Prea uitatul și mult ignoratul astăzi Arthur Koestler are un roman savuros intitulat The Call-Girls în care satirizează cu cruzime mediul acelor „specialiști” academici în de toate, eseiști și gânditori și „experți” de buzunar, chemați să vorbească la sumedenie de congrese internaționale și alte mese rotunde pe cele mai diverse teme, competența lor părând a se extinde la orice.
Romanul e din 1972, dar asemenea figuri obositoare începuseră deja, încă de pe atunci, să colonizeze platourile de televiziune, fiind chemați dintr-un studio în altul, și din canal de televiziune în alt canal, pricepându-se să decorticheze, după grile hermeneutice repetitive, orice subiect și orice temă.
Aceștia sunt în romanul lui Koestler the call-girls: "experții" pe care orice producător de televiziune sau organizator de discuții publice îi are pe o listă permanentă. Ei vor veni, chiar (sau mai ales) în caz de extremă urgență, când trebuie umplut un loc la masa de discuții, expertiza lor acoperind orice: geopolitica și ecologia, literatura și cinematografia, istoria științei, fotbalul, economia și orice subiect de societate.
Mulți dintre ei fac parte din categoria celor pe care francezii îi numesc: pipeul – mascardă grafico-fonetică à la French pentru people, oamenii la modă. La francezi, asta e o adevărată profesie, iar figuri precum, de pildă, filozoful Bernard-Henri Lévy, sunt prezente practic zilnic la o televiziune sau alta, când survin evenimente importante, aducându-și pretinsa expertiză în practic orice domeniu. (Bernard-Henri Lévy, cunoscut și ca BHL, mai are ca particularitate și faptul că e singurul care a primit de 8 (opt) ori tarte cu frișcă în figură, din partea celebrului Entarteur belgian Noël Godin, justițiarul patisier și teroarea pompoșilor la modă.)
Prin omniprezența vedetelor și influencerilor pe platourile TV, România reproduce modelul franțuzesc și fenomenul luat în derâdere de Koestler în romanul amintit: aceleași figuri pontificând în toate studiourile, aceleași "call-girls" cu agenda plină de invitații pentru a vorbi pe teme politice, sau fotbalistice, sau iată, mai recent, pe tema sexualității feminine, temă în care competența lor se dovedește a fi la fel de mare ca în cea a fuziunii nucleare.
Că se consideră ei înșiși învestiți cu o gravă misiune se poate vedea și din felul în care, criticând cutare film, de pildă, ei pot spune: -- "Nu m-a convins."
Când devin ținta ridicolului, deoarece au putut scoate o enormitate care a făcut să crape ecranele, ei dau vina pe temă, constatând cu năduf că și-au găsit "beleaua", iar nu pe ei înșiși pentru că au acceptat să participe la încă o discuție publică pe o temă pe care n-o stăpânesc.
Conferința la care sunt invitați eternii experți, personajele, în romanul lui Koestler, are ca temă: "Saving the world". Acesta e probabil singurul element al romanului în care nu intră nici un fel de ironie: eternii invitați chiar se comportă, de fiecare dată, ca și cum li s-ar cere să salveze lumea.
