„Dacă nu ești un genist experimentat, poți pleca în misiune, dar s-ar putea să nu te mai întorci”, glumește Andrii, comandantul unui pluton de geniști ucraineni.

Ne întâlnim cu Andrii, cunoscut ca „Porthos”, după unul dintre cei trei muschetari, la un centru de recreere din regiunea Donețk. Afară se întunecă deja. Ne întâlnim târziu pentru că luptătorii au avut sarcini de luptă în jurul orașului Bahmut din estul Ucrainei în timpul zilei.

Geniștii nu duc lipsă de muncă aici. Practic, fiecare metru de pe linia frontului este minat.

Andrii s-a înrolat în armată în martie 2022, imediat după declanșarea invaziei ruse la scară largă. Nu avea experiență militară.

„Am locuit în Portugalia din 2009 până în 2013”, își amintește el. „M-am întors în Ucraina după ce s-a născut fiica mea. Soția și cu mine am decis că vrem ca ea să fie educată aici, în Ucraina, astfel încât să gândească la fel ca noi”.

În Portugalia, a lucrat ca zidar. Spune că a fost surprins de faptul că în țara vest-europeană mulți muncitori nu aveau studii, iar unii erau analfabeți.

„Când o persoană își primea salariul și trebuia să semneze pentru el, unii dintre ei doar îl marcau cu o cruce”, povestește Andrii.

La scurt timp după ce a ajuns înapoi în Ucraina, Rusia a anexat cu forța Crimeea și a declanșat prima fază a războiului din estul Ucrainei. Apoi a urmat invazia din 2022.

„Nu am ajuns imediat în prima linie”, își amintește Andrii.

Mai întâi, a făcut instruirea militară de bază, apoi s-a specializat ca genist însărcinat cu diverse misiuni de inginerie militară, cel mai important fiind lucrul cu minele.

„Am ajuns pe linia frontului în iulie 2022. Atunci a început cariera mea militară”, spune Andrii.

Acesta, împreună cu unitatea sa, au îndurat unele dintre cele mai dure bătălii din estul Ucrainei, apărând Bahmut și Soledar cât de mult au putut înainte ca ambele orașe să fie capturate de avansul rusesc. Astăzi, el lucrează la sud de Bahmut.

„Ceea ce vedeți în filmele de război sunt doar basme. În realitate este complet diferit”, spune Andrii. „Conflictul este ceva care se schimbă în fiecare minut, în fiecare secundă. Este imposibil să fii pregătit pentru orice”.

În timpul primei sale experiențe de luptă, își amintește veteranul, „nu mi-a fost frică, dar poate că dacă aș fi știut ce urmează mi-ar fi fost”.

„Am simțit teamă după primele misiuni de luptă”, spune Andrii. „Uneori, preluarea pentru o misiune era programată pentru ora 23.00, așa că mașina ajungea în miez de noapte. După cum se spune, așteptarea morții este mai rea decât moartea însăși.”

La întoarcerea dintr-o misiune de luptă, spune el, a apărut frica.

„Ajungi înapoi la punctul de evacuare unde este mai calm și începi să te gândești unde ai fost și ce ai făcut”, spune el. „Da, atunci apare frica”.

Andrii își amintește de o operațiune de minare a unei zone de lângă Bahmut, care a fost una dintre cele mai periculoase misiuni ale echipei sale.

„O poziție a fost luată cu asalt de trupele ruse, iar noi am fost însărcinați să intrăm și să o minăm. Ne-am îndeplinit misiunea [de instalare a minelor] și ne-am întors la pozițiile noastre. A doua zi, comandantul batalionului a sosit și a spus că această muncă ar trebui să fie făcută de o echipă de operațiuni speciale. Adică, nu am fost instruiți pentru astfel de sarcini”, spune Andrii.

După această operațiune, spune acesta, el și echipa sa „s-au considerat soldați buni”.

Cea mai grea parte a luptei, spune genistul, „este să-ți vezi fratele rănit lângă tine când nu-l poți ajuta”.

După ce trăiești alături de frații săi de arme, Andrii spune că „te atașezi, devii ca o familie. Apoi, când pierzi acea persoană și nu o poți ajuta, este foarte înfricoșător. Nu știi ce să-i spui ulterior familiei sale. Aceasta este cea mai mare teamă - să te simți neajutorat și incapabil să salvezi un prieten apropiat.”

În seara zilei următoare, mergem cu Andrii și echipa sa la o zonă de antrenament din spatele liniilor frontului, unde mai multe grupuri mici trag asupra țintelor și simulează misiuni de asalt. Andrii scoate încărcături pentru lansatoare de grenade, diferite tipuri de mine și o dronă FPV purtătoare de bombe care nu și-a atins ținta. El expune totul pentru a demonstra cum sunt neutralizate „jucăriile” periculoase.

