Linkuri accesibilitate

„Viața merită și trebuie să fie privită mereu din mai multe perspective”


Liliana Popușoi, jurnalist cultural, redactor-șef la revista „Moldova”, Chișinău

Rubrica „Jurnal săptămânal”, cu Liliana Popușoi.

Liliana Popușoi, jurnalist cultural, redactor-șef la revista „Moldova”. Născută la 14 noiembrie 1977 în satul Holercani, raionul Dubăsari. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Jurnalism și Științe ale Comunicării. A activat în calitate de reporter netitular la Radio-Moldova, reporter la Departamentul Ştiri “Unda Liberă”, redactor prezentator, autor de scenarii, animator – Radio “Antena C”; reporter pe cultură la cotidianul “Jurnalul Naţional”, ediție de Chișinău; redactor la Departamentul Cultură la ziarul “FLUX”; secretar de redacţie la Revista Social - Culturală ”MOLDOVA”; redactor-şef la ÎS PP Revista Social – Culturală ”MOLDOVA”. Este asistent universitar la Catedra Studii Teatrale și Scenografie, Academia de Muzică, Teatru, Film și Arte Plastice.

Luni

Am petrecut-o pe Smaranda la școală și ne-am grăbit să ajungem la cafenea, ca să nu ne ocupe nimeni masa la care ne bem, de doi ani deja, în fiecare dimineață cafeaua. Mă încearcă un sentiment ciudat de nemulțumire și frustrare în diminețile în care masa noastră e ocupată de alți vizitatori; îi privesc ca pe niște intruși – ar fi putut să se așeze la orice altă masă și să nu ne perturbe ritualul, deși înțeleg perfect că ei n-au de unde ști despre tabieturile și preferințele altor vizitatori. Dar dacă-i totul dinadins? Dacă e vreo conspirație la mijloc? Ca să-mi temperez emoțiile negative și să nu le las să-mi influențeze dimineața și începutul de săptămână, îmi spun că așa e și în viață: țintești adeseori spre ceva care crezi că ar trebui să-ți aparțină și când ești pe cale să-ți vezi visul cu ochii, te pomenești că… s-a așezat altcineva pe scaunul de la geam. Iar viața merită și trebuie să fie privită mereu din mai multe perspective, pentru a evita unghiurile obtuze.

Beau un espresso dublu și mă gândesc la spectacolele pe care le-am urmărit în week-end în cadrul celei de-a șasea ediții a Reuniunii Teatrelor Naționale la Chișinău. Expresii de genul ”regal” sau ”festin” teatral au devenit uzuale în limbajul nostru și se cam exagerează uneori cu folosirea lor; pe durata unor evenimente le regăsim în majoritatea discursurilor oficiale, comentariilor: în presă, la radio, tv -, oriunde și se transformă în clișee. Dar, cu riscul de a da dovadă de lipsă de originalitate și de a face uz de clișee, altfel decât regal teatral nu-i pot spune acestui sfârșit de săptămână, marcat de câteva repere incontestabile. Unul dinte aceste repere, un adevărat eveniment teatral o constituie revenirea pe scenă a lui Petru Vutcărău în calitate de actor. Ultimul rol pe care l-a interpretat Petru în teatru a fost Felice în ,,Strigătul” de Tennessee Williams, regia Volia Vaha (Rusia). Se întâmpla în anul 1996. Într-un interviu pentru revista ”Moldova”, pe care mi l-a acordat la începutul anului 2020, Petru Vutcărău îmi mărturisea: ”Tânjesc mult după actorie, pentru că toată viața mi-am dorit să fiu actor și n-o să mor, promit acest lucru public, până nu mai apar în scenă ca actor”. Și iată că și-a respectat promisiunea, iar așteptarea spectatorilor a fost răsplătită pe deplin. Lear, în interpretarea lui Petru Vutcărău nu este un rol, ci un ritual, iar Petru - un Performer - așa precum în definea Jerzy Grotowski în cartea ”Teatru și ritual”: „Performer, cu inițială majusculă, este un om al acțiunii. Nu cineva care îl joacă pe altcineva. El este dansatorul, preotul, războinicul; el se situează în afara genurilor estetice. Ritualul înseamnă performance, o acțiune împlinită, un act. Un ritual degenerat devine spectacol“.

