Linkuri accesibilitate

Valeriu Jereghi (regizor): cinci zile de izolare și un vânzător ambulant


Moldova - Valeriu Jereghi, regizor de film (jurnal)

Regizorl de film Valeriu Jereghi, autorul unui jurnal săptămânal la radio Europa Liberă.

Născut la 19 octombrie 1948 in satul Străşeni. Absolvent al facultăţii de regie a Institutului Unional de Cinematografie (VGIK, Moscova). A activat la studiourile „Moldova-Film”, din Iugoslavia, România, Austria, Ungaria, Germania, Franţa, RTR „K-2”, „TRI-TĂ (N. Mihalkov)”. Membru al Uniunii Cineaştilor din 1978. Autorul cărţior „Nuvele cinematografice”, „Amore e guera - Dragoste şi război”. Maestru în artă și Artist al Poporului.

Dacă Doamna Valentina Ursu îmi propunea să descriu cum vor parcurge următoarele cinci zile din viața mea – îmi era mai ușor sa aplic fantezii artistice din timp de noapte, dorințe mult-știute, planuri nerealizate și amintiri metaforizate așa, cum știu doar eu să mi le metaforize. Dar iată, că la solicitarea stimatei Doamne, trebuie sa-mi expun public, cronologia evenimentelor din ultimele cinci zile cu cele patru nopți ale lor, petrecute cu mine însumi, dar poate, am presupus eu, și unele imagini din ultimul meu vis...

Luni

În prima noapte din cele care urmau să vină, era lună plină. De aceea presupun - din cauza luminii reci, ultimul meu vis era în alb-negru...

...Încet am trezit-o pe Ana – soția mea, apoi amândoi am ridicat-o în picioare pe Emilia – fiica, ne-am îmbrăcat în tăcere pe întunericul luminat de lună. Bagajele erau pregătite de cu seară – îmbrăcămintea – haine călduroase, cărți și caiete, jocuri intelectuale, mâncare – crudă și fiartă. Grammy, ca un cățel cuminte, era culcat pe geanta cu haine, era cu botișorul pe labe, cu ochii deschiși – nu cumva să-l uităm acasă. Am închis robinetul la gaz, am stins lumina, am format corect toate patru cifre pe blocul de semnalizare, am închis ușa cu două chei și am ieșit în stradă. Afară ne aștepta mașina murdară de găinaț de ciori - ele deja croncăneau în copacul plin de cuiburi împletite din nuiele și frunze uscate – asta însemna că vine ziua și trebuie să ne grăbim.

La ieșirea din oraș, pe un deal, am oprit mașina. Cu o precauție inconștientă, am ieșit toți din mașină ca să vedem orașul nostru ca pentru ultima dată în viață. Prin ceața caldă se mișcau girofaruri cu impulsuri de lumini colorate, cu sunetul lor alarmant a primejdie. Cu o frică necunoscută ne-am lipit măștile de protecție pe față, cu un scârțâit neobișnuit am îmbrăcat pe mâini mănușile de cauciuc. Fiecare din noi avea câte o jumătate de față vie și câte zece degete albe din latex. Respirațiile ușoare m-au convins, că toată familia mea este protejată de poluarea aerului și de virusul invizibil care își poartă coroana...

În zori de zi, sub un hard-rock melodios în spațiul închis în mașină ne apropiam de vila noastră din Orheiului Vechi. Din mers, parbrizul umed reflecta particule de lumină și era ca un ecran în cinematograf pe care se proiecta un peisaj în culori. Am pornit ștergătoarele de parbriz și pe ”ecran” au început să se proiecteze cadre din filmul ”Iona”:

...Străzile pustii al unui orășel provincial - astăzi au fost înrolați în armata sovietică cu lupte grele în Afganistan toți băieții tineri, care și-au lăsat acasă prima lor dragoste... Prin orașul pustiu trece o adolescentă cu privirea lăsată și înaintea ei, o boare de vânt primăvăratic rostogolește peste pavaj o bucată boțită din ziarul ”Известия”... Fata intră într-un magazin și achită cu cincisprezece copeici o păpușică cât palma, cu numele Milika... Pe lângă casele vopsite într-un galben-cafeniu, pe o bicicletă care se mișca urât, învelită cu o celofană transparentă trece învățătoarea de istorie, ține într-o mână o pernă verde de oxigen... Prin orașul plin de soare merge atent o motocicletă neagră cu ataș, fumegând, cu farul aprins; pe ea stă ridicat în picioare un bărbat în cască din piele pentru tanchist, agitat privește în toate direcțiile...

