Linkuri accesibilitate

Trecutul nu trece


Sinteza săptămînii politice românești.

Augustin Lazăr e un om care umblă cu fruntea sus și privirea spre viitor. Și-a depus candidatura pentru un nou mandat de procuror general, este premiat pentru verticalitate și corectitudine în apărarea justiției. Îl apără o armată de oameni cu suflet mare pe care nimic nu-i sperie, nici măcar petele din dosarul profesional al procurorului. Trecutul a trecut demult.

Augustin Lazar la DNA, 28 februarie 2018
Augustin Lazar la DNA, 28 februarie 2018

Zilele trecute însă a ieșit la iveală („accidental”, pentru naivii care încă mai cred în coincidențe) un amănunt biografic la început negat viguros de Augustin Lazăr: faptul că, la 29 de ani, în calitate de procuror, a fost șef al unei comisii de liberări condiționate. Și nu oriunde, ci pe lângă una dintre cele mai sinistre închisori din România unde s-au scris imediat după instaurarea comunismului, cele mai sângeroase pagini de istorie recentă. Adică la Aiud. Și că, în această calitate, ar fi refuzat liberarea condiționată a unuia dintre cei mai necunoscuți mari dizidenți români, Iulius Filip.

Acesta a fost de partea minerilor când aceștia au declarat grevă în 1977 și apoi au fost călcați cu buldozerul de securitate și de politrucii lui Ceaușescu. A trimis, în 1981, un pamflet către CC al PCR în care-l ridiculiza pe Ceaușescu. A fost concediat, a trecut câteva zile prin arest și, după aceea, pentru că nu-l mai angaja nimeni, a fost nevoit să facă diverse munci necalificate. Câteva luni mai târziu trimitea o scrisoare către sindicatul polonez Solidaritatea. A fost citită de la tribuna congresului sindical și apoi de la microfonul Europei Libere.

A fost arestat, torturat în beciurile Securității, dus la închisoarea-spital de nebuni cronici din Jilava (șocuri, sedative puternice, iar șocuri, bătăi) și apoi, din 1982 în 1987, la Aiud. După ce a fost, în fine, liberat, a mai scris o scrisoare (în mai 1988) prin care cerea înlăturarea lui Ceaușescu și instaurarea democrației în țară. A trimis scrisoarea la Viena, unde avea loc Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, drept pentru care Securitatea l-a arestat din nou, l-a torturat și l-a obligat să părăsească țara în zece zile. A stat opt ani în exil și s-a întors în țară în 1997. Aceasta este pe scurt istoria lui Iulius Filip care în 1985 cerea să fie liberat înainte de termen, conform legii. Pentru că a cerut liberarea de două ori și tot de atâtea ori comisia condusă de Augustin Lazăr i-a respins cererea pe motiv că „timpul executat nu prezintă garanția unei depline reeducări” (o discuție mai consistentă și extrem de interesantă pe acest subiect aici).

Pe Augustin Lazăr l-a trăznit în moalele presei trecutul chiar în prezilele în care urma să-și susțină candidatura pentru un nou mandat la Parchetul general. Mai mult, după cum s-a văzut după devoalarea scandalului, pregătise și dosarul Revoluției. Cum să-l contești pe Augustin Lazăr care, după cum susțin cei de la Societatea Timișoara, are o atitudine corectă și fermă în lupta cu corupția? La fel de fermă, corectă și intransigentă cum avea pe vremuri, cu dușmanii poporului comunist. Drept care i-au și acordat premiul Speranța pe care nimic nu-i mai poate convinge acum să i-l ceară înapoi. Le-au cerut s-o facă cei din Asociația Brașov 1987 care-l consideră pe Augustin Lazăr „un procuror comunist”, asemeni zecilor care i-au anchetat după revolta anticomunistă din noiembrie 1987. Liderii Asociației brașovene le cereau timișorenilor să demonstreze că principiile care au stat la baza Proclamației de la Timișoara sunt încă valabile. „Înțelegem că i-ați acordat Premiul Speranța lui Augustin Lazăr fără a cunoaște trecutul său întunecat (așa cum a făcut cu Iulius Filip, poate că a procedat și cu alți dizidenți anticomuniști încarcerați atunci la Aiud)” și le cer să retragă „neîntârziat” premiul „care nu poate onora un fost procuror care s-a dovedit unealtă obedientă a Securității” pentru că nu merită a fi în ilustra succesiune a altor laureați ca de pildă Regele Mihai, Corneliu Coposu sau Monica Lovinescu. Însă cei de la Societatea Timișoara nu au de gând să revină și spun că Lazăr își merită premiul. „Noi trebuie să călcăm în picioare eroii zilei de azi, la îndemnul securistului și al trepădușilor lui, să-i judecăm cu argumentele securistului și nicidecum prin ce fac sub ochii noștri acești adevărați eroi, batjocoriți și umiliți,” exclamă retoric Vasile Popovici, unul dintre autorii și semnatarii Proclamației de la Timișoara (și ea sărbătorită în aceste zile!) De fapt, spune el, ar fi vorba despre manipulările unui post de televiziune „ce a devenit sediul secret al guvernului României.” Așadar, nici vorbă să accepte documente, fapte, nici chiar că, după ce a epuizat toate rutele ocolitoare, negarea, ironia și indignarea, Augustin Lazăr a admis că a făcut parte din comisia care i-a respins liberarea lui Iulius Filip nu o dată, ci de două ori.