„Dacă vedeți că nu există semnale sonore sau lumini intermitente, atunci vă puteți apropia de dronă pe propriul risc și o puteți inspecta”, explică Andrii.

Conform regulilor oficiale, este mai bine să nu vă apropiați de nici o dronă înarmată. În mod ideal, aceasta ar trebui distrusă de la distanță. Dar, cu suficientă experiență, poate merită să încercați să salvați o dronă.

„Primul lucru care trebuie făcut este să-i deconectați bateria principală. Al doilea este să examinați încărcătura explozivă și să găsiți detonatorul acesteia. Apoi, deconectați cu atenție detonatorul de la muniție”, explică Andrii.

„Dacă vedeți o baterie suplimentară, încercați să o dezactivați. Abia apoi, scoatem muniția, care va fi distrusă. Dacă este posibilă dezamorsarea dronei, aceasta va merge la prietenii noștri piloți de drone pentru piese de schimb”, spune Andrii.

Apoi, luptătorii pun o încărcătură de TNT deasupra unor muniții și sunt instalate detonatoare telecomandate.

Ne adăpostim, apoi auzim: „Detonare!” Cad pietre și se ridică un nor de praf. Explozia a avut loc la cel puțin 30 de metri distanță, dar poți simți cum unda de la detonație îți bate în piept. Mirosul de explozibil persistă în aer.

O situație la fel de dificilă este cum să neutralizezi o mină antitanc. Adesea, forțele rusești ascund explozibili „anti-lift” care declanșează mina mai mare atunci când un genist încearcă să o îndepărteze.

Dacă există pericolul ca un astfel de dispozitiv să se ascundă sub o mină antitanc, se folosește o tehnică specială pentru a muta mina de la distanță, pe care Andrii o demonstrează. Ne întoarcem din nou la adăpost. O frânghie merge de la poziția noastră în șanț până la mină. Un soldat smulge mina din locul ei cu o tragere bruscă de frânghie și o explozie răsună pe terenul de antrenament.

Folosind această metodă, un genist ucrainean ar fi nevătămat, dar există multe trucuri la care apelează trupele ruse pentru a provoca pagube maxime geniștilor.

Unele dintre istoriile lui Andrii ilustrează pericolele câmpului de luptă în sine.

„Unul dintre soldații noștri a modificat o sonerie de pus pe poartă ca să fie detonator. Nu știu la ce se gândea, dar a decis să agațe soneria într-un copac”, își amintește Andrii. „Apoi ucrainenii au trebuit să se retragă din această poziție. Trupele ruse au luat cu asalt zona și unul dintre soldații inamici - Dumnezeu știe la ce se gândea și el - a apăsat butonul soneriei. Jumătate din grupul său a fost nimicit în explozie”.

Una dintre cele mai periculoase situații a fost atunci când a întâlnit o mină rusească POM-3. Dispozitiv de temut, care este aruncat în aer, echipat cu un senzor suficient de sensibil pentru a exploda dacă cineva intră în raza sa de acțiune.

„Deminasem teritoriul într-o zonă. Totul mergea bine. Apoi, șoferul nostru a zărit o parașută de la una dintre aceste mine. Apoi a mai făcut câțiva pași și a strigat că el crede că vede o mină POM-3. Toată lumea a înghețat pentru că ar fi trebuit să detoneze deja”, spune Andrii. „Se pare că bateria minei se descărcase. Ar fi trebuit să se autodistrugă, dar nu a făcut-o. Am decis să tragem în ea cu o mitralieră de la o distanță sigură. Nu a explodat, ci doar s-a rupt în bucăți.

„Mai târziu, am avut misiunea de a intra în același câmp pentru a ridica o dronă căzută”, continuă Andrii. „Am căutat o zonă sigură pentru a intra pe acest câmp, dar erau containere goale de mine POM-3 împrăștiate peste tot. Era destul de clar că aceste mine erau împrăștiate în toată zona. Comandantul a fost informat, iar el a anulat misiunea. A decis că viața unui genist nu merită o dronă”.

„Există o opinie conform căreia geniștii sunt trupe de unică folosință”, spune Andrii, pe jumătate în glumă.

În ceea ce privește sprijinul psihologic, Andrii spune: „Familia ta militară, frații cu care trăiești, sunt cea mai importantă rețea a ta. Fără ei, lucrurile ar deveni foarte repede intolerabile. Suntem șapte persoane în echipa noastră. Locuim cu toții sub același acoperiș. Sunt băieți mai în vârstă și mai tineri, dar toți ne susținem reciproc.

„Apoi este soția ta - acest sprijin este important. Apoi este fiica mea, care mă sună și îmi spune: „Tată, mă poți suna oricând. În orice moment, sună-mă, vorbește cu mine”.

📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te