Ca în fiecare an de sărbători, Muzeul Țăranului Român e gazda Târgului de moș Nicolae. Zeci de meșteri populari adună agoniseala de artă populară creată peste an și vin să o prezinte publicului. Anină pe standerele de lângă tarabe costume populare cu brâu, ii și fote, cușme, catrințe și sumane, la care se adaugă farfurii și oale, ulcele și căni făcute la Horezu, în Bucovina sau în Maramureș. Mai sunt maeștri cofetari, apicultori, sculptori în lemn și lucrătoare la gherghef, pielari și pietrari, pictori pe lemn sau pânză.

Ionela Lungu vine din Humulești încărcată de povești și păpuși. Fiecare păpușă poartă numele unui personaj din basmele lui Ion Creangă. Deși e humuleșteancă doar prin adopție (s-a născut în Tulcea și s-a căsătorit în satul lui Creangă) se simte de-a locului. Stă acolo de zeci de ani. Dacă se urcă în podul casei, spune ea, vede bojdeuca lui Creangă.

„Humuleștiul nu mai este un sat de-sine-stătător, a devenit un fel de cartier, știu că sună urât, un cartier al orașului Târgu Neamț,” îmi spune ea. Au mai rămas case bătrânești, însă din păcate, de multe ori generația de acum le strică pentru a face case cum au văzut ei afară. „Vin acasă și spun: Mămico, îți fac casa frumoasă și-ți pun termopane.” Astfel că, încet, trebuie să ne îndepărtăm de imaginea satului tradițional, să acceptăm că acesta se mută din realitate în povești și tradiții.

Ionela Lungu modelează figurine și creează măști de vreo douăzeci de ani. „Ideea de a face personaje din poveștile lui Creangă mi-a venit recitindu-i poveștile” și le recomandă tuturor s-o facă pentru că amintirile din școală îl nedreptățesc pe povestitor. Ar vrea ca toți cei care-i cumpără figurinele să recitească poveștile în care acestea sunt personaje. „Durează doar trei minute!”

Altminteri înțelegem azi poveștile lui Ion Creangă. Dar pentru asta ne trebuie să avem și o doză de simț al umorului. Vecinii din Humulești au fost la început (adică acum vreo treizeci de ani) mirați că o fată din Tulcea vine să le arate cum erau Păcală și Tândală. Făcea păpușile pentru a scăpa de stres. Era profesoară la un liceu tehnologic, avea multe pe cap, venea mereu acasă cu povara grijilor, voia să se destindă, să le uite. De o vreme însă a abandonat liceul („Vine o vreme când trebuie să faci schimbări în viață”, spune ea), este profesoară la Școala de artă și le predă copiilor artă populară, mai precis modelarea lutului. Cu umorul și buna dispoziție pe care le arată, cu siguranță copiii învață râzând.

Maria Galan vine din Bucovina, din Rădăuți. Lucrează împreună cu familia tot ce vrei, de la cămașă, ițari, fote, ii și bundițe, ba chiar și covoare. Știe să modeleze lutul, să încondeieze ouă, să cioplească lemnul însă cel mai mult îi place să lucreze cu firul de borangic. E mândră de obiectele pe care le-a creat și vorbește despre fiecare cu iubire. Lucrează de dimineață până seara: bundițele, de pildă, sunt țesute câte zece odată. Uneori sunt cusute de mână, depinde de model. „Dacă e ceva ales, cu flori cu elemente geometrice, durează mult, câteva zile, o săptămână.” Dar dacă sunt mai simple poți face și două-trei pe zi. Talentul ei vine din familie: bunica ei era cunoscută în șapte sate cât de pricepută era. Ea a învățat-o pe mama Mariei Galan iar acesteia i-a plăcut de mică să lucreze cu firul. Are o nouă generație de copii pe care i-a învățat. Copii sau elevi? Totuna, spune ea. Sute de copii au învățat de la ea cum se coase borangicul, cum se toarce lâna, cum se așază războiul de țesut, cum se încarcă cu fire de urzeală, cum se vopsește lâna și câte și mai câte! Au avut și cercuri de încondeiat, de pictură, de sculptură. Când o auzi cu câtă mândrie vorbește mai că-ți vine să te înscrii la cursurile ei.