În perioada filmărilor m-a întrebat cineva: ”despre ce va fi acest film”? ”despre... ceva ce trebuie să se întâmple”, i-am răspuns lui dar mi-am răspuns și mie. În scurt timp s-a întâmplat catastrofa nucleară de la Cernobîl...

Cu greu am deschis lacătul de la poartă și am intrat cu mașina în curte. Era ora 6 și câteva minute. După ce am descărcat bagajele, Ana s-a apucat să spele podelele în casă, masa de la bucătărie și vesela, a așternut patul. Eu am despicat câteva lemne și am aprins focul în sobă. S-a umplut casa de fum. Emilia a luat cățelul în brațe și a ieșit afară tușind.

Când s-a încălzit în casa aerisită, toți patru ne-am culcat îmbrăcați pe patul larg, ne-am acoperit până peste cap cu o singură plapumă de lână, ne-am cuprins călduros și am adormit.

Parcă nu s-a mai întâmplat nimic în ziua ceea – nu ne-am trezit decât seara târziu, nu am visat nimic. Fără nici un motiv, nu vorbeam cu ai mei de parcă am uitat cuvintele. Țin minte, doar, că tare vroiam să ploaie afară și ... în casă, ca să pun ligheanul pe podea să prind picăturile care vor cădea din pod, ca în copilărie...

Marți

Dacă până ieri în orașul de noapte plin de zgomotele motocicletelor sportive, sirenele ambulanțelor grăbite și urlete de Ferrarri roșii, abia mă culcam pe la cinci dimineață, acum, la marginea pădurii, pe malul lacului cu stuf uscat, la cinci dimineață m-am trezit ușor cu somnul împlinit, fără sete de apă. Am învelit-o pe Emilia și am ieșit afară.

Pe crengile și tulpinile copacilor, pe iarba înverzită săreau în două lăbuțe și ciripeau în toate limbile păsărelele noastre – și vrăbiuțe zvelte, și grauri negri, un cuc care nu prezice, o ciocănitoare cu creastă roșie și o pupăză îngâmfată. Se vedea, că vestitorilor de primăvară nu le ajunge spațiu pe crengile copacilor noștri.

M-am pornit prin curte ca să caut locuri pentru a sădi copaci. Am rupt în bucăți niște nuiele uscate și le-am înfipt în pământ prin toată ograda. Le-am socotit – erau treizeci și unu la număr. Merg în casă, caut în telefon vreo pepinieră în zona Orheiului. Am sunat. Un bărbat s-a prezentat cu demnitate: ”Domnul Constantin vă ascultă!”. Ne-am înțeles - el a promis că îmi aduce chiar acum, în dimineața asta, treizeci și unu de copaci fructiferi, dar buni, ca eu să-l pomenesc de bine cât om fi și om mai trăi. Imediat am luat hârlețul și harnic am săpat treizeci și una de gropi. Am scos de sub prispă o căldare boțită și am coborât la fântâna din vale. Cum am scos prima căldare cu apă, domnul Constantin a și ajuns cu ”Жигули”-ul la portița mea. Era un băietan de vreo douăzeci și șapte de ani, cu cicatrice pe față, fără câteva degete pe mână. În mașină mai era o fetiță cu mască pe fața. Băiatul a scos grijuliu din salonul mașinii un sac cu copăcei: ” Nu mai dăm mâna că nu se mai poate cu boala asta... Poftim: cireși de mai – ”maischie”, cum le zice în popor - văratici și târzii, albi și negre amărui pentru vărzari. Vișine cărnoase și suculente, bune de dulceață și compot. Piersici de tot soiul – din Persia, Grecia, Italia și chiar de-ale noastre - moldovenești. Abricoase de două sezoane. Mere ”belîi naliv”, văratice aromate și ”semerenca” de iarnă. Prăsade de câteva feluri – miroase ca bujorii și ca minta rece . Doi gutui și un agud mășcat – frunza lui e bună pentru gândaci de mătase – amu în Evropa se întreabă marfa asta. M-am stăruit să fac un meniu ca la restoran: când n-ați veni la vilă – totdeauna să fie niște fructe coapte pentru părinți și copilași”.

