Cecenii erau de multă vreme un soi de sperietoare mondială, încă înainte ca războiul din Ucraina, dar acum par a fi devenit un adevărat „bau-bau planetar”, o națiune criminogenă.
Deși societatea lor tradițională este de tendință sufi, ei practicând in realitate sufismul, pietismul islamic, termenul de cecen este azi un sinonim convenabil pentru „musulman fundamentalist”. In Evul Mediu, tătarii erau chintesența răului. Astăzi, rolul le-a fost atribuit cecenilor, deveniți în presă o amenințare islamistă globală. (Am scris aici pe larg despre islamul cecen, inserând foarte multe video-uri de ritualuri și ceremonii, imagini turnate de mine la fața locului.)
Surprinzătoarea răsturnare a puterii impuse cu forța în Cecenia în ultimele două decenii, sub fidelul protejat al lui Putin Ramzan Kadîrov, pare că ar fi obliterat cele două secole de rezistență a muntenilor ceceni în fața rușilor. Cecenii au fost, astfel, unul din popoarele deportate în masă de Stalin în Siberia și Kazahstan, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unul din cele mai sumbre episoade din istoria URSS-ului. (Am scris în detaliu aici despre deportarea cecenilor, pe 23 februarie 1944 - Operațiunea Lintea.)
Alexandre Dumas la vânătoare de ceceni
Pentru a înțelege gradul de violență cu care au fost obișnuiți cecenii din partea rușilor, ajunge să citim jurnalul de călătorie prin Rusia al marelui scriitor francez Alexandre Dumas.
Dumas traversează Rusia de la nord la sud, pe la 1858, în mare lux, escortat de soldați ruși si cazaci, în plină cucerire a Caucazului, în momentul sălbaticelor campanii militare pe care Rusia le lansase asupra regiunii, in special asupra a ceea ce astăzi sunt Cecenia și Daghestanul.
In sec. al XIX-lea, voiajul în „Orient” era o modă și un must pentru scriitori, mai ales francezi și englezi. Cu toții mergeau ca niște cuceritori, sau ca într-o grădină zoologică, târând după ei nenumărate caiete, Chateaubriand și Flaubert în Egipt, Lamartine în Liban, Gautier și Nerval la Constantinopol, Alexandre Dumas în Rusia și Caucaz și, de fapt ,cam peste tot. Ei erau reporterii vremii. Nu trebuie însă să ne surprindă faptul că atitudinea lor era foarte adesea dezgustătoare.
Astfel, Alexandre Dumas a mers, de pildă, cu militari ruși, la vânătoare de ceceni!… la vânătoare de oameni! O povestește în detaliu în carte și este un exemplu care ajunge pentru a da o idee despre gradul de violență cu care au fost întotdeauna obișnuiți cecenii: faptul că în timpul Imperiului țarist și înainte de cucerirea totală a teritoriului lor cecenii puteau fi vânați ca niște animale de către militarii ruși.
Iată cum a putut descrie Alexandre Dumas - da, chiar el, autorului Contelui de Monte Cristo, care a petrecut un an în Rusia și Caucaz - felul în care a mers la vânătoare de ceceni împreună cu militari ruși:
— „Noaptea era rece și sumbră, ne aflam pe malul unui râu necunoscut, pe un tărâm ostil, culcați, cu carabinele în mâini, pândind nu vreo jivină, cum mi mai întâmplase de zeci de ori, ci oameni, ceceni, pentru a-i omorî, sau să fim noi omorâți de ei, oameni făcuți ca noi, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”
„E drept că oamenii pe care îi pândeam erau niște tâlhari, jefuitori și criminali care lăsau în urma lor doar plâns și distrugeri… dar mă întreb chiar și acum dacă avem dreptul să pândim un om spre a-l ucide așa cum pândești un mistreț!…”
… iar singurul său regret e formulat doar:
— “Mă întreb dacă avem dreptul să pândim un om spre a-l ucide așa cum pândești un mistreț!"…
Oameni expuși ca la zoo
Sau, într-o altă etapă a călătoriei, Alexandre Dumas e dus de poliție să viziteze indigeni: — “Ajungând la Astrahan, șeful poliției veni să ne ducă să vizităm niște familii de armeni și tătari. Grijuliu, îi întrebare inainte dacă vizita noastră nu ar răni sensibilitățile religioase. Intr-adevăr, câțiva puritani își manifestară nemulțumirea, dar alții, mai civilizați, raspunseră că erau gata să ne primească în locuințele lor. “Intrarăm la o familie de tătari. Fiecare tătar ține un harem pe care îl păzește cu atât mai mare strășnicie, cu cât la cei mai săraci el se reduce la cele patru femei îngăduite de Mahomed. Tătarul nostru le avea la număr, doar ca printre cele patru mai era și o negresă cu doi pui (une négresse avec ses deux négrillons). Fiecare din celelalte trei femei avea contingentul ei de copii, cu totul vreo opt sau zece; cu toții fugeau, viermuiau, țopăiau în patru labe ca niște broaște, se vârau sub mobilă ca șopârlele, dar cu toții erau mânați de aceeași dorință: să fie cât mai departe de noi.