Paralela dintre rolul lui Lear și afirmația lui Grotowski mă duce cu gândul la promisiunea pe care am făcut-o săptămâna trecută conducătorului meu științific să mă ocup cât mai curând posibil de scrierea articolului pentru teza de doctor și îmi induce un sentiment de vinovăție că s-ar putea ca acest lucru să nu se întâmple prea curând. Găsesc și o consolare rapidă – Reuniunea îmi oferă posibilitatea să acumulez mai multe informații pe care aș putea să le folosesc cu succes la completarea tezei.

Ultimul spectacol pe care l-am văzut în ajun - ”Plugarul și Moartea”, dramatizare și regie Silviu Purcărete, prezentat de Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași aduce în prim-plan un text scris la 1400 despre o temă care nu-și pierde niciodată actualitatea și prezintă o confruntare între un muritor și Moarte – ambele roluri fiind interpretate de un singur actor. Reușită alegorie folosită de regizor pentru a arăta cum moartea pune stăpânire pe mentalul protagonistului, dedublându-l între cel ce nu reuşeşte să înţeleagă şi cel ce încearcă în zadar să îşi explice, dându-i câştig de cauză celui de al doilea, nu celui care vrea să depăşească moartea, ci celui care îşi conştientizează condiţia de muritor. Mă mai întreb încă dacă în acest spectacol Moartea a avut un scop de inițiere în rostul vieții sau de resemnare în fața destinului?

În contextul pandemiei de Covid-19 care a pus stăpânire pe lumea noastră și care ne aruncă din val în val și ne poartă din tulpină în tulpină, spectacolul lui Purcărete pare mai actual și mai durut ca niciodată.

Consult agenda Reuniunii pentru ziua de Luni și constat, cu părere de rău și foarte multe regrete, că până miercuri n-am nicio șansă să mă delectez în sala de spectacole din cauza programului încărcat.

La ora 9.00 ajung la birou și întocmesc cuprinsul provizoriu pentru ediția de octombrie a revistei Moldova. Deschid poșta electronică, ca să-i expediez fișierul domnului Mihai Potârniche, secretarul de redacție al publicației și găsesc o scrisoare de la Biroul Abonare Presă al Întreprinderii ”Poșta Moldovei” prin care mi se solicită prezentarea informaţiei în vederea editării Catalogului ziarelor şi revistelor pentru anul 2022. Din considerentul că revista Moldova se află încă în proces de reorganizare prin fuziune cu Biblioteca Națională, constat că deocamdată nu putem încheia contractul și riscăm să avem probleme cu abonarea pentru anul viitor.

Îmi petrec restul zilei întocmind contractul cu tipografia pentru alte trei apariții ale revistei Moldova și constat în sinea mea că sunt o optimistă fără scăpare. Completez și semnez o parte din actele de recepție a lucrărilor pentru numărul de august al revistei, cu mari întârzieri din cauza reorganizării Ministerului Culturii, de această dată și le prezint spre executare la Contabilitatea Bibliotecii Naționale.

Restul zilei de muncă îl dedic scrierii unei lungi epistole către ministrul Culturii, domnul Sergiu Prodan, în care îl informez că în pofida eforturilor îndelungate și conjugate de ambele părți implicate în procesul de reorganizare (administrația BNRM și revista ”Moldova”), publicația periodică revista ”Moldova” se află în incapacitatea de a-și continua activitatea în cadrul Instituției Publice Biblioteca Națională a Republicii Moldova din cauza lipsei de compatibilitate între activitatea și specificul celor două instituții, fapt de care m-am convins pe parcursul a zece luni de activitate în sânul instituției absorbante. Dintr-o revistă națională, ”Moldova” este transformată, prin Hotărâre de Guvern, într-o secție în cadrul BNRM, fapt care nu mai dă posibilitatea să activăm conform normelor și rigorilor unei publicații periodice, după normele juridice care reglementează activitatea mass-media în țara noastră și conform statutului profesional al jurnaliștilor. Recitesc scrisoarea și decid să n-o expediez deocamdată.

