- „Medici avem buni, pacienții sunt ascultători. Bine că ați venit, mai veniți la noi.”
De câteva luni, septuagenarul Ion Donoagă își duce traiul la centrul de îngrijire paliativă „Carolina de Nord” din Zubrești, Strășeni. Este băștinaș din satul vecin, Recea. Cu puțin timp în urmă a aflat că suferă de o boală incurabilă. Picioarele nu-l mai ascultă, zice nea Ion. Întrucât are copiii plecați la muncă peste hotare, nu prea a avut cine să-i poarte de grijă după ce a căzut la pat. A avut mare noroc, spune bătrânul, că în Zubrești de peste două decenii funcționează un hospice destinat vârstnicilor.
L-am cunoscut săptămâna trecută, când instituția a fost vizitată de o delegație din Carolina de Nord, stat american ce a oferit bani pentru construcția centrului și instruire pentru asistentele medicale. Pe Ion Donoagă l-am vazut puternic emotionat. Tocmai dăduse mâna cu unul dintre fondatorii hospice-ului, cu Robert Newton.
„Am sta de vorbă cu ei, am dat mâna, i-am salutat, le-am spus să trăiască 99 de ani, să mai vină pe la noi. Am ajuns aici pentru că mă dor picioarele, capul mă doare, îmi amețește oleacă și am venit la doctori aici. Doctorii sunt buni, lecuirea-i bună. Băieții mei o lepădat țara și s-o dus prin America, prin Franța.”
Îngrijirea paliativă este bine cunoscută peste hotare, iar menirea acesteia e să ușureze suferința persoanelor ajunse în faza terminală, adică pe patul de moarte, cum spune lumea de la sat. În Republica Moldova, această practică a prins rădăcini acum două decenii, fiind sprijinită de organizații internaționale.
Centrul din Zubrești se numește „Carolina de Nord”. Deloc întâmplător. Poarta numele acestui stat pentru ca de acolo au venit banii necesari pentru înființarea centrului spune, Robert Newton, unul dintre cetățenii americani care au pus prima piatră de temelie la reconstrucția instituției.
„Îngrijirea paliativă este o parte importantă a vieții, de la naștere până la moarte. În viața trecem prin diferite etape și când ajungem la final avem nevoie de îngrijire și confort. Asta oferim celor care vin la hospice, ai cărora viață, poate, în scurt timp se va încheia. În acest fel ne arătăm respectul față de vârstnicii noștri. În organizația noastră muncim ca să-i servim pe alții și ne străduim să avem grijă de ei, mai mult decât de noi înșine.”
În 1996, când au început construcția edificiului din Zubrești pe ruinele vechiului spital din sat, inițiatorii ideii erau priviți cu scepticism, spune medicul-șef Eleonora Suruceanu, iar unii învârteau degetul la tâmplă când aflau câte mii de dolari sunt necesari pentru ridicarea construcției.
„Am pornit la drum fără să știm ce înseamnă asta, că nu era dezvoltată știința asta despre paliativ, dar o venit prietenii din America și ne-au deschis ochii, au arătat că pe lume este nu numai sănătate, dar este și moarte, și trebuie să mor destoinic, curat, la cald, să nu fii uitat de toți. Cu asta se ocupă hospice-ul prin toată lumea și parțial, poate nu chiar la nivelul din America, dar așa ne ocupăm și noi.
Bolnavul vede că nu este unic în fața bolii lui și poate cumva se mai liniștește...
Hospice-ul este un ajutor atât pentru familii, cât și pentru bolnavii care sunt uneori lăsați singuri și se găsești un îngrijitor este complicat. De aceea, ajutăm familiile, pentru bolnav schimbăm anturajul. El vine aici, unde mai comunică cu alți bolnavi ca el și vede că nu este unic în fața bolii și poate cumva se mai liniștește.”
Anual, centrul din satul Zubrești oferă asistență pentru câteva sute de pacienți din întregul raion. Majoritatea suferă de boli incurabile și sunt trimiși acasă odată ce sistemul medical constată că nu le poate fi de mare ajutor. Instituția supraviețuiește din banii acumulați prin diverse proiecte, și mai nou, prin rambursările de la Casa Națională de Asigurări în Medicină, de cele mai multe ori, resursele fiind insuficiente. Bătrânii care vin la hospice-ul „Carolina de Nord” înțeleg că aici este ultimul lor popas, spune asistenta medicală superioară Maria Roșcovan. Cu toții însă speră să revină acasă, numai că asta se întâmplă extrem-extrem de rar.
„Ai o milă față de pacientul acesta, vrei să-i ușurezi suferințele, să-l hrănești și chiar să-l alinți, să-i pui mâna pe cap, să-l netezești și să-i spui o vorbă bună. Tare la noi este o criză de dragoste, de bunătate acum în țară, dar noi trecem prin asta. Trebuie să învățăm și a muri, nu doar a trăi. Atât de mult s-a poluat viața, goana după avere, după câștig mare, îi face pe oameni mai cruzi, îi face pe oameni reci, mai depărtați unul de altul. Asta este un mare neajuns. Oamenii ar trebui să-și pună întrebarea: cum trece prin viață și cum întâmpini chiar moartea?”
Numărul centrelor paliative destinate vârstnicilor este un indicator de maturitate al unei societăți, spune asistenta medicală Maria Roșcovan. Și asta pentru că deseori sunt create servicii pentru copii, adolescenți, maturi, și mai puțin pentru bătrâni. O situație tristă, mai ales că de bătrânețe are cum să fuga nimeni.