Ne-am achitat. Fetița din mașină a deschis fereastra și mi-a spus cu mândrie: ” Da eu vă cunosc! Tata s-a filmat la dumneavoastră. Erați în Chișinău și filmați lângă antenele celea de bruiaj, la ”pușchinscaia gorca”. Tăticul lucra atunci pe un ”Gaz” piatideseat cetâre, căra chiatră la o stroică. Și taman când filmați el a trecut cu gruzovicul pe alături, prin fața camerei. Zicea că v-a dat din mână. Dap” cât ne-a povestit el despre kinoul ista...”.

Uimit de cele auzite, domnul Constantin a scos din portbagaj doi copăcei puși de o parte, legați cu o panglică bostănie, demonstrând un respect deosebit față de clientul său: ” Plus doi puieți - prezent din partea producătorului! După vocea matale din telefon m-am priceput eu, că ești cam in stare... și m-am gândit să fac o pomană – poftim un alunel stufos... și un migdal altoit. Pentru vârsta matale trebuie să rugumi vreo cinci sâmburei pe zi, pe stomacul gol, ca să-ți stee cucoșelul ca la un flăcău de paisprezece ani! Hai, davai!”.

Băiatul a intrat în mașină, i-a dat banii fetei. Ea a socotit câștigul și l-a băgat undeva în sân. S-au pornit cu o muzică populară. Fetița s-a întors și m-a salutat prietenește cu amândouă mâini îmbrăcate în mănuși de cauciuc.

Un timp am rămas pierdut în mijlocul drumului. Vedeam cât de ușor se îndepărta mașina ruginită cu doi tineri fericiți în ea – fericiți, că mi-au adus copăcei îngrijiți de ei. Și mă gândeam cu tristețe: unde a ajuns civilizația de astăzi și unde a rămas viața cea de toate zilele...

Fetița a vorbit despre filmul ”Disidentul”. La inceputul anilor 90, am filmat despre un tânăr scriitor căruia editurile oficiale nu-i publicau scenariile și povestirile decadente. El era într-un conflict interior cu sistemul sovietic, dar totodată era și operator de sunet la stația de bruiaj pentru posturile de radio anticomuniste – ”Radio Europa liberă”, ”Vocea Americii”, ”Радио Свобода”. Anume el selecta frecvența necesară și apăsa butonul roșu de bruiaj...

Odată cu apariția acestui film, în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a început ”Perestroica”. Urma destrămarea sistemului, apoi și căderea Imperiului Sovietic...

M-am întors la gropile săpate de mine. Ca un gospodar am scuipat în palme, cum făcea bunelul, le-am frecat una de alta și harnic m-am apucat de sădit copaci cu gândul, ca fiecare păsărică din curtea mea să aibă câte o crenguța a ei. Am început plantarea cu alunelul și migdalul altoit...

Din casa vecină, prin geamul deschis se auzea un post de radio la care s-a anunțat, că la 8.30 se va transmite în direct un briefing de presă susținut de Ministrul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, Viorica Dumbrăveanu, de prezentare a informațiilor actualizate privind controlul infecției prin Coronavirusul de tip nou, la nivel național…

Miercuri

Primul s-a trezit Grammy – lătra la toate geamurile.

M-am ridicat din pat și m-am uitat afară. Dincolo de gard umbla cineva și striga: ”Stingătoare, respiratoare, costume de radiație”!