Marți

Dis-de-dimineață fac o programare online la ASP pentru a depune actele care confirmă că din partea revistei ”Moldova” au fost îndeplinit toate etapele necesare reorganizării întreprinderii. Cea mai apropiată dată la care am putut fi programați este ziua de 6 octombrie.

La redacție e zi de hârtii azi, iată de ce îmi mai fac o cafea de îndată ce ajung, în pofida faptului că îmi băusem deja tradiționalul espresso dublu.

A venit Maria Pilchin să vadă ultimul număr, în care ea prezintă o senzațională trecere în revistă a poeziei autohtone în perioada celor 30 de ani de independență prin intermediul a 12 poeți basarabeni: Vasile Romanciuc, Andrei Țurcanu, Emilian Galaicu-Păun, Liliana Armașu, Vasile Gârneț, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Moni Stănilă, Svetlana Corobceanu, Ivan Pilchin, Alexandru Vakulovski… Discutăm despre spectacolele prezentate în cadrul Reuniunii Teatrelor Românești la Chișinău, despre ce ne-a impresionat mai mult, ce-am vrea să mai vedem din programul acestei ediții; convenim asupra următorului subiect pe care îl va aborda în viitorul număr de revistă și, înainte să plece, se interesează dacă… mi-am mai pus roșiile de la mama la murat. Fac ochi mari și mă întreb în sinea mea când s-a scurs din bucătăria mea în spațiul public această informație strict-confidențială și îmi amintesc că ne-am întâlnit duminică la spectacolul ”Tache, Ianche și Kadâr” de Victor Ioan Popa, prezentat de teatrul din Târgul Mureș și m-am răsuflat cu vorba că mi se cam strică producția în timp ce eu aleg să profit de acest maraton teatral. Chicotim ca niște adolescente despre largul spectru de interese și ocupații pe care îl poate avea un intelectual la noi și ne despărțim până la… următorul spectacol.

După plecarea Mariei, mă așez să mă pregătesc pentru lecțiile de Miercuri. Am cursuri de jurnalism cultural cu studenții de la catedra Teatrologie de la AMTAP și de fiecare dată îmi pregătesc în scris cu o zi înainte tema pe care vreau să le-o predau, chiar dacă se întâmplă adesea să ne abatem de la subiect în timpul orelor.

Seara, îmi fac un ceai și mă așez să privesc știrile. Mă prind la ideea că în săptămâna asta, preocupările mele de bază sunt statistica Covid în Moldova și Agenda Reuniunii Teatrelor Naționale la Chișinău. După o îndelungată prohibiție de evenimente culturale, profit de orice oportunitate să mergem cu familia la concerte și spectacole, dar, în același timp, mă îngrijorează teribil creșterea numărului de infectați și decese care, inevitabil, ar putea însemna limitarea sau chiar sistarea accesului în sălile de concert și spectacole. În lipsa accesului la adevărata cultură, vom rămâne iar prizonierii unor spectacole oferite de diverse tromboane diversioniste, care se dau în stampă în spațiul public prin intermediul rețelelor de socializare și unor surse de informare în masă.

Miercuri

De la prima oră a dimineții vine la redacție Lucia Țurcanu. Se grăbește și nu rămâne la cafea, dar discutăm în pripă despre ultimul număr al revistei Moldova, deoarece numărul de august a fost unul dublu aniversar: 30 de ani de la semnarea Declarației de independență și 55 de ani de la apariția primului număr de revistă, Lucia a scris despre meritul publicației de a lansa talente literare și a crește propria echipă, unii dintre cei care își publicau primele texte pe paginile revistei devenind, cu timpul, autori-reper ai Moldovei: Larisa Turea, Emilian Galaicu-Păun, Mircea V. Ciobanu, care fac parte din categoria greilor. Mai facem schimb de informații despre evenimente cultural-artistice care merită atenția și, de dorit, prezența noastră și stabilim numele protagonistului rubricii Repere pentru următorul număr de revistă.

