Am ajuns în Tarsus venind dinspre Adana și chiar înainte de intrarea în oraș m-am oprit să văd Podul lui Iustinian cel Mare, împăratul Bizanțului între 527 și 565 care a lăsat moștenire Corpus Juris Civilis (ce stă încă la baza jurisprudenței în multe state occidentale) și care a comandat construirea Hagiei Sofia din Istanbul. Podul este foarte bine conservat și trecea peste râul Cydnus, cunoscut azi ca Berdan. Între timp însă cursul acestui râu care se vărsa în Mediterana, a fost schimbat din cauza inundațiilor frecvente, dar podul a fost folosit din secolul al șaselea până la mijlocul secolul trecut și făcea legătura între Anatolia, prin Adana, până în Mersin, oraș aflat pe malul Mării Mediterana.
Lângă pod, care se află acum în parcul Kuvai Milliye, se înalță Memorialul masacrului franco-armean, legat de atrocitățile care s-au întâmplat în toată regiunea Cilicia (pe care turcii o numesc Çukurova) în perioada războiului turco-francez dintre 1918-1921, unde alături de trupele franceze a luptat și o Legiune franco-armeană.
Dar despre alungarea armenilor din Tarsus și despre omorârea lor nu se vorbește nicăieri în acest oraș, care și-a pierdut strălucirea odată cu purificarea lui prin eliminarea alogenilor.
Profesorul de istorie Sevket de la Universitatea din Adana, care îmi arată regiunea cu multă generozitate, încearcă să mă convingă că armenii au fost alungați din Tarsus, din Adana, din Gaziantep, tocmai fiindcă au luptat alături de francezi. Cronologia istorică este, totuși, inversă, fiindcă genocidul împotriva armenilor s-a întâmplat cu mai bine de trei ani înainte de ocupația franceză, iar agresiunile au început încă și mai devreme, atât în Tarsus, cât și în Adana.
În 1909, presa internațională scria deja despre intenția soldaților otomani trimiși în această regiune pentru a-i extermina pe creștini și despre moartea cruntă a armenilor, după ce militarii au împrăștiat asupra lor kerosen și flăcări, în loc de apă.
După aceste evenimente tragice s-a constituit celebra Legiune armeano-franceză în care au venit să lupte nu doar armeni ai familiilor izgonite de otomani, ci și armeni americani sau francezi, oameni care voiau să-și răzbune soarta.
Așa arată cercul vicios al istoriei, masacrul căruia i se răspunde cu un alt masacru. Violența care nu se stinge niciodată, fiindcă rămâne flacără vie în sufletele victimelor sau ale urmașilor victimelor. Iertarea e floare rară în anale, în vreme ce frustrarea se acumulează undeva în straturile cele mai adânci ale memoriei, se strânge ca o otravă într-un balon, care în cele din urmă, pocnește pe neașteptate.
Sevket nu are niciun pic de compasiune, refuză să se pună în locul celuilalt, fiindcă pentru el, celălalt există doar sub o formă vagă și neclară în cărțile pe care le-a citit. Își scrie teza de doctorat despre relațiile turco-armene, dar nu știe nici măcar alfabetul armean. Nu pare deranjat de acest detaliu pe care îl consideră nesemnificativ, mai ales că sunt destule izvoare otomane sau turcești din care ar putea desluși adevărul, dacă ar vrea. Dar nu vrea. Urmărește o poziție sigură și pe termen lung la facultatea lui, nu o luptă inutilă pentru o realitate veche, pe care nimeni din jur nu intenționează să o scoată la iveală. Îmi explică toate acestea în vreme ce mâncăm în centrul orașului, la cea mai bună cofetărie, așa numitele sarmale cu fistic și bem ceai negru.
O pauză în căldura anunțată de 41 de grade și în aerul stătut, încremenit și irespirabil, după ce am văzut Catedrala Sfântului Pavel (Paul în versiunea catolică) transformată în muzeu și în care însoțitorul meu nu a vrut să intre. O clădire imensă înconjurată de vechiul cartier armenesc, în care nu mai locuiește niciun armean. Casele sunt mai degrabă dărăpănate, e miros de periferie murdară și de gunoi învechit. În curtea catedralei e curățenie, sunt flori bine îngrijite și umbra.
E de mirare că nu a fost transformată în moschee, ca majoritatea bisericilor armenești sau grecești. O explicație rezonabilă ar fi, că Apostolul Pavel s-a născut în Tarsus, sub numele de Saul, pe vremea când orașul era capitala filosofiei stoice, după cum sugerează și Strabon. Pavel, cu o solidă educație iudaică a fost inițial unul dintre persecutorii creștinilor și a plecat dinspre Tarsus spre Damasc în speranța unei cariere pornind de la excesele dovedite deja. Pe drumul spre Damasc, vestitul drum despre care vorbește Biblia, drum care urmează ruta anatoliană spre Siria și mai departe spre India, Pavel se convertește brusc după ce i se înfățișează Iisus spunându-i „Saule, Saule, de ce mă prigonești?”
Venind pe șosea spre Tarsus, oraș aflat între Mersin și Adana, nu-ți dai seama când se termină o localitate și când începe alta, de fapt e o zonă metropolitană de aproape cici milioane de oameni.
În urmă cu mai bine de 2000 de ani, Tarsus era chiar pe malul Mediteranei, iar așa numita Poartă a Cleopatrei se afla cumva în port, între timp uscatul a înaintat în apă, și marea e la 20 de kilometri de oraș. În muzeul local sunt dovezi arehologice ale existenței urbei de peste 6000 de ani și al persistenței acestui punct nodal între rutele comerciale și militare dinspre Asia Centrală și China și spre Siria, Iran și India. Anatolia e traversată de o linie roșie a acestor puncte esențiale ale istoriei și ale hărților comerciale. Mai întâi orașul a fost hitit, apoi asirian, pe urmă persan. Xenophon vorbește în celebra
Anabasis despre liderul persan al regiunii, iar Alexandru cel Mare era să moară în râul Cydnus, care traversează orașul, poate, din cauza diferenței mare de temperatură dintre apa care vine din Munții Taurus și corpul fierbinte al generalului, care voia să se răcorească.
În timpul romanilor, Tarsus era capitală de provincie, locul în care s-au întâlnit prima dată regina Egiptului, Cleopatra și generalul roman Antoniu, acest cuplu care a sfârșit tragic al politicii romane din Orient.
Orașul vechi se termină la Poarta Cleopatrei singura, care a rezistat din cele trei porți care supraviețuiseră până în secolul al 17-le, cea de Nord care care străjuia locul dinspre Munții Taurus și cea dinspre Est pe drumul spre Adana. De aici încolo, încep cartierele cu blocuri din ce în ce mai înalte care merg până spre colinele din jur.