Nedumerit m-am uitat la ceas și nu-mi venea să cred – ceasul arăta ora de ieri noapte, de când ne-am culcat – unsprezece și douăzeci. Dar acum afară e soare!

  • Vezi, poate au adus lapte de capră, - spune Ana.

Ajung la poartă. În drum stăteau doi bărbați îmbrăcați în uniforme de soldați sovietici noi-nouțe. Nu aveau nici epoleți, nici cizme soldățești – erau încălțați în șlapi cu bahile pe deasupra. Unul mai mic de statură ținea de coarne o roabă plină de muniții.

  • Serviți, va rog! – îmi propune el. – Ieftin, că suntem in carantină.
  • Ce aveți?

Al doilea bărbat; bucuros de întrebare, a ridicat din roabă un costum integru din cauciuc verde – cizme cu pantaloni până la umere, cu mâneci, cu mănuși, cu glugă, cu respirator și ochelari din sticlă.

  • Calitate superioară, din fosta armată sovietică! – explică el în deplină cunoștință de cauză.
  • De unde astăzi..?
  • Am făcut săpături și am dat de un buncher militar în pădurea noastră. Rușii s-au retras, dar munițiile au rămas. Avem și gaz de lampă!
  • Și combinezoane de mărime mică? Pentru soție și pentru copil, de exemplu...
  • Avem, cum să nu avem!
  • Cât ar costa unul de mărime mare – pentru mine, plus unul mediu – pentru soție și unul mic pentru copil?
  • Noi vindem angro!
  • Adică... câte bucăți?
  • Cinci sute, șapte sute! Am adus doar câte un exemplar ca să vedeți ce articole avem și de ce calitate sunt. Și, dacă vă place – dar cum să nu va placă în situația de azi? - poftim, faceți comandă! - bărbatul scoate din buzunar un caiet, un pix și este gata să scrie.
  • Și gaz de lampă, ziceți?- întreb ca să nu tac.
  • De la o tonă în sus.
  • Da lapte de capră aveți? – am întrebat eu ca să plec.
  • Avem. Îl dăm la decalitru. Ca omul să facă brânză cât stă acasă. Acum, după ce Europa ne-a băgat în pandemia asta, dacă nu ne învârtim așa cum știe moldoveanul – o să pierim, fraților! Și dacă mata te gândești amu la familie - ce scriu în caiet, domnule regizor?

Parcă m-a lovit curentul. Realizatorul de muniții a observat asta și imediat s-a transformat în bunătate de om:

  • Mata nu lua în nume de rău, – omuleanul a început să strângă combinezonul vălătuc și declarativ s-a adresat companionului de business: - Stepan Andreevici, fii drăguț, scoate, te rog, un stingător militar ca să facem și noi un act de caritate pentru un nevoiaș cu renume, că suntem creștini, slava Domnului...

Nu mai știu de ce am intrat în curte cu stingătorul în mână, de ce am acceptat să primesc acest dar de la moldoveanul nostru îmbrăcat în uniforma soldatului sovietic fără epoleți, centură și cizme de prelată. Fără nici un interes am studiat eticheta de pe el. Literele decolorate avertizau: ”годен до 08.1991г.”

M-am gândit să trag de mânerul roșu care va rupe siguranța, să răstorn balonul cu capul în jos și să văd dacă va izbucni din el spuma albă anti incendiară. Dar nu m-am hotărât la această probă imaginându-mi, că din acest stingător, la vechimea pe care o are, poate doar să se scurgă abia fâsâind o bulă de spumă cleioasă și n-o să-l mai pot folosi ca recuzită pentru vreun film de al meu.

Ana, cu dispoziție jucăușă, m-a luat de mână și m-a dus în casă până la ceasul de pe perete. Era ora nouă și câteva minute.

  • Am schimbat bateria și merge! - a spus ea în șoaptă și m-a cuprins de gât.
  • E semn că trebuie să udăm copacii, - am răspuns și eu în șoaptă, - lasă fata să doarmă și hai...

Emilia ne privea șiret de sub plapumă. Apoi a închis ochii și s-a prefăcut că doarme - ne vrea binele.

