Profesor la Universitatea din Cluj, istoric literar, Mircea Zaciu (1928-2000) ne-a lăsat și un masiv jurnal despre care, cel puțin la început, autorul nu credea că va putea deveni public.
Primele patru volume au apărut în anii ’90 și acopereau ultimul deceniu al regimului comunist. Volumele cinci și șase, tipărite recent la editura Limes, corespund perioadei dintre anii 1990 și 1994. Primele volume au fost apreciate în special pentru interesul lor documentar, Mircea Zaciu fiind un cronicar foarte fidel al vieții literare dar înregistrând, totodată, degradarea societății românești sub dictatura ceaușistă. Cum soția și copiii se stabilesc, la mijlocul anilor ’80 în Germania, profesorul se hotărăște să li se alăture, trăind însă această plecare ca un exil dureros. După 1990 el are posibilitatea să facă un fel de navetă între Bonn, orașul unde locuiește, și Cluj, dar fără a se simți bine niciunde, trăind mereu sentimentul că este respins și neînțeles.
În fapt, acest jurnal este jurnalul unei stări permanente de depresie. Zaciu are impresia că prietenii l-au părăsit, că foștii discipoli l-au uitat, că nu i se recunosc meritele, că scrierile sale nu mai au nici un ecou. Este profund traumatizat de situația casei sale din Cluj, pe care încearcă să o recupereze, luptându-se cu o birocrația administrativă dar și cu niște membri ai familiei hrăpăreți, care folosesc toate mijloacele pentru a pune stăpânire pe imobil. E foarte strâmtorat bănește, pensia germană e mică, la Cluj, simțindu-se nedorit, renunță să se întoarcă la universitate. Ar vrea să călătorească la Paris sau în Italia dar nu are resursele financiare necesare iar prietenii care ar putea să-l invite și să-l ajute au alte treburi. Nu se integrează nici comunității românești din Germania, e mefient, își face foarte puțini prieteni. Grație lui Gelu Ionescu, începe o colaborare cu cronici literare la Europa liberă dar scrie greu, i se întâmplă să nu-și onoreze promisiunile. Preocuparea lui de căpetenie rămâne Dicționarul scriitorilor români și e exasperat să vadă că proiectul ce îi e atât de drag bate pasul pe loc și că, în haosul economic din acel moment, perspectiva de a găsi un editor este tot mai cețoasă.
Citește mult, vede o sumedenie de filme (pe care le comentează aplicat), e atent la ce se întâmplă, atât în țară cât și în străinătate, pe plan politic însă și aici găsește motive de amărăciune și descurajare. Cu siguranță că cele mai neașteptate schimbări se petrec în viața lui sentimentală, pe care le evocă discret și totuși suficient de transparent. Vedem aceste schimbări și din cărțile citite, și datorită autorilor pe care îi menționează insistent, de la Hervé Guibert la Yves Navarre și de la Julien Green la Dominique Fernandez. Dar în mai toate paginile Jurnalului e prezentă o tristețe apăsătoare, semn care nu înșeală al unui impas existențial.
