Linkuri accesibilitate

„Totuşi Chişinăul e un oraş monoton la superlativ"


Aliona Bereghici

Jurnalul săptămânal cu Aliona Bereghici.

Născută la 6 august 1977 în Ungheni, comuna Zagarancea. Ilustrator profesionist, cu background în publicitate şi design. Absolventă a Universităţii „​Ion Creanga", Facultatea Arte Plastice şi Istoria Artelor, şi a Universităţii de Stat din Moldova, Facultatea de Informatică. Experienţă creativă acumulată la Teatrul „​Eugene Ionesco", ca pictor şi butafor, apoi în diverse studiouri de design din Chişinău. De 10 ani liber profesionist în domeniul artelor plastice, cunoscută pentru cărţile pentru copii editate în Moldova şi SUA şi pentru pictura în acuarela, tematică, de şevalet.

„Totuşi Chişinăul e un oraş monoton la superlativ"
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:10:15 0:00
Link direct


Luni

Obișnuiesc să tai de câteva ori parcul catedralei cu un alergat-mers dimineața devreme. Alergatul nu prevede mari surprize în parc. Nu și azi. Azi, ca în fiecare an, suntem brusc independenți și observ la intersecția Ștefan cu Bodoni o forfotă cu strigăte, o portavoce, care ordonă să se părăsească perimetrul de lângă monument. Îmi dau seama că e ceva legat cu băieții și fetele de la Occupy Guguță, care au rămas acolo peste noapte. Poliţiştii curăță spațiul public de oameni, pentru florile matinale dedicate lui 27 august, flori și gesturi, care demult nu ne mai dau niciun fel de fiori.

Azi nu merge cu schițele, dar între căutări lungi și o vorbă-două cu prietenii îmi vine brusc ideea că o mamă n-am desenat pe format mare niciodată. Fericită de idee și de schiță, ştiu că nu contează cum e săptămâna de productivă în toate zilele ei dacă măcar în una din zile a ieşit ceva bun. Asta e de la Christofer Nolan și el n-are cum să n-aibă dreptate.

Seara fac dulceață, nu magiun, nu gem. Dulceată, cum făcea bunica, din mere „mârânțele" și le fierbea până la culoarea chihlimbarului sau cum zicea ea - tre' să fie ca și ceapa pe deasupra la culoare. Melancolia ne tine totuși de oameni și apoi - de locuri.

Marţi

Marțea sunt apatică mai întotdeauna. Şi mai ales cu aceste sărbători prelungite, aruncate ca un pian vechi şi putrezit de la etaj superior. Strada nu prea invită astăzi. Vânzătorii de legume şi fructe de la colţ nu s-au arătat. Pentru că fac zilnic parte din peisaj, îţi trebuie sau nu, în fiecare zi cumperi măcar ceva, ca un ritual: - Bună ziuă! Iar n-aveti pătrunjel? - Avem cucoș de casa, nu vreti unul? Ca să nu zic nu: - Ei, dacă-l aveaţi vineri era alta treabă!

Marțea trebuie să încep în culoare orice schiţă făcută luni. Îmi vine un soi de anxietate, ieri tabloul îl aveam în minte în culori, azi nu ştiu ce să fac cu el. Plus că de dimineaţă mi-a trecut prin față un articol despre procrastinare. Mult timp nici n-am ştiut că lenea cronică se numeşte atât de puțin poetic. L-am citit până la jumătate şi i-am invidiat pe vreo doi oameni, tare-tare: ce puteri supraomeneşti trebuie să ai să poţi imediat să te pui pe lucru?

Mă emoţionez mai întotdeauna la primele tușe de culoare ca şi cum ar trebui să sar un râu mic fără să mă ud. Artiştii sunt întrebaţi des despre inspiraţie. Că doar n-ai să-l întrebi cum a făcut lucrarea asta, deşi se găsesc jurnalişti peste măsură de talentaţi. Nici măcar nu ştiu de unde apare şi dacă apare, sau arta e doar o expresie personală, sau poate mai necesar ar fi să faci absolut ce vrei în artă, fără să aştepţi inspiraţie ca şi cum l-ai aştepta pe Godot. Întrebarea întrebărilor, pentru că în cazul meu, arta îmi plăteşte facturile.