În a treia zi de carantină, în doi cu Ana am cufundat pompa de apă în fântână, am întins furtunul prin livada tânără și, bucuroși, am început să udăm copacii de la rădăcină – toți treizeci și trei de puieți...

Spre seară, Ana cu Emilia au întins aluatul pe masă și cu multă stăruință au făcut plăcinte cu brânză de oi - așa cum le făcea mama.

Mă uitam fericit la fetele mele și mi-a venit o dorință sentimentală – în trei, alături, împreună să privim acasă filmul nostru de familie ”Milika”...

Joi

- Un dragon!, - strigă Emilia, arătând cu degetul spre cer, - Zboară!

Eu cu Ana am sărit să vedem cum zboară un dragon.

  • Nu-u, tatii, ăsta e paraplan! Uite, vezi, are un om în el!
  • Și unde zboară? – s-a aprins Emilia. Cum?
  • Spre munții din Butuceni! – a presupus Ana fără îndoială.
  • Zboară unde-l duce vântul, - am precizat eu.
  • Vreau și eu să zbor! – a sărit în sus Emilia.

Ne-am îmbrăcat ca să mergem pe jos vreo trei kilometri, pe dea dreptul, spre vârful dealului din Butuceni – știam, că acolo se antrenează un grup de amatori ai paraplanerismului.

Mergând pe lângă marginea pădurii, ne-am oprit uimiți – pe malul lacului, acolo, unde era o fermă părăsită de oi, acum clădirea strălucea la soare, era reparată lună – pereții dați cu var, ușa vopsită cu verde, geamurile erau cu sticlă pusă, curățel în jur și toată gospodăria era înconjurată de un gard din nuiele proaspete. Pe streșina casei era bătută în cuie o scândură cu inscripția: ”Carantin”. Portița era închisă, pe ea atârna un semn rutier cu inscripția ”STOP”, legat cu sârmă. Pe acoperișul casei flutura în vânt un steag albastru cu stele în cerc – simbolul Uniunii Europene. Se vedeau și câteva femei, care gospodăreau prin casă, prin curte.

Ne-a uimit această inovație europeană și, dacă tot treceam pe alături, am hotărât să vedem această minune mai de aproape. Deodată, ne-a oprit o voce amenințătoare de femeie: ” Distanța socială – zece pași! Dispoziția specială a Comisiei pentru Situații Excepționale a Republicii Moldova”!

Ana cu Emilia s-au retras îngrijorate. Eu am măsurat cu ochii unde ar fi linia de zece pași și am înaintat spre ea. De pe acoperiș cobora o femeie cu o panglică albă pe mână, care m-a întrebat cu aceeași voce răgușită:

  • Pe cine căutați?
  • Vreau să întreb...
  • Nu pot vorbi cu dumneavoastră – vântul vine înspre mine, dar dumneata ești fără mască! Și basta!

După gard, pe iarbă, sunt scoase multe valize, cutii și sacoșe. Un om încarcă în căruță aceste bagaje cu etichete. În curte, la peretele casei stau mai multe femei și se uită atent.

- Nu aveți nici o grijă, doamnelor și domnișoarelor! – strigă bărbatul spre femei, - Eram și eu poștalion cândva, dacă mă mai ține minte cineva. Cunoaștem noi adresele! Toate bagajele v țelosti i sohranosti vor ajunge pe la casele neavoastre! Deamu, pe urmă ne-ți pune un magarâci cumva! Așa-i, fetelor?

- Da”p cum!? – strigă femeile agitate.

- Auzi, Steopa, - femeia cu voce răgușită iese înainte, - vezi acolo geanta ceea albastră cu fermoarul cusut! Taie ața și deschide-o. Este acolo o sticlă burdănoasă – Vecchia Romagna. Ia-o acasă pentru familie. Vine Paștele, cac-nicac...

- Ei, bogdaproste... – răspunde Steopa nemulțumit, - Eu nu mai servesc demult...

- Da cum, Marusea nu s-a mai întors?!

