Rămășițele „căii ferate a morții”, unul dintre cele mai tragice proiecte ale gulagului sovietic, zac în uitare în sălbăticia arctică a Rusiei
Pod feroviar abandonat în tundra siberiană.
Celulă de detenție.
Turn de observație în mijlocul pădurii.
Segmente deteriorate din Calea Ferată Transpolară, proiectul nefinalizat al lui Stalin.
Între anii 1947 - 1953, zeci de mii de prizonieri au fost aduși în nordul Rusiei pentru a construi o linie de cale ferată într-unul din cele mai potrivnice ținuturi ale Terrei. Majoritatea deportaților erau deținuți politici, condamnați pentru „infracțiuni contra statului sovietic”.
Proiectul viza crearea unei legături între coasta arctică a Rusiei și rețeaua vestică de căi ferate. Informațiile referitoare la Gulag - taberele de muncă silnică pentru dizidenți - rămân clasificate până în ziua de azi. Se presupune însă că Stalin ar fi dispus construirea căii ferate Transpolare, îngrijorat de incursiunile submarinelor naziste în Oceanul Arctic. Calea ferată ar fi permis aprovizionarea unui preconizat port naval și ar fi legat minele de nichel din nord de fabricile din vestul Uniunii.
Proiectul a fost suspendat în 1953, pe fondul „dezghețului” care a urmat după moartea lui Stalin.
Taberele de muncă zac abandonate, înghițite de tundră, îngropate în nămeții iernilor siberiene.
Drumul spre tabere este, astăzi, extrem de anevoios. În afara sezonului rece, traseul este blocat de mlaștini, peste care nici tancurile nu trec.
Regiunea mlăștinoasă în care s-a încercat construirea căii ferate poate fi străbătută doar în vehicule speciale, cum este mașina amfibie „Trekol”, în care ne aflăm.
Un vânător, care cutreieră sălbăticia între Salekhard și Nadîm, ne-a condus la câteva dintre taberele abandonate.
Gardurile de sârmă ghimpată marchează perimetrul unei tabere de muncă silnică.
Imagine din interiorul taberei, cu paturile suprapuse în care dormeau prizonierii, în încăperi cu ferestre zăbrelite, sub supravegherea gărzilor, care îi spionau prin intermediul unui vizor.
O strachină zăcând în apropierea unei foste tabere de muncă. Foștii deținuți spun că rațiile de hrană constau în aproximativ 900 de grame de pâine, puțin terci de mei și supă.
O plasă de pescuit în interiorul unei barăci abandonate.
Celule de detenție, ale căror uși sunt placate cu metal la interior. Aleksandr Snovski, unul din supraviețuitorii taberei din Drumul Morții, își amintește că prizonierii încarcerați primeau doar 200 de grame de pâine și o cană de apă pe zi.
Pe lângă deținuții politici, condamnați la 10 ani de muncă silnică pentru acte de dizidență contra statului sovietic, taberele din Gulag găzduiau și criminali periculoși, care obișnuiau să îi terorizeze pe cei dintâi - victime inocente ale represiunii staliniste.
Un supraviețuitor evocă imposibilitatea de a evada. „Unde să fugi, când în jur sunt doar mlaștini și insecte! [Cei care evadau] erau aspru pedepsiți: erau dezbrăcați la piele și imobilizați, apoi lăsați pradă insectelor, ale căror mușcături îi omorau în maxim 2-3 ore!”
Potrivit altui supraviețuitor, cea mai mare amenințare era iernile cu temperaturile de -40 de grade.
Prizonierii erau cazați separat, în funcție de sex. În ciuda restricțiilor, Snovski povestește că bărbații reușeau să strecoare scrisori în zona locuită de femei și chiar să desfășoare o formă inedită de contrabandă.
„Din zona locuită de bărbați aruncam adesea sticle ce conțineau anumite fluide, cu ajutorul cărora sărmanele femei sperau să devină mămici, pentru a putea scăpa de pedeapsa penală la muncă silnică.”
Unul din sutele de poduri feroviare, în apropierea unei tabere de muncă, construit peste terenul mlăștinos.
O porțiune de cale ferată, construită în 1917, cu puțin înainte de preluarea puterii în Rusia de către comuniștii lui Lenin.
Majoritatea inginerilor de la calea ferată arctică erau angajați benevol, în timp ce munca manuală era executată de către deținuți.
Unele construcții - cum este această baracă, care era folosită, probabil, de paznici - au fost păstrate în uz de către vânătorii din zonă.
În interior, încălzirea se face cu o sobă pe cărbune de pe vremea lui Stalin.
Dar cea mai mare parte a căii ferate, cum este și acest semnal, zace în ruină.
Am găsit un borcan în care odinioară a fost tocană de porc. Reacția unui localnic, la vederea fotografiei: „Trebuie să-l punem pe eBay!”
RFE/RL a aflat că cel mai mare muzeu din Salekhard nu are nicio expoziție permanentă dedicată căii ferate. Muncitorii au creat însă propria lor colecție, în care se pot vedea câteva din obiectele personale ale prizonierilor, cum este această mască de față cu căptușeală, folosită pentru a preveni degerările.
Un monument în Salekhard, în amintirea victimelor sângerosului proiect de cale ferată. Este aproape imposibil de estimat câți condamnați au murit aici. Un martor povestește despre un cimitir pentru prizonieri care se întindea „aproape până la taiga. Nu au fost puse cruci pe morminte, ci doar niște tăblițe cu numărul de identificare a celui îngropat”.
Pentru Snovski, supraviețuitor al gulagului care locuiește acum cu familia lângă St. Petersburg (s-a îmbolnăvit cu doar o zi înaintea întâlnirii cu echipa RFE/RL), cea mai mare tragedie o constituie inutilitatea proiectului: „Zeci de mii de vieți umane irosite. Pentru mine, cel mai trist este faptul că toate s-au întâmplat fără absolut niciun sens”.
------------------