Pe valul acestor dezvăluiri (cum spuneam, deloc inocente, făcute tocmai de adversarii înverșunați ai lui Lazăr și ai tuturor prietenilor și susținătorilor acestuia, așadar intenția de manipulare mustește la tot pasul), a ieșit la iveală că Iulius Filip nu a fost singurul căruia i-a fost refuzată liberarea în cadrul aceleiași comisii. A fost și cazul lui Marin Iancu, închis pentru că „În perioada aprilie-mai 1981 a conceput și redactat două materiale conținând secrete de stat pe care le-a predat unei persoane pentru a fi trimise la postul Radio Europa Liberă.” E drept, o victimă „suspectă” pentru că a fost pe vremuri milițian și, după Revoluție, adjunctul lui Măgureanu la SRI. Era un fel de a-i compensa suferința pricinuită de faptul că fiica lui a murit în fața sălii Dalles, la Revoluție? Mărturia lui a fost aruncată la coș pentru că nu e „relevantă”. La fel și cea a lui Florentin Scalețchi, cel care a fost condamnat la moarte pentru că a furat o navă ca să fugă din România socialistă. S-a spus că e cu mințile brambura și exagerează, de parcă cineva care a stat în pușcăriile comuniste fie și o lună mai poate fi cu mințile la locul lor. Tuturor acestor contestări și, probabil, celor care ar mai putea veni, li s-a răspuns prompt și cu asupră-de-măsură. Cei care îl contestă pe Lazăr, contestă deopotrivă întreaga paradigmă a luptei anticorupției, pe Kövesi, Iohannis, democrația și civilizația occidentală. Cine se simte neprihănit să arunce cu piatra. Nu a fost nimeni în comunism care să nu fi fost sluga regimului. Era prea mic și prea tânăr să se opună. A fost o rotiță a unui sistem. N-avea încotro. Pe principiul că dacă negi suficient de mult o realitate aceasta dispare, s-a spus inițial că informațiile sunt trunchiate, că Lazăr ar fi altul, un securist, o opinie pe care însuși procurorul general a părut s-o încurajeze. Cumva amintind de eschivele celor care, recent, au fost descoperiți pe listele de colaboratori ai Securității. Apoi, când s-a dovedit că șeful acelei comisii era el, fără îndoială, însuși campionul „anticorupției” și luptătorul pentru democrație, și-a cerut scuze „instituționale”. Nu am nimic de ascuns, îmi pare rău, acesta a fost mesajul declarației sale. „În calitate de conducător al Ministerului Public, doresc să exprim scuze instituţionale pentru practicile discutabile de dinainte de 1989, instituite prin lege, dar caracterizate printr-o componentă etică deficitară. Personal doresc să îmi exprim regretul pentru dramele și suferințele trăite de luptătorii anticomuniști cărora le datorăm faptul că astăzi trăim întro țară democratică, membră UE.” Cam puțin, la 35 de ani de la desfășurarea faptelor, spun cârcotașii.

„Scuze instituționale”, „instituite prin lege”, „componentă etică deficitară” - argumente care ne demonstrează că răul este cu adevărat banal și care ar vrea să ne facă să uităm că „componenta etică deficitară” este conștiința absentă... În tot acest răstimp, vreme de 35 de ani, procurorul Lazăr s-a bucurat și a (ab)uzat de prezumția de nevinovăție. Ar trebui văzut, cu toate riscurile și dezamăgirile de rigoare, care e istoria tuturor magistraților (unii dintre ei acum politicieni) pe care Revoluția i-a prins pe poziție. Câți procurori au inventat probe în procese inventate? Câți au stat la căpătâiul muribundelor să le determine să spună cine le-a provocat avortul ilegal? Câți judecători au primit sentințele de la organizația de partid sau de la Securitate? Face cineva această muncă de arhivă să vadă ce cazuri judecau prin anii 80 aceștia?