Bărbatul tăcut urcă în căruța încărcată, pleacă, hodorogind.

Din casă se aud convorbiri telefonice într-o engleză schimonosită și în limba greacă, încurcată cu cuvinte românești. Din hogeac iese fum, miroase a fasole fierte și ceapă prăjită.

Prin câmp, spre casa cu steag european se îndreaptă o mașină bine învechită. Ajunge la linia de zece pași, se oprește și claxonează scurt. Din mașină coboară un bărbat tuns chilug și scoate din portbagaj două sacoșe pline cu produse alimentare din cele care cresc în grădină.

  • Marie! – strigă el.

Din casă iese o femeie legată cu un batic și fuguța se apropie de gard.

  • Petrică, mi s-a descărcat bateria, s-o ei acasă s-o încarci. Trebuie s-o sun pe frau Helga și să-i spun că după Paști numaidecât mă întorc la ea. Ca nu cumva să ia pe cineva, că alta așa ca mine n-o sa-i facă Bratkartoffeln de-a lor!

Bărbatul pune pungile pe linie, face câțiva pași înapoi. Femeia cu basma se apropie, ridică pungile, lasă pe iarbă telefonul și repejor se retrage în curte.

  • Hai, dute! - strigă ea peste umăr și intră în casă.

Eu mă apropii de mașină și întreb:

  • Nu vă supărați, cine locuiește aici?
  • Asta nu-i casă de trăit!

Bărbatul a pornit motorul și a plecat lăsând în urma sa o dâră de fum.

Din altă parte a câmpului vine o mașină azurie și strălucitoare.

În pragul casei apare o tânără în șorturi, cu un maiou aproape transparent. Ține în mână un clit de haine colorate și vorbește nervoasă la telefon:

  • Cum adică n-ai găsit..? Andre, nu mă zaebi tu cu apteca voastră țărănească!

Fata iese din curte, ajunge la linie, pune hainele pe iarbă și, privind spre mașină, se retrage în curte vorbind la telefon:.

  • Eu pentru ce ți-am luat mașină? Să te duci la Chișinău, dacă-mi trebuie! Acolo găsești toate cremele mele: și ”Noreva” și ”Rivadouce” și ”Apimond”..!

Mașina strălucitoare se oprește. Un tânăr iese din mașină, ridică hainele ascultând în telefon vocea fetei:

  • Andre, ici, en quarantaine nous restons quatorze jours, voici des femmes de toute l'Europe - d'Italie, d'Allemagne, d'Angleterre, d'Espagne, de Grèce - de toate soiurile! Eu nu pot, je ne peux pas, Andre... nu pot sa fiu aici ca cea mai ciufută evropeancă!

Tânărul pune hainele în salonul mașinii, atent examinează inscripțiile pe tuburile cu cremă:

  • Natali, je viens de trouver ... numai ”Уралочка” și ”Vazelin”...

Fata nervos închide telefonul și intră in casă. Tânărul urcă la volan.

  • Bună ziua! – mă apropii de băiat cu telefonul inclus pentru filmare.-

Puteți să-mi spuneți ce se întâmplă aici? Cine sunt doamnele acestea?

  • Femeile noastre se întorc acasă și sunt obligate să fie izolate in carantină paisprezece zile. Să vină direct acasă – rudele nu permit, nu le dau voie să intri în casă – au copii, părinți bătrâni. Noi le-am oferit această fermă pentru toată perioada de carantină. Femeile noastre sunt bravo - au spălat pereții și podelele, au muruit, au dat cu var, au vopsit. Se simte și aroma de parfum. Faptul, că toate sunt din țările europene - au cerut și steagul cu stele. Le-am dat și asta. Eu, ca primar, sunt foarte mulțumit de ele...
  • Câte sunt?
  • Optsprezece. Mâine poliția ne mai aduce o doamnă din Burkina Faso. Da dumneavoastră ați trecut la televiziune?
  • Nu...
  • Cum ne-ați făcut de rușine în toată lumea cu filmul cela... ”Arrivederci”. Unde ați văzut dumneavoastră, ca la noi în sat copiii să coacă pâine? Lumea zice că ați câștigat premii, ați făcut milioane cu bătaia asta de joc față de copiii noștri. Rușine să vă fie, domnule Jereghi!