Îmi petrec după-amiază în așteptarea studenților. Victor, studentul din anul II mă anunță, cu întârziere, ce-i drept, dar cu scuzele de rigoare, că nu reușește să ajungă la curs, pentru că e ocupat într-un proiect și că e la Teatrul Național. Presimt că înainte să-l învăț să scrie cronici și recenzii, o să-i fac eu o recenzie la proiectul artistic în care este implicat în prezent, primul lui proiect, pentru care a trecut și un concurs foarte important pentru el. De la anul I nu am nicio veste, dar iau cu mine pentru orice eventualitate o mapă în care pun cursurile printate. Pe durata Reuniunii, studenții de la Teatrologie au frecvență liberă la cursuri, cu condiția că nu vor lipsi de la evenimentele și spectacolele din cadrul Festivalului, în baza cărora vor avea de îndeplinit lucrări practice în primul semestru.

La ora 16.30 mă duc la Teatrul ”Luceafărul”, pentru a revedea spectacolul ”Flori de mină” de Csaba Székely, regie Slava Sambriș. Teatrul ”Luceafărul” este inclus pentru prima dată pe agenda Reuniunii Teatrelor Românești la Chișinău și știu că acest spectacol se va juca cu emoții și din considerentul că va constitui botezul scenic al celui mai nou actor venit în trupa ”Luceafărului” și în distribuția acestui spectacol – actorul Radu Canțâr.

Spectacolul ”Flori de mină” m-a frapat încă de la premieră, care a avut loc pe 6 și 7 martie 2020. Este un spectacol tulburător, a cărui acțiune pare desprinsă din tabloul obscur al zilei de azi – situația din satele și orașele noastre, deși acțiunea se desfășoară în Ținutul Secuiesc, România. Textul reprezintă o descifrare excelentă a realității cu care ne confruntăm, o realitate în care luminiţa de la capătul tunelului refuză să se arate. Și totuși, în pofida frustrărilor și a destinelor nenorocite pe care ni le developează cu multă dexteritate dramaturgul, dar și regizorul, ”Flori de mină” nu este un spectacol sumbru. Textul poartă amprenta unui umor specific, un umor amar, şocant, plasat la limita dintre normalitate şi nebunie, ca și viața protagoniștilor de altfel. Limbajul de care face uz dramaturgul este de o virulenţă eliberatoare, autentic, familiar nouă și din conversaţiile pe care le auzim prin barurile și crâşmele din sate, din transport sau de prin piețe.

În spectacol facem cunoștință cu Ivan, un fost minier care, de la închiderea minei îşi petrece zilele fără de speranţă şi îşi îngrijeşte tatăl bătrân. Lumea a devenit altfel decât şi-o dorea el. Asemenea lui, cei apropiaţi: sora lui vitregă Ilonka, prietenul Mihály, vecinii Illés şi Irma, caută şi ei o ieşire. Fiecare în felul lui. Csaba Székely consideră că prezenţa marcantă a umorului negru ne ajută să privim lumea în care trăim de la distanţa adecvată. Ne ajută să ne trezim din somnul dureros, în care protagoniştii piesei pier.

Joi

Tradițional, în prima parte a zilei sunt prinsă în chestiuni organizatorice, administrative. Majoritatea lor se rezumă la întocmirea unor acte, de care s-ar fi ocupat juristul instituției, dacă am fi avut unul sau contabilul – iarăși, dacă am fi dispus de un contabil. ”După reorganizare vom pune totul în ordine” – acest refren s-a transformat deja într-o mantra, dar mă consolez cu ideea că toate aceste sforțări ale mele, mai mult sau mai puțin competente sau intelectuale, mă ajută să-mi testez limitele și capacitățile.

La prânz îmi rezerv o oră ca să mă pun la curent cu știrile la nivel internațional. Ascult un buletin informativ de la Euro News și citesc despre apropiatele alegeri în Germania. Nu-mi vine să cred că au trecut 16 ani de la desemnarea Angelei Merkel în funcția de cancelar și încerc să aflu cine este Olaf Scholz, despre care se vehiculează că ar fi favoritul cursei electorale.

Între timp, îmi telefonează domnul Mihai Potârniche și mă invită la o cafea. De șase ani, în fiecare joi, ne rezervăm o oră de discuții la o cafea. Până anul trecut, aceste întâlniri se desfășurau în biroul agenției ”Moldpres”, la etajul doi de la Casa Presei, care era biroul fotografilor agenției. Din păcate, serviciul foto a fost desființat.

