispariția sclaviei, a șerbiei, a legării țăranilor de glie, de pământ.
Pentru președintele Curții Constituționale a Rusiei, iobăgia era „liantul” care ținea societatea rusă împreună. Abolirea iobăgiei de către țarul Alexandru al II-lea in 1861, spune el: „a distrus legătura dintre cele două pături de bază ale societății — nobilimea și țăranii” și a slăbit puterea marii Rusii. „Cu toate neajunsurile ei, iobăgia ținea națiunea împreună,” continuă Zorkin.
De aici, urmează teoria, au ieșit tensiunile care au dus la revoluțiile din sec. XX. Judecătorul suprem al Rusiei nu propunea în mod direct reintroducerea sclaviei, însă e de presupus că teoria ar găsi ecouri favorabile printre masele ortodoxe care deplâng, în urma propagandei oficiale, grandoarea pierdută a Imperiului.
Pentru guvernanți, reintroducerea servajului ar mai avea un avantaj, cel descris sarcastic în Suflete Moarte al lui Gogol: în caz de vot, ar putea fi folosiți în mod legal și morții… și nu pe ascuns și ilegal, cum s-a mai făcut în România.
Când Rusia își vrea înapoi sufletele moarte
În actuala ofensivă ideologică a Kremlinului, care îi menține pe ruși în frustrarea Imperiului pierdut, lipsea așadar numai nostalgia pentru iobăgie. Sigur, am spus, românii împărtășesc cu rușii o fascinație ambiguă pentru țăran, pentru mujic. La noi însă nu s-a manifestat regretul pentru dispariția sclaviei patriarhale, așa cum se întâmplă acum în Rusia.
Iobagul, mujicul, nu a părăsit niciodată inconștientul colectiv rusesc. De aceea la ruși romanul Suflete Moarte al lui Gogol, romanul fondator al literaturii ruse moderne, a avut întotdeauna o nuanță metafizică ce le scapă străinilor.
În Suflete Moarte, care se petrece în timpul iobăgiei ţariste, macabrul personaj central Cicikov merge, între două recensăminte, pe la moșieri din provincie, cerându-le să treacă pe numele lui mujicii lor morţi, dar încă vii în acte, astfel încât el, Cicikov, să-si facă pe hârtie o avere din suflete existente administrativ, dar dispărute, în vreme ce moșierii respectivi n-ar mai plăti taxe pe sufletele de care s-au eliberat…
Abjecta combinație e ilegală, însă Cicikov dă totuşi peste unii moșieri și mai hoţomani decît el, pentru că încearcă să-i vândă sufletele mortilor, în loc să se descotorosească gratis, ba chiar vor să i le vândă diferenţiat în funcţie de calităţile lor trecute…
Iată următoarea delicioasă scenă (în traducerea mea, puțin rezumată; e de altfel prima scenă în care se foloseste expresia „suflete moarte”:
„– Aha, vreti să cumpărati suflete moarte? rezumă simplu Sobakevici discuția. [Sobakevici, adică Câinescu, e un moșier foarte dur, care simte o afacere.]
— Da, răspunse ușurat Cicikov.
— Avem, de ce să nu avem? spuse Sobakevici… [Найдутся, почему не быть?… Într-o limbă alta decât româna e greu de redat ticăloșia calculată a evazivului răspuns negustoresc.]
— Deci v-ar ușura sa scăpați de ei…
— Daaa, nu văd de ce nu i-aș vinde.
(Evident, aici Cicikov simte că a găsit un coţcar mai tare decât el… Si iată cum ajung să ia morții unul câte unul:)
Sobakovici : — Uitati-vă la Probka Stepan, tâmplarul. Nicăieri n-o să mai găsiti un mujik ca ăsta. Aoleu ce forţă avea!…
Cicikov: — Dar e mort, frate.
Sobakovici: — Ce să mai spun de Miluşkin, zidarul!... etc…”
…
Valoarea scenei e însă metafizică, iar tulburarea stârnită de ea este reală. Cicikov și moșierii nu se joacă doar cu acte de deces, ci într-adevăr cumpără suflete de creștini… pentru că sufletul mujicului este etern și nemuritor.
