„Lectura poemelor lui Teodor Dună mi-a arătat că poezia există şi trăieşte, că ea poate, pe neaşteptate şi atunci când nu mai părea posibilă vreo minune, să-şi facă auzită vocea, ieşind din tăcerea şi întunericul unde s-ar fi zis că nimic nu mai dăinuie, şi că această voce ţi se adresează – şi te obligă să-i răspunzi – sau să încerci să-i răspunzi”, astfel îl prezenta septuagenarul Mircea Ivănescu (1931 – 2011) pe autorul volumului de debut trenul de treieşunu februarie (2002), pe-atunci de doar 21 de ani, al doilea cel mai tânăr laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima (2003), astăzi poetul de colecţie tocmai antologat – minunata lume, Cartier, 2019.
obiecte umane (2015), de-a viul (2010), catafazii (2005), trenul de treieşunu februarie (2002), kirilă (2017) – antologia are o structură inelară (de Ouroboros!), ceea ce vrea să însemne atât o primă strigare a vârstelor poetice, perfect coerente în succesiunea lor, cât şi o nouă turnură pe care scrisul lui Teodor Dună (n. 1981) o ia odată cu kirilă. Nu-i mai puţin adevărat că, înainte să şi le adune între două coperte, mai multe poeme ale sale au apărut în tot felul de antologii, din ţară şi străinătate, iar o primă antologie personală – şi încă, bilingvă! – vedea lumina tiparului în 2012 la Edition Solitude (traducere în limba germană de Georg Aescht).
Tentat să citez din chiar primul poem, vărsare de oameni, reluat în mai multe antologii, în ultima clipă optez pentru potrivnica înviere, oprindu-mă pe la jumătate, înainte să mi se taie – de emoţie – suflarea:
„nu ne-a prins deloc bine învierea asta, trupuşorule.
când cu toţii râd şi se veselesc
în trupurile lor proaspete, sub ploaia de lumină
aurie, pe noi ne-a prins puţin unul
lângă altul, trupuşorule, aşa, la o jumătate de metru
unul de altul ne-a prins învierea asta.
când să mă aşez iar în carnea ta,
s-a şi oprit timpul învierii.
şi când toţi se îmbrăţişează şi-şi povestesc
morţile, eu leg de tine sforicele
să te ridic, trupuşorule, să stai şi tu
în picioare, la un loc cu toţi înviaţii.
şi-ţi pun vată sub pleoape,
să nu se vadă că plângi.
pentru că n-ai voie să plângi tocmai acum,
trupuşorule, la singura înviere nu
se plânge niciodată (…)”
De la Ci eu singur sub pământ al lui Ion Mureşan, nu cred să fi citit un poem mistic mai puternic, decât poate – tot de la Teodor Dună citire – prin cer şi eu.
20 aprilie ’20