Atent, mașina s-a pornit prin hopuri.

Ana cu Emilia m-au tras de mână.

  • Hai la paraplan... – mă roagă Emilia.
  • Mergem mâine dimineață, îți promit. Poate chiar o să și zburăm. Ana, aveam noi un ecran... .
  • L-am strâns demult, doar nu ne-am folosit de el niciodată...

Am luat fetele și ne-am pornit grăbiți spre casă.

Ana a scos din pod ecranul pentru proiecție de film, eu am luat Note Book-ul și proiectorul. Le-am pus toate în mașină. Ne-am îmbrăcat mai călduros și ne-am pornit spre ferma cu steagul european.

La distanța de zece pași până la gardul de nuiele am oprit mașina. Pe acoperișul mașinii am instalat proiectorul și laptopul. Ana a pus pe suport ecranul cu fața spre casă. Am făcut toate conexiunile, o probă de sunet din boxele mașinii, am proiectat primul cadru pe ecran. Totul mergea perfect și eu am oprit imaginea pe titrul ”Arrivederci”.

Din casă au început să iasă femeile venite acasă din toate țările europene. Curioase, au pus niște scânduri să fie ca o laiță și s-au așezat pe ele în așteptare. Le-am numărat. Erau nouăsprezece. Înseamnă, că între timp, cât am lipsit noi, ambulanța a mai adus o doamnă de pe undeva.

  • Cred că Primarul a achitat canțertul! Maladeț! – s-a bucurat o femeie.
  • D`ap cum, dacă noi l-am și votat! – a spus alta.
  • Vină și mata, Petrovna! Prihodi na kino! – a strigat cineva.

Din casă iese o femeie grasă, mănâncă un măr.

  • Неуж-то комедию посмотрим, наконец? – femeia s-a așezat pe o buturugă. – Мои хозяева в России каждый вечер комедии смотрят. Хохочaт на ночь глядя - от души! Оттого здоровые и сильные духом! Ну, я готова! Кинщик, давай, крути свое кино!

Ana a anunțat femeile, că regizorul, cu ocazia întâlnirii încontinuu a filmului ”Arrivederci” cu cetățenii noștri din diasporă - este foarte mulțumit, că domniile voastre s-au întors acasă.

  • Vizionare plăcută! – în toată vocea a strigat Emilia.
  • Mânțănim! – vesel au răspuns mai multe femei.

A început proiecția filmului despre soarta a doi copilași dintr-un sat moldovenesc– un băiețel de șapte ani și surioara lui de cinci anișori, care au rămas acasă singuri și supraviețuiesc în timp ce mama lor este plecată la muncă în străinătate după o bucată de pâine...

În timpul filmului, femeia revenită din Rusia s-a ridicat de pe buturugă, a căscat din răsputeri și s-a întins cu plăcere:

  • И шо тут смешного? Какой-то антисоветский фильм. Девочки, пошла-ка я на боковую…

Când s-a terminat filmul, am aprins farurile de la mașină. S-au luminat fețele femeilor, care abia își stăpâneau lacrimile. Toate s-au ridicat în picioare, plângeau una în pieptul alteia. Ne căutau cu ochii contra luminii și inconștient ieșeau pe portiță, ca să se apropie de noi. Au trecut de linie...

  • Noi vă căutăm...Vrem să vorbim cu dumneavoastră...Vrem să vă spunem... Să ne ascultați... – vorbeau femeile plângând.

Dar noi cu familia ne retragem înapoi, în întuneric – un pas, doi, încă cinci... Acum nu putem să contactăm cu moldovencele noastre chinuite - pandemie...

Vineri

Emilia m-a trezit dimineața de vreme ca să mă întrebe dacă paraplaneriștii zboară aşa devreme, căci afară cerul este senin și nu e vânt.

