Linkuri accesibilitate

Truman CAPOTE. Acum ne despărţim


Prozele care sunt tot atâtea confirmări ale talentului precoce al tânărului de 17-20 de ani.

Câtă dreptate are cronicarul de la The New Yorker: „Pentru a experimenta cu adevărat silul lui Capote, trebuie să vă întoarceţi la proza scurtă. Veţi regăsi astfel, mai pregnante decât oriunde altundeva, înclinaţia către detaliul abstract şi spiritul de observaţie spectaculos”. Zis şi făcut, începând cu Acum ne despărţim, Art, 2016 – primele sale scrieri recent descoperite (în 2015), despre care editorul David Ebershoff e de părere că „l-au ajutat pe Truman Capote să se transforme în autorul acelor opere pe care atât de mulţi dintre noi le iubim. Ele ne înfăţişează geniul înainte de înflorirea lui completă”.

În număr de 14 – ca versurile dintr-un sonet, dacă tot vorbim de perfecţiune formală –, variind ca întindere între 6 şi 16 pagini, prozele sunt tot atâtea confirmări ale talentului precoce al tânărului de 17-20 de ani ce se încumetă „să dea glas tuturor acelor lucruri neexprimate până atunci de mediul şi de societatea în care trăia, în special efemerului…” (Hilton Als), iar ceea ce impresionează mai cu seamă este siguranţa naratorului care intră sub pielea personajelor sale, în majoritatea cazurilor marginali sau firi sucite, suflete sensibile pe cât de vulnerabile, pe atât de pornite să le fac rău altora, în floarea vârstei sau cu un picior în groapă, visând cu ochii deschişi sau curmând dintr-o privire ortice reverie. Dat fiind că lucrează pe spaţii foarte restrânse, Capote intră direct în subiect, iar personajele – memorabile, majoritatea – sunt „prinse” în câteva fraze, devenind adevărate efigii, de-ar fi să citez finalul Domnişoarei Belle Rankin: „Arăta micuţă de tot şi foarte tânără. Avea fulgi mărunţi în păr şi-o floare din aceea lipită de obraz. Mi-am zis că era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată”, de unde aceeaşi Belle Rankin apare la începutul textului drept o hoaşcă bătrâne nesuferită. Şi cât de spectaculoasă e răsturnarea din Louise, în care Ethel Pendleton, premianta clasei, invidioasă pe Louise Semon, „prinţesa în jurul căreia întreaga Academie se învârtea”, insinuează că aceasta ar avea ceva ruşinos de ascuns, iar Domnişoara Burke, directoarea Academiei pentru Domnişoare, muşcă nada; or, ceea ce descoperă, o îngrozeşte: „Mama ei este o negresă americană – o mulatră mai exact, din Vest. A fost dansatoare la Paris şi s-a măritat cu un nobil francez bogat, Alexis Semon. Aşadar, Louise este, cum bine ai bănuit, o persoană de culoare. Regretabil. Evident, situaţia este intolerabilă…”

Dincolo de tehnicile narative deja puse la punct şi de siguranţa cu care-şi creionează, din câteva trăsături, personajele, ceea ce se degajă din scrisul junelui Truman Capote este umanitatea şi empatia sa nedezminţite, ceea ce mă face să cred că foarte tânărul scriitor nu atât compune, cât compătimeşte.

4 martie ’19

XS
SM
MD
LG