Regiunea Sughd din nordul Tadjikistanului este o bază agricolă bogată datorită râului Sîrdaria, care străbate zona. Râul curge prin Tadjikistan pe o distanță de 144 de kilometri — abia suficient pentru multiplele cerințe de apă ale fermierilor de bumbac, orez și fructe, precum și pentru două mari centrale hidroelectrice.

Corespondentul foto RFE/RL, Petr Trotsenko, a urmat cursul râului prin Tadjikistan pentru a observa cum râul Sîrdaria susține viața și influențează geopolitica în Asia Centrală.

Este ora 4:30 dimineața când plecăm să ne întâlnim cu fermierii locali din regiunea Sughd din Tadjikistan. În această zonă, trebuie să-ți finalizezi lucrările înainte ca soarele să înceapă să încălzească peisajul. În săptămâna pe care am petrecut-o în regiune, temperatura aerului a ajuns aproape în fiecare zi la 50 de grade Celsius.

Aproximativ 93% din teritoriul Tadjikistanului este montan, iar oamenii cunosc valoarea terenurilor fertile. De-a lungul graniței cu Uzbekistanul, lunca râului Sîrdaria este bine exploatată de fermierii locali. Cei mai mulți cultivă bumbac. Farruh Zabitov, șeful fermei Fariza, a avut noroc din punct de vedere geografic; câmpul său se află chiar pe malul râului Sîrdaria. Însă el plătește pentru timpul în care funcționează pompele de apă care irigă câmpurile sale.

„Anul acesta, prețul apei a crescut cu 150 la sută”, spune el. „Anterior, plăteam 20 de somoni (1,80 dolari) pe hectar pentru o oră de udare; anul acesta, am plătit 50 de somoni”.

„În același timp, prețul bumbacului a scăzut atât de mult încât nu am putut obține niciun profit din el”, spune fermierul.

Acum trei ani, 1 kilogram de bumbac se vindea cu 15 somoni, dar în 2023, prețul pentru 1 kilogram de bumbac nu a depășit 5-6 somoni. „Ar fi bine dacă am putea obține măcar 10 somoni pe kilogram anul acesta”, a spus Zabitov.

Producția de bumbac este una dintre cele mai importante industrii din economia Tadjikistanului. Unii experți asociază scăderea prețurilor la bumbac cu invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina și cu sancțiunile impuse ulterior Moscovei.

Rusia, care era unul dintre principalii cumpărători de bumbac ai Tadjikistanului. Se pare că acum cumpără puține materii prime din cauza dificultăților cu care se confruntă afacerile rusești în vânzarea produselor finite către alte țări.

„A devenit foarte dificil”, spune Zabitov, înainte de a se întoarce la muncă. În timpul verii, fiecare minut în câmpurile de bumbac contează.

În timpul vizitei mele în Tadjikistan, am auzit de la mai mulți fermieri că cultivarea bumbacului a devenit neprofitabilă. Impozitele pe terenuri sunt în creștere, apa și îngrășămintele sunt scumpe, iar bumbacul trebuie vândut pe o sumă infimă.

Majoritatea fermierilor de aici au lucrat pe ferme colective în timpul sovieticilor. Odată ce U.S.S.R. s-a prăbușit, mulți dintre acești muncitori au ajuns să închirieze pământul fermelor de la noul lor stat independent.

Fermierul Abdullo Niazov este unul dintre cei care închiriază o parcelă de pământ și își lucrează câmpurile de peste 30 de ani. Niazov cultivă bumbac pe una dintre parcele și caise pe cealaltă. Statul îi impune fermierului să cultive o anumită cantitate de bumbac. Altfel, spune el, ar cultiva doar caise. Pomii fructiferi necesită puțină atenție, iar întotdeauna există o piață constantă pentru caisele uscate.

Întreaga familie a lui Niazov este implicată în culesul caiselor de pe cei 25 de pomi. Recoltarea este un moment critic - dacă fructele nu sunt culese la timp și uscate corespunzător, vor putrezi.

Explicând cum își irigă câmpurile din râul Sîrdaria, Niazov îmi spune: „Avem un canal care trece prin această zonă, iar o pompă este instalată cu un contor de apă. Plătim puțin mai mult pentru apă deoarece parcela noastră este departe de râu”.

El întreține pompa cu proprii bani.

„Pomii de caise nu au nevoie de multă apă, dar bumbacul este foarte setos. Vom vedea ce venituri vom avea în toamnă”, spune el.

L-am întâlnit pe Nehmatullo Mirsaidov, un jurnalist și expert în agricultură și resurse de apă, într-una dintre ceainăriile de pe malul râului Sîrdaria, în Hujand, al doilea cel mai mare oraș din Tadjikistan. O briză răcoroasă de la râu oferea o ușurare de la căldura toridă a câmpiei.

Expertul afirmă că presiunea asupra râului crește din cauza secetei, micșorării ghețarilor pe fundalul schimbărilor climatice și utilizării ineficiente a apei, în special de către fermierii de bumbac.

„Apa din Sîrdaria nu este folosită în mod înțelept. În special, ea este utilizată ineficient în Turkmenistan și Uzbekistan, care cultivă mult mai mult bumbac decât Tadjikistanul”, spune Mirsaidov.

„Cred că una dintre soluțiile pentru problema apei este să reducem producția de bumbac și să ne orientăm spre horticultură”, spune el. „În ciuda faptului că terenul este închiriat fermierilor privați în Tadjikistan, statul continuă să le impună să cultive bumbac. Ideal, bumbacul ar trebui să fie cultivat doar în cantități suficiente pentru a fi procesat intern. Totuși, se pare că pentru unii este profitabil să cumpere materii prime de la fermieri și să le vândă pe piața externă.”

