Valentina Rusu Ciobanu (28 octombrie 1920-1 noiembrie 2021) a murit la câteva zile după împlinirea vârstei de 101 ani.

Un om al istoriei. Un om cât istoria. Și ce istorie! Viața și arta ei au străbătut poate cei mai intenși, tulburi, tumultoși ani ai istoriei României Mari.

S-a născut pe 28 octombrie 1920 la Chișinău, unde studiază doi ani (1938-40) la Școala de Arte. Își continuă instrucția la Academia de Arte plastice Iași, cu Jean Cosmovici și asistentul lui, Corneliu Baba.

Cunoaște acolo parte din intelectualitatea românească de la creatori și actori de teatru, la critici sau scriitori. „O perioadă de liniște,” cum o va descrie peste ani. După război și dezmembrarea României, reia Școala de arte plastice I. Repin din Chișinău. Urmează anii tulburi ai realismului socialist iar pictorița se strecoară lucrând cumva fără tragere de inimă câteva picturi ocazionale nu lipsite de emoție și putere. După cum spunea lapidar și cumva sfioasă într-un interviu: „Colegii veniți de la Moscova ne dădeau sfaturi cum trebuie să pictăm... Tradiția școlii românești, a celei europene nu erau conforme cu cele ale școlii rusești și mai ales, sovietice... Avem în permanență neînțelegeri între aceste două tabere.” Într-un alt interviu din 2020, întrebată ce pictori români clasici admiră, ea îi enumeră pe Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Corneliu Baba și Theodor Pallady. Nu e o selecție întâmplătoare, ci doar arterele care se intersectează în inima universului ei artistic.

Dar, conchide ea problema realismului socialist, nu contează doctrinele, contează arta. Doctrinele sunt ispitele și pedeapsa, însă alegerea o face artistul.

Iar artista nu rămâne prizoniera academismului, locul unde alții și-au îngropat talentul. Străbate această perioadă conform crezului: alegerea o face artistul. Sindromul Stockholm, al captivului care devine complice la propria captivitate, s-a manifestat din plin în perioada comunistă în care mulți s-au transformat în trompetele necondiționate ale sistemului. Nu a fost cazul ei.

O pânză de-a ei comandă oficială îi atrage acuzația de formalism (o erezie care te putea costa scump în acele vremuri în care opera de artă trebuia să fie o felie de viață proletar-socialistă). După cum îmi spune criticul Constantin I. Ciobanu pe care l-am cunoscut la expoziția jubiliară deschisă pe 5 noiembrie la Muzeul de Artă al Municipiului București, pictorița a fost, de fapt, atunci victima unei vendete din sânul partidului: comanda a fost contramandată și i s-a cerut ca în contul ei să realizeze trei portrete. Pânza cu pricina (Portretul colectiv al compozitorilor Alexei Stircea, Vasile Zagorschi și al cântăreței Valentina Savitkaia) a fost recuperat și restaurat pe spezele organizatorilor expoziției.

Pusă să picteze un tablou în care să prezinte satul modern, ea redă cumva schematic și cu un cromatism stins, primitiv, niște căsuțe izolate de un stâlp de înaltă tensiune: un patrulater alb care ocupă centrul pânzei, de parcă ar fi vrut să sugereze un gol de ființă, un spațiu nud, fără conținut, care des-tramă structura satului, căscând găuri de necomunicare, de abis între case.

Viața ei (implicit arta), ca și istoria prin care a trecut, nu a fost lineară, iar în o sută de ani încap o sută de tonuri, expresii, formule, viziuni. Valentina Rusu Ciobanu nu a ezitat să încerce formule variate de expresie, de la realism/hiperrealism (autoportretul ei din 1974) până la pictură nonfigurativă, suprarealistă, simbolică. Folosește uneori spații ample și tușe întinse, fără a insista pe detalii, puterea picturii rezultând din armonia cromatică și compoziție. Alteori, însă, are o răbdare de ceasornicar elvețian intrând în infinitul mic al formei, în labirintul culorilor, perspectivei și al compoziției.

Alteori, experimentează o pictură brutalistă, minimalistă din punct de vedere cromatic și tematic, de genul lui Țuculescu, în care volumul și coliziunile cromatice între culori disonante imită realitatea aleatorie, nemodificată estetic.

S-ar putea scrie o monografie întreagă pe tema autoportretelor care, ca și în cazul lui Luchian sau Modigliani, sunt un jurnal vizual al transfigurării și devenirii artistice. Obsesia propriului chip este un pas important în ceea ce psihanaliza numește stadiul oglinzii, adică momentul în care luăm știință de propria identitate, existență. Ne înțelegem alteritatea, dar și integritatea.

Un alt capitol al sensibilității artistice a pictoriței este simbolismul esențial al picturilor suprarealist- ironice (Saltimbancul, Roboții sau Glebus Sainciuc, soțul pictoriței) în care cu o cromatică simplă, dinadins banală, folosind culori direct din tub, fără degradeuri și nuanțe, artista își reprezintă personajele în acțiuni misterioase prinse în miezul alegoric al unui univers poetic: unul citește într-o cameră cu ziduri translucide, pășind printre resturile unei sculpturi antice, pare-se; altul care se află pe o plută în largul oceanului, desenează cu creta conturul unei fetițe în vreme ce deasupra plutește o pendulă al cărei lanț de armare se pierde în albastrul cerului.

Cu ocazia expozițiilor și sărbătorii în București, după atâta amar de vreme, Valentina Rusu Ciobanu se întorsese acasă. Cu ocazia centenarului artistei, la Palatul Șuțu, în București, s-a inaugurat prima ei expoziție personală din capitala României. Este secondată de galeria Arbor.art.room unde sunt expuse alte câteva pânze ale Valentinei Rusu Ciobanu.

În iunie 2020, preşedintele Klaus Iohannis a decorat-o cu Ordinul „Meritul Cultural“, în grad de Mare Ofiţer. Fusese propunerea Maiei Sandu care, de altfel, patronează manifestările artistice care au loc la București. Cei care au făcut ca toate acestea să fie posibile (au restaurat mai multe pânze, au găsit spații de expunere, în ciuda birocrației și inerțiilor organizatorice, au transportat pânzele din colecția personală a artistei) au fost cei din Asociația ARBOR cu ajutorul Primăriei Bucureștiului și al Agenţiei Elveţiene pentru Dezvoltare şi Cooperare (SDC) de la Chişinău). Pânzele expuse în galeria ARBOR și la Palatul Șutu nu au mai fost expuse niciodată. Pentru bucurești și cei care și-au făcut drum prin capitala României anul trecut, a fost o bună ocazie să cunoască cea mai reprezentativă artistă plastică de peste Prut care demonstrează prin arta ei că nu există granițe și nici vicisitudini istorice de netrecut. Există, după cum spunea pictorița, doar voința, alegerea artistului.

Echipa proiectului care a dus la suita de manifestări de anul trecut: Elena Olariu, director Adjunct MMB, Constantin I. Ciobanu, Istoric de artă, Victoria Nagy Vajda, manager cultural.