Un artist vestit zicea că: „Important să şi greşeşti, lucrând mult, pentru că numai eşecurile ne învaţă cu adevărat".

Deja inconştient, cu aşa lene, sper că va suna cineva şi va avea nevoie de vreun ajutor, de vreun ieşit afară... nu sună nimeni aşa că am început să caut inspiraţie coloristică la Rafael, a urmat Da Vinci, n-a fost mult până la Modigliani. Asta era! Mă mint ca şi cum am soluţia de albastru spre pământiu, pentru că dacă n-o găseam trebuia s-o scotocesc din memorie. Apoi e clar că găsesc iar cusur tuturor nuanţelor de bej din paletă, ca întotdeauna, vreo 6 la număr, asta pentru a avea motiv întemeiat să merg la magazinul de culori, numai că azi e închis, în schimb albastrul e perfect întotdeauna, în orice tonalitate. În acest moment suna telefonul. Suna tocmai acum când „mă umplu de idei"!

- Poate ai nevoie de ajutor? Întreb de vreo două ori. - Nu.

Spre seară o prietenă mă întreabă despre un local în Butuceni. Îndemnând-o să meargă, aflu mai târziu că se găseşte mâncare tradiţională mai bună la Chişinau şi că bisericuţa de pe deal nu mai e ca înainte. În genere, Biserica noastră încearcă să se modernizeze, până una alta - cu termopane.

Miercuri

Nu ştiu dacă mai contează cum e cu acel albastru pământiu, va merge ori nu pentru fundalul tabloului, însă mă apuc dis-de-dimineaţă de lucru ca să nu am remuşcări spre 11. Chiar şi cel mai lung drum, se zice, începe de la un pas şi eu încep să desenez de la ochiul drept.

A ieşit bine ochiul, apoi fața fetei, ba chiar şi o mână. Se crede că pictăm cu scheme şi cunoştinţe matematice despre culoare, unii ilustratori chiar cumpără planşe coloristice cu mix aranjat într-un mini-manual de culori. Niciodată n-am ştiut ce să fac cu ele. Cum e să te înveţe cineva pe trepte ce combinaţii de 3 culori duc la o tonalitate necesară şi la momentul potrivit.

Aliona Bereghici
Aliona Bereghici

În aşteptarea serii cu prietenii, reuşesc să refac şi să trimit un logo gata la comandatar, să trag cu ochiul prin FB - ziua de luni parcă a fost cu 100 ani lumina în urmă, totuşi Chişinăul e un oraş monoton la superlativ.

Prietenii fac un drum de 2 ore de la Cricova până în Chişinău. Cricova a fost probabil catapultată peste Nistru fără să stiu.

Vorbim până tîrziu despre culturi, gastronomie, găsim similitudini. Şi în această împletire de culturi Chişinăul devine mic-mic, aproape neînsemnat cu toate problemele lui, urâțenia vădită şi frumuseţea ascunsă.

Chisinăul nu e un oraş de neuitat, nu e nici ca Odesa, captivantă prin diversitate şi dialogul tipic, şi nici Bucureştiul frumos arhitectural cu lume de tot felul, dar interesantă, nu are nici un râu mare care să traverseze oraşul, nu are o piață cu monument, să fie vizitată de turişti, nici o piaţă agricolă (la capitolul ăsta suntem undeva pe paralela Sudanului) unde să vină lumea ca la Bazar, unde sunt şi negustori, şi cafenele, şi copaci, nu prea ne putem lăuda cu parcuri îngrijite ca la carte, nici cu o zonă de oraş vechi intactă, nici cu monumente de văzut, nici cu universităţi vechi, nici cu centre de eminenţa în IT.

Dar pe bucatele e un oras satisfacator - locuri multe şi bune de mâncat bine, vinoteci, cafenele, colţuri de parc frumuşele, curţi frumuşele, un pic ferite de ochii trecătorilor, pasaje sub copaci de salcâm sau tei.. Tot asa în vreun Paris sau Londra, mă gândesc, ai toate şansele să te simţi ca la Chişinău dacă nu eţti un amator al detaliilor. Toată magia totuşi e în ceea ce ai în cap - poţi avea tot ce vrei, neavând mai nimic.