Potrivit lui Mirsaidov, cultivarea bumbacului scade treptat în Tadjikistan, Uzbekistan și Turkmenistan; dar totuși, bumbacul rămâne principalul produs agricol al acestor țări. Specialistul sugerează că deficitul de apă pentru irigare ar putea fi rezolvat prin introducerea tehnologiilor moderne, cum ar fi irigarea prin picurare, sau prin utilizarea apei de ploaie.

„Desigur, nu este ieftin, dar mai devreme sau mai târziu trebuie să o facem”, spune specialistul. „Trebuie să atragem fonduri din străinătate, dar investitorii străini tind să nu fie interesați de Tadjikistan deoarece terenurile noastre nu sunt proprietate privată. Nu există nicio garanție că investitorii străini nu își vor pierde banii mâine”.

În regiunea Sughd, pe râul Sîrdaria, se află două centrale hidroelectrice, Farhad și Kairakum.

Barajul Farhad, din perioada sovietică, se află pe teritoriul Tadjikistanului, dar stația sa electrică este deținută de Uzbekistan. Această aranjare neobișnuită este rezultatul unui conflict asupra instalației, care a izbucnit în timpul războiului civil din Tadjikistan, între 1992 și 1997.

O dispută de lungă durată între cele două țări a fost rezolvată abia în 2018, când Tadjikistan și Uzbekistan au semnat un acord prin care autoritățile tadjice s-au angajat să protejeze instalația, în timp ce operarea centralei electrice urma să fie realizată de uzbeci.

Cei mai mulți oameni care locuiesc pe partea tadjică a frontierei sunt uzbeci etnici, dar vorbesc bine limba tadjică și consideră Tadjikistanul patria lor.

Azat este un uzbec etnic de 57 de ani care se ocupă de pompa ce aduce apă din râul Sîrdaria până la satele montane din districtul Spitamen. A lucrat anterior ca profesor.

„Acum nu mai sunt profesori bărbați în școli, doar femei”, spune Azat, descriind cum și-a încheiat cariera didactică. „Asta pentru că salariul lunar este mic. Eu câștigam, în medie, 700 de somoni (65 de dolari) pe lună. Este imposibil să întreții o familie cu o sumă atât de derizorie”.

Acum lucrează la pompă part-time și îngrijește animale acasă, în apropiere.

Azat se asigură că cele șase pompe de la stație furnizează cantitatea corectă de apă celor care au nevoie.

„Suni și îmi spui să trimit apă, iar eu voi porni pompa și aceasta va curge”, spune Azat cu mândrie despre rolul său în irigarea districtului.

„Anul acesta, a fost suficientă apă în Sîrdaria, dar vara trecută a fost foarte puțină,” adaugă Azat. „Totul depinde de ninsoare. Dacă ninge abundent în munți, va fi multă apă”.

„O mare parte din apă curge în Sîrdaria din ghețarii Andijan și Oș din Kârgâzstan. Când este multă apă, Kârgâzstanul permite mai multă să curgă aici; iar când este mai puțină apă, nu vor să piardă nimic. Ei au și ei propriile terenuri și oameni”.

La aproximativ 55 de kilometri est de stația de energie Farhad, este situată centrala hidroelectrică Kairakum care funcționează din 1957.

În spatele digului Kairakum, râul Sîrdaria este acumulat într-un lac enorm, cunoscut sub numele de Marea Tadjikă.

Acest lac artificial e esențial pentru regiune. În 2021, în timpul unei secete severe, Tadjikistan a alocat aproximativ 315 milioane de metri cubi de apă din rezervor către Kazahstan.

Pe malul Mării Tadjice, localnicii înoată și pescuiesc, în timp ce fermierii cultivă bumbac, orez, castraveți și roșii.

Într-un câmp de orez care ajunge până la marginea rezervorului, Abdullahob își exprimă recunoștința pentru apropierea fermei sale de apă. La 54 de ani, reușește să recolteze până la 2 tone de orez într-un an bun. La o piață locală, obține suficiente profituri pentru a-și întreține familia.

„Varietatea de orez pe care o cultiv se numește kenja. Este bun pentru pilaf, deoarece boabele sunt mici”, spune Abdullahob. „Aici totul crește bine. Dacă ești grijuliu și aplici îngrășământ la momentul potrivit, recolta va fi bună. Desigur, se folosește multă apă pentru orez, dar aceasta se întoarce imediat în mare. Orezul și apa sunt ca doi frați”.

Abdullahob dorește să lucreze aici cel puțin până când se va pensiona și apoi să transmită ferma mai departe copiilor sau nepoților săi.

„Cel mai important lucru este să fiu suficient de sănătos pentru a lucra”, spune el. „Și că există apă”.

Aceasta este a doua parte a unei serii de povești foto despre râul Sîrdaria și afluenții săi. Cursul de apă străbate munții din Kârgâzstan, trece prin Tadjikistan și Uzbekistan și, în cele din urmă, se varsă în Marea Aral, din Kazahstan. Corespondentul foto Petr Trotsenko de la Serviciul Kazakh al RFE/RL a parcurs întreaga lungime a râului pentru a documenta modul în care acesta susține viața în Asia Centrală și a discutat cu experți despre starea actuală a acestei căi navigabile esențiale. Prima parte poate fi vizionată aici.

📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te