Unii psihologi și sociologi trag de multă vreme semnalul de alarmă (fără a putea însă propune o soluție, căci nu există una) în fața pericolului major pe care l-ar reprezenta pentru cuplu în forma sa tradițională site-urile și aplicațiile de întâlniri și socializare cum e, de pildă, Tinder.
Niciodată in istorie, spun ei, nu ne-am înșelat perechea mai mult decât astăzi… cel puțin virtual, in cap si in vorbă scrisă pe ecran.
Tinder, flirt pe Facebook, nenumărate apucături duplicitare pe care Biblia nici nu le prevăzuse. „Eu vă spun că cine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui“, zice Evanghelia. Azi e mult mai rău, pentru ca nici nu e nevoie sa te vezi cu cineva ca sa preacurvești virtual. Acum nici nu mai trebuie sa te uiți la o femeie reală, pentru ca totul se petrece in cap si in computer. Unii întrețin un întreg harem, falange baroce si orgiastice de relații virtuale.
Așa că pentru unii, singura soluție ar fi o sharia planetara, o recluziune forțată cum e cea pe care o impune islamul riguros femeilor. O privare de Internet imediata si totala. Întrebați de ce femeile nu au voie sa conducă, juriștii din Arabia Saudita explică, cu o logica implacabilă, că dacă ar fi lăsată singura la volan, femeia e in stare sa transforme instantaneu mașina intr-un budoar pe roți unde va petrece cu primul trecător (presupunând că nu-l calcă). La fel, daca o scapi la Internet îşi va invoca de îndată şeptelul imaginar cu care va păcătui in forme gramaticale inaccesibile ţie.
Se numește micro-cheating, micro-înșelare. Poate fi la fel de devastator ca înșelarea reală, într-un pat de hotel.
Micro-cheating poate fi definit așa: „Contactezi pe cineva în mediul virtual; e foarte bine, dar dacă îi ascunzi asta perechii tale, atunci e micro-cheating. Orice interacțiune cu o persoană, care implică plăcere și e efectuată în ascuns, este micro-cheating.”
Mutaţia societăţii pe care o trăim acum nu se situeaza doar la nivelul tehnologiilor, ci si la cel al relatiilor de cuplu si de familie. Devine din ce in ce mai greu sa afirmi, cum facea Francis Fukuyama (cel cu sfârșitul istoriei) acum aproape trei decenii, că societatea prosperă se bazează in mod necesar pe încredere. „Trust“, spunea el, „incredere“ e termenul magic. Increderea ca nevasta-ta nu-l va ademeni pe omul care asteapta la semafor in masina ei cu geamuri afumate. Această încredere in celalalt ar explica de ce Occidentul e prosper, iar lumea musulmana nu. In absența încrederii, femeia trebuie încuiată.
Iata insa ca astazi si in Occident nevoia de a cauta intelegere la celalalt e inlocuită de fuga pe Internet. Iar acolo așteaptă al doilea pericol, unul si mai mare: in ciberspațiu, cireada admiratorilor cu personalități inventate ne flatează toate bovarysmele si ne transforma slabiciunile in virtuți. In fiecare din noi lâncezește o cucoană Bovary, care pe deasupra are si permis de conducere.
Acesta este, în rezumat, pericolul care ne pândește, spun cei care trag semnalul de alarmă. Dar este oare așa?
Tinder și infidelitatea acceptată ca liant de soliditate în cuplu
Există însă și cei care au o poziție total opusă. Deja în Franța anilor 1970, după revoluția sexuală adusă de Mai 1968, Pascal Bruckner (cel cu „Luna de fiere”) și Alain Finkielkraut, în cartea lor, tradusă și în română, „Noua dezordine amoroasă” arătau că eliberarea moravurilor și accesibilitatea pornografiei nu distruge cuplul. Ba chiar pot să-l întărească. «Dragostea nu poate fi revoluționată», spuneau ei foarte frumos. (« L'amour ne se prête pas à la révolution. »)
La fel, obsesia că întâlnirile pe Tinder duc ineluctabil la fisurarea cuplului. Într-un interviu recent în Libération, socioloaga Marie Bergström încerca să risipească spaimele tradiționaliștilor în legătură cu aventurile de o seară accesibile acum oricui. Sigur, este indiscutabil, spune ea, că logica consumului a intrat cu asta în sfera intimului. S-a ajuns la un soi de marketing al personalității în vederea unei gratificări rapide și fără urmări.
Cele care beneficiază cel mai mult de asta sunt femeile, orice femeie cu un smartphone, care are degete să dea swipe, mai spunea Marie Bergström. Acolo unde pentru un bărbat multiplicarea întâlnirilor sexuale efemere este tradițional văzută pozitiv, pentru femei lucrul era foarte dificil până la apariția acestor site-uri și aplicații care protejează anonimatul. Apoi, aplicațiile acestea favorizează un spațiu de negociere scripturară, conversații, care sunt în realitate, echivalentul unei discuții de testare si apreciere reciprocă.
Apoi, epoca noastră, spune în continuare Marie Bergström, rămâne impregnată de romantism. Întâlnirea amoroasă e presupusă a trebui obligatoriu să fie întâmplătoare, o ruptură neașteptată a rutinei afective, o irupțiune neașteptată a celuilalt. De aceea, indignarea multora față de site-uri precum Tinder arată de fapt forța vechiului model al imaginarului amoros. E ca și cum și astăzi ar mai fi nevoie de pețitoare.
Dar daca ar mai exista acum peţitoare, ele ar trebui sa fie nu doar bune psiholoage ca cele din trecut, ca sa descifreze metehnele inevitabile ale peţitei, ci și spioance cibernetice, pentru a afla câte conturi de „chat“ pe Tinder, Match, Meetic și Bumble posedă sânziana.