Joi

6.30: Cică oamenii se bucură de sărbători dăruite săptămâna asta. Dar parcul e deja trecut la pas rapid de lume, cineva totulşi lucrează în ţara asta. Mai trec încă o dată pe sub salcâmul japonez din preajma restaurantului cu bucătărie orientală. Interesant dacă cineva a observat legătura asta vizuală de 20 metri distanță dintre ei până acum. Bate vânt de septembrie şi salcâmul scutura ultimile flori uscate încă în iunie. La restaurant varsă cineva prima căldare cu apă peste asfaltul din față. Este un pic de poezie în consecutivitatea asta. Sau îmi place mie s-o văd.

Ajunsă în casă, ca să încep mai cu sârg ziua, schimb cu locurile mesele de lucru. E ca şi căutarea spinului în talpa, a spinului lipsă. Lumina matinală devine foarte gravă în dimineţile de sfârşit de august şi crează un contrajur supărător atunci când pictez la oră devreme. O jumătate de ora de încâlceală de fire, mouse, tastatura, acuarele, pensule. Planşeta mare de lucru cade peste pisică, care speriată, sare şi fuge la balcon. Sper să se reţină acolo minim încă vreo oră.

Cu mesele aranjate, cafeaua se pare că e mai bună când o meriţi. Dar dacă o meriţi, atunci numai lapte. Apoi sunt zile când toţi se înţeleg să te sune, unul după altul. Nu ca nu mi-ar plăcea pălăvrăgelile matinale.. Doar pe la 10 îmi adun gândurile şi întind cutiile de acuarele pe perimetrul mesei, încep a picta şi... pisica sare şi se culcă imediat pe juma de cutie şi adoarme brusc! Trebuie să ai o pisică ca sa-ţi cunoşti limitele răbdării. Ajustez locul de lucru după situaţie şi trag cutia de sub ea. Astea au fost zeități în Egipt şi pe semne că încă n-au uitat.

Îmi place să pictez femei delicate şi puternice în acelaşi timp. E un portret de femeie făcut de mine, cunoscut, pe care voit l-am făcut cu ochi de bărbat, ochi de pe un om absolut real. Am fost întrebată de câteva ori al cui este portretul, cine e fata asta, semn că a făcut curioşi pe caţiva. Ma întreb: care e farmecul lui, ochii sau postura proeminentă? În ce mod un colaj de fețe poate crea încântare?

Vineri

7.30 Soarele se transforma în diamante galbene mişcătoare, printre jaluzele, pe peretele alb. La ora asta în copilărie, deşi încă în vacanţă, ieşeam să duc gâștele la baltă, în vale la Prut, vreo 30, cred. Mama mă trezea, iar eu încă somnoroasă, îi spuneam să mă lase să mă întind încă un pic: - „Sunt amorţite picioarele, cum să merg?", trăgeam eu de timp şi căutam printre gene diamante galbene mişcătoare pe perdea... Până ajungeam la baltă, gâștele reuşeau să mă trezească cu gălăgia lor şi din vârful dealului vedeam Prutul printre pădure, balta cea mare cu mii de licăriri în apă şi multe gâște albe. În copilărie totul era simplu şi frumos.

Peste ani - orşse frumoase, văi cu nămeţi pe vârfuri, mări de nedescris, dar eu parca aș mai duce, încă o dată, într-o dimineaţă, gâștele la baltă. Ca să-mi întipăresc în memorie tot ce am uitat de atunci şi sa iau cu mine, în această lume aşa-zis cosmopolită.

Balta cea mare nu mai e. Plină valea de drumuri noi, asfaltate frumos cu interescţie dirijată; degrabă vor face şi un pod peste Prut în aceiaşi vale.

Şi pentru că e vineri şi avem o limba care ne place – La multi ani Limbii Române! în care ne simţim noi bine.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG