Se tot vorbește, metaforic, despre așa-numita “opțiune nucleară”, măsura extremă care ar fi deconectarea Rusiei de la SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication), sistemul de schimburi și plăți interbancare internaționale.
Reuniți joi 24 februarie, liderii UE au “limitat drastic” accesul Rusiei pe piețele financiare, dar au evitat să decidă deconectarea Rusiei de la SWIFT.
Sediul SWIFT, principalul sistem mondial de plăți se află la Bruxelles (mai precis în orășelul de suburbie La Hulpe), SWIFT este de altfel o societate de drept belgian și a fost creată, în anii 1970, ca un răspuns european adus dominației financiare americane (intrând în funcțiune în mod practic în 1977).
De-a lungul jumătății de secol de când a fost creată și de când a devenit principala rețea mondială de plăți și schimburi, SWIFT s-a rafinat și standardizat, reducând orice plată la coduri precise. SWIFT a creat de altfel, printre altele, celebrul cod IBAN prin care se identifică electronic fiecare bancă din lume, precum și codul BIC, care mai e numit și “cod Swift” (“swift” însemnând în engleză “rapid”).
SWIFT nu este așadar o bancă, ci mai degrabă un sistem de mesagerie. Devenind, în multe părți ale planetei, mijlocul unic de plăți între bănci, asta face că Uniunea Europeană nu poate lua decizii unice și parțiale, unilaterale, ci trebuie să se consulte cu Statele Unite, Australia, Canada, Japonia și alți membri, ba chiar și cu instituții internaționale cum sunt Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional.
De altfel, unul din cele trei servere gigantice ale SWIFT se află în SUA. Celelalte două sunt amplasate în Olanda și în Elveția, ceea ce înseamnă că doar unul din cele trei servere se află în Uniunea Europeană.
Rețeaua funcționează prin cabluri transatlantice, iar conținutul serverelor nu este identic, anumite date fiind stocate doar pe unul sau altul din ele.
Desigur, plățile internaționale pot continua și în afara SWIFT, efectuate de entități dornice să treacă prin alte circuite, însă eficacitatea și rapiditatea sunt atunci cu mult reduse. Iranul, de pildă, a fost exclus din SWIFT vreme de câțiva ani, dar asta nu a fost o lovitură fatală pentru economia republicii islamice.
Tot așa, înainte ca europenii să inventeze SWIFT, plățile internaționale erau codate în special prin FNCB, First National City Bank din SUA (devenită între timp, simplu: Citibank), dar plățile și schimburile prin intermediul FNCB au continuat și mult timp după inventarea sistemului SWIFT, chiar până recent.
Unul din marile avantaje ale rețelei și sistemului SWIFT, în afară de rapiditate și securitate, mai este și trasabilitatea totală. Nici una din părți nu poate nega că a efectuat sau a primit o tranzacție.
Parlamentul European a adoptat încă din septembrie 2014, anul anexării Crimeei, o rezoluție prin care cere Uniunii Europene să deconecteze Rusia de la sistemul SWIFT.
Unul din motivele care îi fac pe occidentali atât de reticenți este că asta ar afecta și băncile occidentale. Germania și Italia, mai ales, care depind în bună parte de gazul rusesc, nu sunt deloc în favoarea excluderii Rusiei din SWIFT. Franța -- dar și Marea Britanie -- sunt însă în favoarea acestei măsuri.
Deconectarea nu ar însemna însă neapărat imposibilitatea de a efectua plăți internaționale. S-ar reveni însă la sistemul de dinainte de SWIFT, de acum mai bine de o jumătate de secol, când confirmarea unei plăți făcute direct între bănci se făcea… prin fax.