Primul punct de pe agenda întâlnirii noastre se referă, mereu, la situația revistei și la planificarea următorului număr. Apoi discutăm despre proiecte artistice și idei de proiecte. Îi ascult de fiecare dată cu mult interes povestirile despre redacții și jurnaliști de altă dată, personalitățile cu care a lucrat, pătărăniile.

Pe urmă vine rândul meu să povestesc despre spectacolele de teatru pe care le-am văzut în ultima săptămână. Mihai Potârniche îmi povestește despre colaborarea pe care a avut-o în 1990 cu Teatrul ”Bulandra” din București și Teatrul ”Mihai Eminescu” din Chișinău.

Vine rândul Operei, Mihai Potârniche este un împătimit consumator de spectacole de operă și balet și seara urmează să meargă la ”Dama de pică” din cadrul celei de-a 29-a ediții a Festivalului Internațional de Operă și Balet ”Maria Bieșu”. Eu, fiind implicată în realizarea scenariului pentru spectacolul de Gală a Festivalului, îi împărtășesc câteva secrete din culise despre ceremonia de închidere, de la care știu că nu va lipsi.

Spre sfârșitul zilei de lucru trece pe la redacție Mircea V. Ciobanu. Bem o cafea împreună, discutăm despre spectacolul ”Lear”, mai mult despre prestația actoricească a lui Petru în spectacol, vorbim despre Peter Brook și volumul ”Spațiul gol”, constat că nu mai are rost să-l întreb despre cine/ce va scrie la rubrica ”Lecții despre cultură” în numărul următor de revistă și îi promit solemn că până la sfârșitul săptămânii îi predau manuscrisul volumului la care lucrăm împreună, volum care urmează să apară curând la editura ”Arc”.

Vineri

De obicei această zi este una în care aleg să îmi petrec timpul mai pe îndelete, rezervându-l pentru întâlniri și proiecte de creație. Deoarece urmează să scriu scenariul pentru concertul de Gală al Festivalului Internațional de Operă și Balet ”Maria Bieșu”, care va avea loc duminică, 26 septembrie, această zi de vineri este însoțită de muzică lirică, bineînțeles și de documentare referitoare la artiștii care evoluează, compozitori; recitesc interviuri sau texte despre Maria Bieșu și ascult fragmente din operele în care a strălucit primadona și care urmează să răsune și în cadrul concertului de închidere a Festivalului.

În iureșul acestei intense sesiuni de culturalizare, primesc un telefon de la Ministerul Culturii în care sunt întrebată în ce stadiu al procesului de reorganizare se află în prezent revista și sunt informată că există o inițiativă de a fi format un grup de presă din care vor face parte și alte publicații aflate în gestiunea ministerului și că se discută despre includerea Moldovei în cadrul acestui grup. Realizez că încă nu am printat demersul către ministrul Culturii, pe care l-am scris luni și nici nu l-am depus la minister. Mă gândesc că, poate, optimismul meu…subconștient din ultima perioadă nu o fi de tot gratuit și că această inițiativă ar permite revistei să se dezvolte și să activeze în continuare într-un cadru legal și firesc al unei instituții de presă. Și mă sforțez să alung un gând extrem de sâcâitor, dar întemeiat, luând în calcul evenimentele care s-au perindat după Hotărârea de Guvern nr. 567/2020 - , gândul că, din păcate, o bună parte dintre inițiativele bune se sting în stadiul lor incipient.

Ulterior primesc un telefon de la Teatrul Național ”Eugene Ionesco”, prin care sunt informată că sunt așteptată sâmbătă, 25 septembrie, cu începere de la ora 18.30 la premiera spectacolul ”Fiți sănătos, domnule!”, o comedie de Perre Chesnot, regie Petru Vutcărău.

Îmi zic că n-o fi deloc întâmplătoare această invitație - o comedie ne descrețește frunțile, iar specialiștii spun că râsul prelungește durata și calitatea vieții; poate e rost să mai fac loc de optimism și încredere și să mai acord o șansă acestei lupte pentru redobândirea statului de revistă națională pentru ”Moldova”, ca să nu dispară în an aniversar.

XS
SM
MD
LG