  • Mi-ai întrerupt un vis, puișor... Acum nu mai știu cum s-a terminat lupta mea cu răii...
  • Nu pe mine m-ai visat în zbor?
  • Nu... Era o mlaștină imensă, treceam cu greu prin ea și lăsam în urmă pete negre, care ieșeau la suprafață ca nişte bule de petrol... Și mă înconjurau șerpi de apă, broaște râioase, lipitori unsuroase, melci fără cochilie, țânțari cu trompă verde, tăuni flămânzi și înrăiți...
  • Chiar așa să se înceapă ziua? Of... – Ana s-a întors pe cealaltă parte, s-a acoperit cu plapuma până peste cap. - Lasă odată CNC-ul ăsta și apucă-te de film!

M-am lepădat de visul urât și m-am ridicat din pat îngânând un cântec drag din tinerețe: ”Cântă un artist, zâmbet optimist...”

Împreună cu Emilia ne grăbeam să ne îmbrăcăm, să ne spălăm, să mâncăm ceva şi să ne pornim cu mașina spre vârful muntelui din Butuceni.

  • Atent acolo! – a strigat Ana de sub plapumă. - Nu vă apropiați prea mult de prăpastie!

Am ajuns cu mașina în vârful muntelui.

În singurătate, un tânăr paraplanerist desfăcea aripile din mătase albă și le monta de carcasa ușoară vopsită în negru. Pe o piatră de alături avea telefonul deschis pe speaker.

  • Tu o să zbori, totuși..? – întreabă o voce dulce de fată.
  • Я же сказал – посвящаю тебе этот полет, răspunde tânărul entuziasmat.
  • Te ridici sus, până la nori?
  • И еще чуть выше!
  • Dar o să ies pe balcon ca să văd cât de sus.
  • Открой балконные двери, и я залечу к тебе! Может, в дверях сломаются крылья, и я останусь в твоем гнезде...
  • Nu! Nu vreau! Mai bine vină de mă ia din zbor, ca să plecăm de-aici împreună!
  • Ладно, жди меня!

Tânărul a închis telefonul, l-a pus în buzunarul de la piept, a îmbrăcat rucsacul în spate și s-a apropiat de paraplan.

Emilia se uita la mine cu ochii în lacrimi.

  • Nu poate să ne ia... – i-am explicat eu situația. Vezi că-l așteaptă dragostea, ca să zboare împreună...
  • Вы что-то хотели?
  • Am vrut să zbor și eu... - îi zice sfioasă Emilia, - Am vrut să văd Moldova de sus, să scriu o compunere...
  • Я сниму на телефон и отправлю тебе видео. Дай мне адрес!
  • Eu sunt pe Tik Tok: emmy, linia de jos, love două mii douăzeci...
  • Сделаем! Мне же понравилось твое кино, девочка Милика!

Tânărul ne-a zâmbit frumos și-a făcut cruce pe ascuns și, ridicându-și aripile, și-a luat zborul...

Seara Emilia a primit mesajul mult așteptat. A strigat de fericire și a început să apese butoane pe telefon.

  • Nu pe telefon! – am oprit-o eu. – Ana, pune pe laptop!

Ana a găsit imaginea trimisă. Entuziasmați ne-am așezat cu toții în fața ecranului.

A început zborul deasupra pământului. De sus, Moldova părea să fie o țară din poveste – cu pășuni înverzite, copaci înfloriți, cu râul șerpuit printre dealuri, lacuri strălucitoare la soare, un orizont deschis pentru a zbura departe...

Privind aceste imagini biblice, eu vedeam de fapt o altă poveste pe care am destăinuit-o lumii mai mulți ani în urmă – în fața mea se perindau cadre din filmul ”Și va fi...”.

Acest film a ajuns în Selecția Oficială la Festivalul de la Cannes.

Subiectul filmului a venit atunci ca o propovăduire pentru omenire: după o posibilă catastrofă ecologică, pe Pământ au rămas în viață doar o femeie, un copil și o vacă; ei s-au găsit unul pe celălalt şi au început viața de la un capăt...

XS
SM
MD
LG