Linkuri accesibilitate

Svetlana Cebanu: COVID-ul nu are emoții și sentimente, nu știe de dor


Svetlana Cebanu

Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu Svetlana Cebanu

S-a născut pe 1 august 1960, în satul Saharna Nouă, raionul Rezina. Activează în domeniul educației de mai bine de 40 de ani. În această perioadă a fost educatoare la grădiniță, psihologă în școală, iar de câțiva ani este metodistă la Școala Profesională din or. Rezina. Este mamă a două fete.

Luni

M-am trezit dimineață devreme și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru o nouă zi și pentru că suntem sănătoși. În această perioadă de pandemie, sănătatea este primordială și trebuie să avem grijă de ea. Mi-a atras atenția soarele din geamuri, după o perioadă în care am avut parte doar de nori și ceață. E semn că, încet-încet, scăpăm de întunericul care a pus stăpânire pe țara noastră în ultimii ani, scăpăm de hipnoza socialistă.

Am încercat să ne descurcăm cum putem

Am mers la școală. Elevii sunt în vacanță și este un pic mai lejer. A fost o perioadă foarte dificilă, atunci când orele erau desfășurate on-line. Și asta pentru că, majoritatea elevilor provin din familii social-vulnerabile, care nu au telefoane performante și nu-și pot permite să procure calculatoare sau să se conecteze la internet. Și, nu am putut să-i obligăm, pentru că știm cât de mult valorează fiecare bănuț. Am încercat să ne descurcăm cum putem, după care, imediat ce a fost posibil, am reluat orele în regim obișnuit. Am mai discutat cu unii colegi despre unele abateri care au loc în școală și care nu se practicau nici pe timpul comuniștilor. Asta este situația în multe instituții, unde oameni incompetenți au fost numiți de partide, fără a se ține cont de experința sau profesionalismul acestora. Dar, mai așteptăm acea lumină salvatoare.

Dar, probleme sunt peste tot, inclusiv în sistemul medical. O prietenă mi s-a plâns că a fost la policlinică pentru niște analize, însă nu a reușit nici măcar să fie consultată de către medicul de familie. Rândurile sunt prea mari, iar medicii nu reușesc să facă față solicitărilor. Și, mai este practica veche - de a te trimite de la un medic la altul, doar ca să scape de tine. În astfel de situații îmi amintesc de o vorbă veche: „Decât să ajungi la spital, mai bine mori acasă”. Trist, dar, de multe ori, e adevărat.

Tradițional, am încheiat ziua citind câteva pagini din cartea jurnalistului Tudor Țopa, „Neînfrânții”.

Marți

De dimineață am fost la serviciu, după care, în drum spre casă, am trecut pe la piață, pentru a face câteva cumpărături. Piața încă este locul unde totul este posibil, unde se „rezolvă” multe probleme și unde mulți continuă să umble fără mască. Fără să vreau, am auzit discuția câtorva doamne, care se agitau că nu vom avea pensii și salarii, iar de vină ar fi președinta nou-aleasă. Ce să spun, fiecare partid a făcut propagandă cum a putut mai bine și acesta este rezultatul.

M-au distras de la discuție niște brăduți, care erau de vânzare. Mi-am ales unul și m-am bucurat ca un copil. Din păcate, în acest an pandemic nu voi avea ajutor la împodobit brăduțul. Nepoțica de la București nu vine, ca să-l împodobim împreună. Anul trecut ea a fost cea care a „dirijat” cu bradul. Dar, COVID-ul nu are emoții și sentimente, nu știe de dor. Vin acasă și mă plâng mamei că anul acesta nu ne vedem nepoțica și nici fetele de Anul Nou, vom sta singuri ca pustnicii, din cauza pandemiei. „Lumea e plină de invidie, fățărnicie și răutate, iar în goana după bani, am uitat să prețuim timpul și oamenii”, spune mama. Și, are dreptate.
Am scos cutia cu jucării - jucării de pe când fetele mele erau mici și împreună împodobeam bradul. Le-am agățat cu grijă de ramuri, după care i-am arătat „opera” nepoțicăi, pe skype. Bine că putem să ne vedem și să vorbim măcar on-line. Altfel, cred că lumea o lua razna... Bradul a fost apreciat, doar că: „Bunica, el nu poate îndeplini dorințe. Eu vreau ca, împreună cu bunul să veniți la București, să sărbătorim împreună Crăciunul pe stil vechi”.

Timpul trece pe neobservate, iar ziua se încheie, din nou, cu lectură. Am ajuns cu cititul la o relatare despre consăteanul meu, Tudor Malai – pictor autodidact, din satul Saharna. L-am cunoscut încă în copilărie, pentru că era prieten bun cu taică-meu.

Miercuri

Pentru că sistemul medical este așa cum este, ar fi bine ca măcar noi să fim precauți

Ziua de miercuri e una obișnuită. În drum spre serviciu, mai exact lângă autogara din oraș, observ foarte multă lume, coborând din microbuze. Majoritatea ține calea spre piață, semn că oamenii se pregătesc minuțios pentru Anul Nou. Și aici, parcă nu mai este Covid, parcă pandemia a fost pusă pe repaus. Din păcate, nu toți conștientizează că o sărbătoare cu rudele și prietenii ne poate costa viața. Și pentru că sistemul medical este așa cum este, ar fi bine ca măcar noi să fim precauți. Dar, sărbătorile sunt „sfinte”. Ce fericiți suntem noi, moldovenii, pentru că sărbătorim Crăciunul și Anul Nou de câte două ori. Nu știu dacă mai este vreo țară cu atâtea sărbători ca la noi?... Și aici mama are dreptate când spune că: „E păcat să ne plângem, dacă nu mai este și acum bine de trăit. Când îmi amintesc cum am supraviețuit foamei, mâncând macuh, lobodă, scoici...”. Așa este, acum sunt de toate, de aceea este mai greu să prețuim ceea ce avem sau primim.