“Cele patru femei erau aliniate în postură de drepți, îmbrăcate cu ce aveau mai bun și păzite de bărbatul lor comun, care se tinea în fața lor ca un caporal în fața plutonului. Am admirat câteva minute fericirile poligamiei și deliciile haremului și, sătui de desfătare mahomedană, ieșirăm să respirăm un aer mai puțin încărcat de azot și acid carbonic.”
La sfârșitul călătoriei, după nesfârșite beții în Georgia, Dumas pleacă cu corabia pe Marea Neagră spre Constantinopole, luând cu el rețete de bucătărie și încheind cu o ultimă platitudine:
«Aur, parfumuri, nestemata, arme, noroi și praf, asta e Orientul.»
(«Or, parfums, pierreries, armes, boue et poussière, voilà l’Orient.»)
Violența rușilor împotriva cecenilor în «Hagi Murat»
Mai târziu, și Tolstoi a scris despre genocidurile în serie comise de ruși în deceniile cucerii Caucazului. In Hagi Murat (de la numele personajului istoric, răzvrătitul cecen din timpul cuceririi ruse a Caucazului), roman în care descrie dementele distrugeri la care se dădeau rușii sub comanda psihopatului vice-rege Iermolov, Tolstoi amintește lucruri care l-au dezgustat profund: de pildă, personajul Sado se întoarce în satul său, pe care îl găsește distrus. Cu precizie jurnalistică, Tolstoi descrie ruinele, morții mutilați (propriul fiu al lui Sado) și cum rușii întinaseră fântâna și moscheea, pentru a nu mai putea fi folosite (aici pudicul Tolstoi nu dă detalii, spune doar: Фонтан был загажен)…
„Nimeni nu pomenea vreo ură pentru ruși. Ceea ce simțeau cecenii, de la cel mai tânăr la cei bătrâni, era mai puternic decât ura. Nu putea fi ură, pentru că ei nu priveau javrele de ruși ca pe niște oameni, ci era un amestec de scârbă, dispreț și nedumerire în fața smintitei violențe a acelor făpturi, așa încât dorința de a le extermina, precum dorința de a extermina șobolani, păianjeni veninoși sau lupi, le venea cecenilor natural, ca instinctul de conservare…”
Violența trăită de secole de ceceni a fost nemăsurată, iar duritatea culturii lor nu poate fi înțeleasă decât din această perspectivă.
Coda: „Orientul” nu există
Ceea ce surprinde în acea carte stranie a lui Alexandre Dumas (două volume: 1. En Russie, 2. Le Caucase) este forța si coerența discursului cultural al Occidentului despre Orient. Orientul nu o entitate ce vine de la sine, Orientul e doar o creație, o invenție a europenilor. O invenție de dimensiuni prodigioase, geografice, istorice, morale și culturale. Orientul e doar un ansamblu de cunoștințe adunate de occident (cum o spunea Edward Said, care, in mod ciudat, nu îl menționează nici măcar o singură dată pe Dumas in celebra sa carte Orientalism…)
Odată trecută opoziția născută din obișnuință, apare evident oricui că Orient și Orientalism sunt invenții artificiale și că este absurd să pui sub aceeași etichetă de „Orient” realități istorico-culturale atât de diverse și opuse cum sunt China, India sau Palestina. Conceptul de „orientalism” e vag și leneș.
Conceptele, deși artificiale, sunt însă tenace, întrucât trăim intr-un univers simbolic prefabricat în care respirăm clișee și gândim în cărămiduțe de sens prestabilit.
Occidentul și Orientul sunt categorii mintale migratoare, iar frontiera dintre ele e artificială și simbolică. In vremea comunismului, Iugoslavia autodevoratoare era pentru români deja Occidentul; pentru un refugiat kurd de astăzi, România e poarta Occidentului.