Doamna Clara din Gherla a mers toată noaptea cu trenul pentru a ajunge la Muzeul țăranului. Este din Gherla și coase broboade, macaturi, șervete și fețe de masă, pe pânză de in sau bumbac. E timidă și nu vrea să vorbească dar fiica ei îmi spune că și acum, la optzeci de ani, încă mai împunge cu acul ca o fată la clacă.

Alături, Maria Neamțu, din Măldărești, Vâlcea, a adus cu ea zeci de covoare (unele mari, pentru camere obișnuite) țesute la gherghef. Firul este vopsit cu culori vegetale și tot materialul este pregătit de ea. Vine la târgul organizat la Muzeu de peste douăzeci de ani. Pe vremuri erau diverse tradiții asociate cu moșul și cu celelalte sărbători de iarnă însă acum „oameni se depărtează unul de celălalt.” Ce e de făcut ca toate acestea, covoarele țesute de ea, macaturile doamnei Clara de alături și celelalte obiecte de la Târg să nu dispară în uitare sau să devină niște simple obiecte de muzeu, fără însemnătate în viața de zi cu zi? Ar trebui educați copiii de mici. Ea, personal, a încercat să învețe niște fetițe care au venit, au dat de greu și au renunțat. Maria Neamțu lucrează din 1972 și, chiar dacă nu ies bani decât să supraviețuiască, are starea de spirit a unui artist: îi place ceea ce face, o face cu plăcere, vrea să-i învețe și pe alții și singura ei supărare e că nu a reușit să transmită mai departe arta ei pentru că „nimenea nu vrea. E o meserie foarte frumoasă, într-adevăr, dar e greu de lucrat.”

Korpoș Gabor din Târgu-Secuiesc, județul Covasna, vine de ani de zile la Muzeu. Nu o dată, ci de două ori: de Florii și de moș Nicolae. Are locul lui, în față la bisericuță. „Aducem produse tradiționale, făcute în zonă la noi.” Într-o ladă cu lucruri aparținând familiei a găsit o rețetă foarte veche, din 1906, de turtă dulce, fără ou, fără lapte, fără grăsime. „Are termen de valabilitate mai mare decât al turtei dulci obișnuite și nu se întărește,” o laudă maestrul cofetar. Este descoperirea, specialitatea și mândria lui. O modelează în zeci de forme: căluți, pitici, pisici, căței, căsuțe, stele și semilune acoperite de glazură își așteaptă mușterii. E priceput și la figurine de zahăr ars, are taraba plină de cocoși și țurțuri hipercalorici.

Cu toți acești oameni au ceva în comun: vorbesc cu bucurie despre ceea ce fac, ar vrea să-ți explice pe îndelete cum fac ceea ce fac și nu par preocupați să-și vândă obiectele ci, mai degrabă, să te facă să le înțelegi și să le îndrăgești. Poate că vei dori cândva să le vizitezi acasă la ele, undeva în Maramureș, în Vâlcea, în Bucovina sau în Secuime. În final, câteva note proaste pentru Muzeu: publicul își plătește intrarea. Este, probabil, singurul târg de sărbători unde intrarea se plătește. Generozitatea conducerii se oprește la găzduirea tarabelor meșterilor. Un fel de a spune: administrația Muzeului a dublat taxa de târg. Mai mult: cei mai mulți meșteri vin cum pot și stau în cele zile cât durează târgul pe unde apucă. Doar cu câțiva administrația a fost mai generoasă și le plătește găzduirea. E drept, nu are prea mulți bani pentru asta. Astfel că meșterii stau opt ore în gerul de-afară să-și scoată banii de transport, cazare și taxe, fără ca Muzeul să le dea măcar un ceai fierbinte, din când în când. Ospitalitatea românească este doar o cimilitură din bătrâni.