Dar Augustin Lazăr merge cu fruntea sus înainte către viitor și, dacă pe vremuri, când era de „doar” 29 de ani nu îndrăznea să înfrunte sistemul (Din ce motiv? Era mai bun/de perspectivă/bănos/satisfăcător sufletește postul de la Aiud decât cel de la Țăndărei?), acum, 35 de ani după, a ajuns un exemplu de inflexibilitate, corectitudine, verticalitate și subminează sistemul din interior. Imediat ce s-a dovedit cu probe că era vorba despre el, și nu despre un securist cu nume de familie identic, a pus pe masă dosarul Revoluției Române. Era pregătit, zice-se, iar demascarea lui ca procuror comunist a fost o diversiune. 332 de mii de pagini prinse în 3320 de volume. Cineva crede, ca pe vremuri, că de la un moment încolo cantitatea devine calitate. Oricum, dacă citești 50 de pagini pe zi, isprăvești lectura în aproape 20 de ani. Chiar și pentru parcurgerea superficială a rechizitoriului de 3200 de pagini (adică zece volume) ți-ar trebui cel puțin o lună. Societatea Timișoara aplaudă, promptă, trimiterea dosarului (bibliotecii) în instanță și face afirmații care-i calcă pe nervi pe revoluționarii bucureșteni și de aiurea: „Dosarul înaintat acum instanței ar merita să se numească, mai curând, dosarul loviturii de stat din decembrie 1989, deoarece ce se s-a întâmplat după 22 decembrie 1989 are legătură doar cu lovitura de stat care a urmat Revoluției autentice începută la Timișoara,” se spune într-un comunicat publicat imediat după anunțul făcut de procuror. S-a spus că, de fapt, cei care au deschis discuția despre trecutul lui Augustin Lazăr se temeau că vor fi sacrificați de monștrii din acest dosar. Ei bine, dacă așa stăteau lucrurile, probabil că s-au liniștit: dragonii sunt știrbi. „Doresc să prezint scuzele instituției Ministerului Public, spune procurorul general, pentru durata excesivă a anchetei penale.” Oricum, a meritat așteptarea, dă el de înțeles: soluția emisă în acest dosar istoric „este o dovadă de respect pentru memoria eroilor din decembrie 1989 și, în egală măsură, o dovadă de responsabilitate pentru educația generațiilor tinere.” După 30 de ani de amânări, suspendări, abandonuri și, în cele din urmă, cercetări după urme reci, geologice, procurorii au născut un șoarece. Au reușit să cheme în judecată pentru crime împotriva umanității trei oameni: Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și fostul șef al Aviației Militare, Iosif Rus. Cei trei sunt singurii care încă mai trăiesc și pot da socoteală pentru cei peste o mie o sută de morți și peste trei mii trei sute de răniți. În legătură cu ceilalți fie nu există documente sau mărturii doveditoare, fie nu li se poate pune în cârcă nicio crimă imprescriptibilă, fie au murit. Voican Voiculescu se declara sufocat de indignare. „Acest om compromis moral și profesional are îndrăzneala să vină și să vorbească public despre Revoluție, care este practic evenimentul fondator al noii orânduiri și epoci în care trăim,” se lamenta fostul viceprim-ministru. Un alt actor al acelor zile, Ion Caramitru, care a fost persoană cu greutate în Revoluție și în CFSN, minimalizează însă reacția lui Voican Voiculescu spunând că aceasta „are multe pe conștiință și nu are alte scuze decât să se arate surprins (...) Are multe pete negre în zona respectivă și cred că acest dosar le va limpezi.” E posibil, de altfel, ca acuzații să dovedească cu acte și martori că nu au fost, nici ei, altceva decât niște rotițe în sistem, că nu au putut face mai mult și mai bine în condiții de tulburare revoluționară ca acelea.

