În 2000, la vârsta de 42 de ani, Brușko s-a stins din viață după ce a suferit de sindromul Raynaud. A lăsat în urmă o colecție de imagini care surprind această perioadă tulbure.

Fiul său, Dmitri Brușko, a oferit RFE/RL o retrospectivă asupra vieții și operei tatălui său fotojurnalist.

De la geolog la fotograf

Brușko s-a născut în micul sat Haradzeia din raionul Niasvij, la sud-vest de Minsk. La vârsta de 7 ani, a primit un aparat foto și s-a îndrăgostit rapid de fotografie. Ulterior, a studiat geologia la Universitatea de Stat din Belarus, petrecându-și adesea timpul în laboratorul foto al școlii, perfecționându-și abilitățile.

„Bunicul meu nu înțelegea fotografia, întrebând adesea: „Ce fel de profesie este să fii fotograf?”, își amintește Dmitri.

După terminarea studiilor, Brușko și-a urmat pasiunea pentru fotografie, lucrând mai întâi într-un studio foto din Salihorsk și mai târziu pentru ziarul local, unde munca sa a început să fie remarcată. În cele din urmă, a fost invitat să lucreze pentru ziarele mai mari ca „Drapelul tinereții” (Знамя юности) și „Cirvonka”, ambele având tiraje mari de peste 500 000 de exemplare la sfârșitul anilor 1980.

„Tata a trebuit să locuiască într-un laborator foto din subsolul tipografiei. Îmi amintesc bine acel loc. Încă mai pot auzi zgomotul trenurilor de metrou de acolo. Era interzis să stai noaptea acolo, iar un polițist stătea de pază”, povestește Dmitri.

„Mustrare severă fără mustrare”

Ziarul la care lucra Brușko era orientat către tineri și reformist, ceea ce a atras adesea furia oficialilor.

„Tatăl meu a fost chemat în mod repetat „la covor” de către oficialii locali. Se întorcea de acolo și glumea: „mustrare severă fără mustrare”.

„Avem o trăsătură de familie: în situații extreme, glumim”, spune Dmitri, înainte de a adăuga: „Râsul omoară frica și te readuce în fire”.

Lecții de dragoste și viață

Dmitri a studiat arta și visa să urmeze Colegiul de Stat A. Glebov din Minsk, centrul vieții artistice din Belarus. Dar tatăl său avea alte idei.

„Tata mi-a spus că nu am nevoie să învăț o specialitate. „Vei face conexiuni, iar eu te voi învăța”, își amintește Dmitri vorbele tatălui său.

În ciuda faptului că era bolnav, Brușko l-a instruit pe Dmitri în aspectele tehnice și artistice ale fotografiei.

„Toată „Casa Presei” auzea cum tata îmi dădea lecții de viață. La primul etaj erau laboratoare foto cu ventilație. Când beau vodcă în redacția ziarului „Minskaia Pravda” (Adevărul din Minsk), puteai auzi clinchetul paharelor în „Sovetskaia Belorussia” (Belorusia Sovietică). Știau și vocea tatei. Când țipa la mine [pentru vreo poznă], unii dădeau din cap compătimindu-mă, alții zâmbeau", își amintește Dmitri.

Cum a ars moștenirea sa

Dacă tatăl său nu ar fi murit atât de devreme, Dmitri recunoaște că nu ar fi făcut niciodată fotojurnalism. Tânărul, pe atunci în vârstă de 19 ani, spune că a fost profund impresionat de cuvintele colegilor tatălui său la înmormântarea acestuia, unul dintre ei subliniind că tatăl său a lăsat în urmă o mare moștenire de fotografii care trebuia păstrată.

Arhiva lui Brușko se păstra în redacția „Narodnaia gazeta” (Ziarul poporului). Colegii au declarat că, imediat după moartea sa, ziarul a decis să-i îndepărteze lucrările.

„Tatăl meu mutase deja o parte din arhiva sa în casa bunicii sale. O parte semnificativă a arhivei a stat acolo timp de șase ani, până când ea a murit”, a spus Dmitri.

„După moartea ei, le-am cerut rudelor mele să nu arunce arhiva. Din păcate, au ars o parte din ea. Au ars și o fotografie din expoziția care se afla la Muzeul Național de Artă. Au păstrat însă sticla pentru a o folosi în sere.”

Extremist, după moarte

În 2015, ambasadorul de atunci al Belarusului în Franța, Pavel Latușko, a invitat jurnaliștii la Paris pentru Săptămâna modei din Belarus.

A fost și o șansă pentru Dmitri de a muta o parte din arhiva tatălui său în afara Belarusului pentru a o păstra în siguranță. Lucrările lui Brușko fuseseră etichetate anterior drept „extremiste” de guvernarea Lukașenko, după ce au fost prezentate în ediția din 2013 a expoziției „Foto de presă din Belarus”.

„Cartea conținea fotografii realizate de Serghei Gudilin din armata belarusă. Era o parte despre Cernobîl și fotografii documentare ale tatălui meu despre viața din anii '80 și '90. Aproximativ 30 de lucrări în total. Nu erau despre politică; nu conțineau simboluri. În schimb, aveau un sentiment al timpului”, explică Dmitri.

Dmitri a reușit să mute la Paris o parte din fotografiile tatălui său.

„Și, în cele din urmă, s-au întors la mine. O arhivă este întotdeauna costisitor și dificil de întreținut. Trebuie să știm când și unde a fost făcută imaginea. Trebuie să cercetezi și să înveți o mulțime de lucruri interesante despre istoria țării tale. Aceasta este munca grea de arhivare pentru recuperarea memoriei.”

„Am ceva de care să fiu mândru în viața mea: este munca tatălui meu”, spune Dmitri.

„Tata făcea totul de unul singur”

În 1998, Brușko a avut o expoziție la Muzeul Național de Artă. Directorul muzeului a fost împotrivă. Ei au oferit inițial expoziția unui alt fotograf, dar acesta a refuzat, iar Brușko a fost de acord.

„Tata era deja bolnav în fază terminală; a înțeles că mai avea puțin timp și literalmente s-a agățat de acest proiect. Acesta a fost refugiul lui: să meargă în deplasări, să fotografieze, nu să facă un set de fotografii, ci să dezvolte o temă și să o dezvăluie”, spune Dmitri.

Timp de un an, Brușko a făcut fotografii pentru ultimul său proiect, aventurându-se chiar și în zona de excludere de la Cernobîl. A fost uneori solicitant din punct de vedere fizic, lăsându-l adesea imobilizat la pat. În timp ce lucra la proiect, i s-a spus să se înregistreze ca invalid, dar el a refuzat.

„Avea un mic apartament sub atelier, unde a pus un aparat de mărit fotografiile deasupra unei mașini de spălat. Uneori nu mai putea merge și se putea doar târî. Făcea totul singur: alegea, imprima și retușa fotografiile”, povestește Dmitri. „Îl vizitam adesea, deși era foarte dureros pentru mine să îl văd în așa stare”.

Expoziția de la Muzeul Național de Artă a devenit un eveniment important, mediatizat de toate posturile de televiziune. Abia atunci tatăl lui Serghei Brușko a realizat importanța fotografiei.

„Întotdeauna a crezut că nu este ceva serios. Apoi, după ce a citit despre fiul său în ziare și i-a văzut lucrările la televizor, a acceptat în cele din urmă profesia fiului său”, a adăugat Dmitri.

„Dacă mai publici asta o dată, te dau în judecată!”

În același timp, cartea „În căutarea Belarusului” a fost publicată la 12 ani după dezastrul de la Cernobîl, într-un tiraj de 1.000 de exemplare. Cu toate acestea, doar 50 de exemplare cenzurate au ajuns în Belarus, cu unele pagini lăsate goale, amintind de vechea cenzură a ziarelor.

Dmitri mai povestește despre o expoziție organizată la cinematograful „Țentralnîi” (Central) în 2011 sub auspiciile galeriei foto „Zniata”. Directorul cinematografului l-a sunat pe Dmitri pentru a-l informa că expoziția a fost anulată. Se presupune că un căpitan dintr-o clădire din apropiere - KGB-ul era aproape - a vizitat-o și a spus că expoziția discredita țara.

„Fotografiile de la expoziție erau despre viața în Belarus - nimic special, fără politică. Am primit un apel de la un număr ascuns. Cel care a sunat a spus, într-o manieră plăcută: „Obișnuiam să vorbesc cu tatăl tău, iar acum trebuie să vorbesc cu tine”. El s-a prezentat ca fiind fratele șefului adjunct al serviciului de securitate prezidențial”.

„Apoi a strigat la telefon: „Dacă mai publici asta o dată, te dau în judecată! Unde este tatăl tău? I-am răspuns: „A murit acum 10 ani”. Apoi a închis.”

„Nu le plac fotografiile care îi arată dintr-o perspectivă deloc măgulitoare. Peste 20 de ani, ei vor fi amintiți ca un băiat cu o insignă de pionier, care stătea într-o baltă pe 7 noiembrie”, spune Dmitri.

Dragoste neîmpărtășită

În 2019, Dmitri a publicat cartea „Peremena” (Schimbarea), care conține peste 100 de fotografii ale tatălui său din 1988 până în 1994, acoperind perioada de la apogeul glasnostului în U.R.S.S. până la primele alegeri prezidențiale din Belarus.

„Schimbarea este poate cel mai bun cuvânt din limba belarusă care descrie perioada istorică a anilor 1980 și începutul anilor 1990”, scrie Dmitri în prefața cărții despre munca tatălui său.

În doar un an, întreaga ediție a fost epuizată. Succesul ei a fost un triumf personal pentru Dmitri. Până în 2019, tirajul s-a terminat, iar până în 2020, cartea a fost scoasă din tipar.

„Tata nu a făcut fotografii frumoase; el a surprins cum arăta cu adevărat țara. Realismul este legat în mod inerent de viața socială a unei persoane. Fără context social, realismul este imposibil. Nu poți fotografia o persoană fără context.”

„Tata și-a iubit țara”, spune Dmitri, „dar a fost o iubire neîmpărtășită”.

📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te