La serviciu am făcut analiza unui seminar republican la care am participat on-line, am studiat noi modele de predare la distanță, care, eventual, ar putea fi implementate, pentru a eficientiza procesul educațional. O colegă de muncă, ai căror copii, la fel, sunt în România, suferă că aceștia nu pot veni acasă de sărbători și nici ea nu poate merge. I-am spus că este skype-ul, dar până la urmă aceasta este o alinare artificială.

Sunt acasă. Sună telefonul. O rudă din Saharna mă anunță că pe vecina ei a luat-o ambulanța. Avea probleme cu inima, iar virusul Covid atacă anume acolo unde doare. Am mers la spital să-i duc cele necesare. În drum spre casă, am fost speriată de o petardă, aruncată la picioarele mele de către niște puștani de prin clasa a 6-a, a 7-a... Le-am făcut observație, dar... nici copiii nu mai sunt cei de altă dată... Nici patrulele de polițiști nu mai supraveghează străzile orașului, ca altădată. Republica Moldova, țara tuturor posibilităților și nedreptăților.

Astăzi, m-am convins o dată în plus că în viață nimic nu este întâmplător. Am ajuns cu lectura la dna Valentina Ursu, mai exact la „Carte scrisă cu ...microfonul”, în care se povestește despre curajul pe care l-a avut atunci când a mers în linia întâi a frontului, în războiul din Transnistria. Chiar în această săptămână am acceptat provocarea dumneaei de a scrie jurnalul ultimei săptămâni din acest an. Cunoșteam despre dna Ursu de la fiică-mea, dar aici am descoperit-o altfel.

Joi

Astăzi este ultima zi din acest an, care ne-a tot pus la încercări. Afară e noros și e timpul perfect, pentru a face totalurile. La serviciu timpul trece greu, tragem linia și analizăm ceea ce s-a întâmplat pe parcursul anului și planificăm noi activități pentru anul care vine și, care, sper eu, va fi mai blând cu noi. Imediat după lucru, am trimis medicamente la niște rude din sat. Mereu îi ajut, chiar dacă uneori este mai dificil, de asta și-mi spun „Maica Teresa”.

Tristă și abătută, mă îndrept spre casă, iar gândurile sunt la fetele mele care n-au venit acasă. Asta și ne-a știrbit din magia sărbătorilor, mereu suntem în așteptare. Mi-am amintit cum, 20 de ani în urmă, mama spunea că vor veni timpurile când se vor închide granițele, iar noi râdeam și spuneam că acest lucru este imposibil. Timpul însă ne-a arătat că totul este posibil, iar tehnologiile, banii și puterea nu ne pot salva de virus.

Într-o grădinuță am văzut două păsărele care mâncau dintr-o bucată de pâine. Le-am asociat cu fetele mele. Am adus din casă semințe, pâine, crupe și le-am spus: „Asta e pentru voi, deoarece nu veți fi cu noi la masă”.

După mulți ani, cu emoții nestăvilite, am ascultat mesajul de felicitare al președintei

Spre seară au început urările de Anul Nou. Am pregătit masa de sărbătoare, care în acest an este mai modestă. După mulți ani, cu emoții nestăvilite, am ascultat mesajul de felicitare al președintei. O lacrimă mai curajoasă și-a făcut loc și a ieșit din ascunziș. Au urmat focuri de artificii ca niciodată. Se pare că lumea este mai fericită sau, cel puțin, așa vrea să pară. E trecut de ora 02:00, stau la geam și privesc afară, iar în gând sună-ntrebarea: Când fetele vor veni!?...

Vineri

Este o zi mai liniștită, nu trebuie să alerg ca să le reușesc pe toate. Ca de obicei, prima zi din an este practic amorțită. Am profitat de ocazie și am vorbit mai mult cu mama. Apoi, a urmat discuția de suflet și cu nepoțica. Deși încă e mică, se descurcă de minune cu gadgeturile și tot încearcă să mă învețe cum pot fi utilizate rețelele sociale și alte aplicații.

În parcul din spatele blocului este gălăgie: mașini, muzică, vobăraie (pe alocuri cuvinte necenzurate). Se pare că cineva a decis să continue Revelionul. Totul a ținut până au venit niște locatari și le-a făcut observație. S-au liniștit cântăreții. Dar mi-a apărut întrebarea: Ce învață copiii de la părinții lor. Odată deveniți maturi, nu este exclus că vor avea același comportament.

Weekendul se arată a fi liniștit. Voi începe pregătirile pentru Crăciun. În familia noastră, Nașterea Domnului încă se sărbătorește pe data de 7 ianuarie. Așa a fost ani de zile și a rămas această tradiție până astăzi. În această zi sunt mai multe șanse ca să ne vină copiii acasă. Sperăm, pentru că așa-s timpurile: suntem liberi, dar, în același timp, prizonieri ai Covidului.

Vezi comentarii (4)

XS
SM
MD
LG