Pentru cei care au participat la Revoluția din decembrie și după 22 decembrie eticheta de „lovitură de stat” este greu de înghițit, mai ales că vine din partea celor de la Timișoara care au statutul de giranți morali ai Revoluției: le pune la îndoială sinceritatea disperării, curajul și dăruirea care i-au însuflețit în acele clipe și contrazice eroismul anonim al străzii, imediat după căderea lui Ceaușescu. Îi transformă în niște păpuși fără voință, teleghidate de televiziunea lui Brateș (care, apropo, a scăpat basma curată). Pe de altă parte, conform primelor informații, rechizitoriul nu pare să sufle o vorbă despre rolul Securității în reprimarea Revoluției și, mai apoi, în confiscarea acesteia. În actul de acuzare întocmit de procurori și prezentat cu atâta emoție de Augustin Lazăr se susține că tot ce a urmat zilei de 22 decembrie a fost un șir de acte de subversiune și manipulare („prin instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului ar fi fost create numeroase situaţii de foc fratricid, trageri haotice, ordine militare contradictorii”), înfăptuit de capii ministerului Apărării în înțelegere cu parte din noua conducere a statului (consiliul FSN). Chiar și așa (lista minimalistă de actori principali a stârnit o nemulțumire quasi-generală), lipsesc de pe ea făptașii direcți, cei care au ucis, rănit, torturat manifestanții de atunci. Cine a fost implicat din Miliție, din procuratură sau securitate la reprimarea protestelor? Cine a apăsat pe trăgaci?

Unii cred că rechizitoriul (sau ce știm din el) încearcă el însuși să manipuleze și să deturneze atenția de la adevărata problemă a Revoluției Române: cât de implicată a fost securitatea (inexistentă până acum din documentele publicate de Parchet) în reprimarea Revoluției? Poate crede cineva că Securitatea statului, pe care o descoperim în tot ce mișca pe la butoanele puterii înainte și după 1989, nu și-a tăiat partea leului din tortul Revoluției? Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, omorât de securitate în pușcărie, a publicat o scrisoare adresată procurorului general în care spune că e stupefiat că din rechizitoriu lipsesc cu desăvârșire principalii vinovați de vicimele Revoluției- securiștii. Andrei Ursu, unul dintre autorii unui studiu (Cine a tras în noi după 22) făcut în arhivele CNSAS și cu mărturia participanților, crede că asistăm la o mistificare de proporții care-și propune să exonereze Securitatea de orice culpă. „A pretinde că securiştii (luptătorii U.S.L.A., Direcţia a V-a şi ai altor unităţi) care au iniţiat actele de teroare şi diversiune începând din 22 decembrie 1989 nu ar fi existat, în pofida probelor enumerate, a legislaţiei represive şi a rolului instituţional al D.S.S., este, în cel mai bun caz, o miopie juridică,” se mai spune în această scrisoare semnată de mai multe nume de răsunet. Procuratura s-a grăbit să-i răspundă spunând, în principiu, că instanța supremă se va pronunța în privința temeiniciei rechizitoriului.

Cu alte cuvinte, Andrei Ursu și ceilalți semnatari să aibă încredere în justiție și să aștepte. Însă sunt deja mulți care cred că, asemeni justiției române, în general, deși monstruos și stufos, dosarul Revoluției e incomplet, că gigantismul îl face mai degrabă dăunător, pentru că disipează atenția de la problema esențială: Cine a tras în noi, după 22? Ba consideră că pripeala aceasta a costat pentru că mulți alți vinovați a fost făcuți scăpați (Petre Roman și Teodor Brateș sunt doar două exemple, însă mai sunt tone de alți eroi negativi secundari care au drenat Revoluția de sânge pentru a-l transfuza în viitorul și afacerile lor.) Anunțul făcut de procurorul general îi bucură: au fost exonerați de culpe, nu vor mai urma alte anchete. Poate peste 30 de ani. Au scăpat. Doar că, după cum s-a văzut cu asupra de măsură de-a lungul ultimelor decenii, trecutul nu trece niciodată. E o iluzie că prezentul e altceva. Este tot trecut numai că nu a trecut suficient timp pentru aceasta. Procurorul Augustin Lazăr ar fi trebuit de multă vreme (cam de când a primit scrisoarea de la Iulius Filip) să facă un pas înapoi. I-ar fi ajutat nu doar lui, ci democrației din România să dea exemplul unui om de caracter și onoare. Să accepte postul la Țăndărei. Desigur, se poate spune că lupta este teribilă. De partea cealaltă se află abisul, imoralismul, politicianismul. Numai când ne gândim la cohorta de lăcuste din anturajul lui actualei puteri ne dăm seama că e nevoie de orice medicament în lupta cu corupția... E însă nevoie de medicamente expirate, periculoase? Te poți lupta cu cancerul folosind sedativele?

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG