Născută pe 8 ianuarie 1977. Campioană la început și abandonat școli: facultatea de istorie și relații internaționale și un master în antropologie și filosofie, bifate la studii neterminate. Totuși, diploma de dirijor al orchestrei de muzică populară și pedagog de vioară o deține de la Colegiul de Arte din Soroca, iar diploma de studii superioare o are de la Academia de Arte, fiind licențiată în regie film și scenaristică. Și le-a justificat pe ambele în câteva documentare: Bucurie de Noroc la Orizont de Plai - un documentar despre marii Ariști ai scenei moldovenești din perioada anilor 1930-1990. Un alt documentar e dedicat scenei underground: Rapper de la Dumnezeu născut în Moldova. Iar documentarul Dan Balan - între fenomen și realitate, developează povestea artistului basarabean care a reușit cea mai fulminantă carieră internațională în showbiz. Cu vreo 20 de ani de emisiuni muzicale la Antena C, Alt TV, Euro Tv, azi e prezentatoare de matinal la Radio România Chișinău, unde-i vin invitați din toate domeniile. Rămâne convinsă că Moldova mai are oameni de calitate și nu puțini. Ei doar trebuie invitați la microfon.
Prefață
La facultate aveam un soi de îndemn aproape de obligație de a ține jurnal în care urma să notăm stări, gânduri, întâmplări, caractere de oameni. Niciodată nu știi cum toate astea la un moment dat, pot contribui la un bun scenariu de film. Nu l-am ținut decât pasager și a lehamite. Doar un jurnal am ținut sârguincios. A durat 8 zile. Era jurnalul grevei foamei de la Antena C. Comuniștii veneau cu tăvălugul peste noi, iar noi credeam în libertate și idealuri, aveam scopuri, aveam determinare, eram pe baricade, tineri și naivi, crezând că putem schimba lumea. Ah, parcă a fost în altă viață.
Acum, că tot am avut un tărăboi în casă generat de o reparație, scuturându-mi arhivele, am dar de un jurnal de la facultate. Ce am mai râs, dar și cât m-am minunat. L-am închis la pagina a doua, băgat într-o cutie cu alte „tancuri de trecut” și l-am dus la țară.
Lăsasem cu greu orașul în urmă, priponită zeci de minute în șir în ambuteiajele sale istovitoare. După două zile departe de presiunea obligațiilor, știrilor apăsătoare, reveneam senină. Ajunsă acasă, cei trei salcâmi din curte dați în floare, m-au doborât cu mirosul lor puternic și dimineața acestei zile de luni a fost neobișnuit de frumoasă, o dimineață sărbătoare, ca niciuna alta din toate celelalte 52 de zile de săptămâni ale anului. Știam că va fi o săptămână bună, în care mirosul de salcâm va dilua orice stare negativă.
Luni
Ziua a fost într-un fel continuarea duminicii ca într-un legato, ocupându-mi timpul tot cu Eurovision, concurs care în acest an a ținut atenția mai multe zile.
Noi vorbim de Eurovision Song Contest, eveniment care din start presupune o competiție a pieselor, lucru de care se uită mereu. Anii precedenți votul politic corect, dar și cel geopolitic fiind masiv, a condus la o degradare a acestui concurs, care sigur, nu e nici expresia marii culturi muzicale, dar nici a show-bizului, deși se întâmplă des ca piese cu adevărat bine făcute să ocupe loc în play-listul radiourilor. Votul geopolitic constant, genera mereu nemulțumiri și chiar a redus importanța acestui concurs. Constat că în acest an juriile din mai multe țări au apreciat, totuși, piesele, ignorând convențiile. Moldova pare să fi fost chiar un soi de lider la acest capitol. Mai multe țări și-au blamat jurații, alegerea cărora pe alocuri a fost în mare disonanță cu preferințele publicului. Iar asta a stârnit o reacție negativă incredibilă. Tare demult e cazul sa fie lăsată muzica să cânte de capul ei cu sau fără Eurovision, cu sau fără jurii.
Un alt subiect extrem de controversat a fost descalificarea juriului a 6 țări. Că se joacă urât bănuiam, dar să se sară calul atât de tare, e prea de tot și tare sper că acest lucru nu va rămâne în aer. Anul trecut la EULP (un fel de Eurovision al cărților), regulile la fel, au fost schimbate în timpul jocului. S-a pus problema în Parlamentul European, dar nimic altceva decât adăugarea unor puncte noi în regulament, care-l fac și mai rigid, nu s-a întâmplat. Nu știu cum funcționează mașinăria în alte domenii, dar înțeleg că toleranța încălcărilor în concursurile creative e destul de mare. De parcă arta ar fi o urnă de gunoi în care se poate arunca orice. Apoi ne întrebăm unde e muzica? Carțile unde-s? Și de ce Cultura e un cuvânt scris frumos pe hârtie, pronunțat răspicat, măreț, cu pretenții, dar, de fapt, ignorată la greu? Revolta fiecărui stat ar trebui să fie de proporții și să se insiste pe claritate și recompense. O explicație EBU a dat, dar atât de insipidă și încurcată, că mai bine trăgeau cortina și stingeau lumina.
Mai sper sa văd notele reale, nu ca ne-ar schimba poziția în clasamentul final, că e deja irelevant, dar vreau să înțeleg care e frauda de care sunt suspectate juriile acestor șase țări, care au trimis notele cu o seară mai devreme, judecând, de fapt, în baza repetiției finale. Oricât de mare ar fi fost problema, timp pentru remediere era suficient. După amiaza văd punctajul real oferit de juriul României și nu înțeleg în ce constă frauda: că a dat Moldovei vecine 12 puncte, sau că a oferit Ucrainei doar 0 puncte?
Îmi amintesc că toate vizitele importante ale oficialilor europeni sau occidentali în Ucraina au fost „aplaudate” de ruși cu câte o rachetă. Și tare sper ca Eurovisionul să se poată ține la Kiev, totuși, cu războiul demult încheiat și loc pentru muzică. Dar mă tem ca Londra va trebui să se pregătească pe post de gazdă. Așa ar fi corect și sigur, dacă rușii nu vor fi potoliți între timp.
Marți
Am unul din cele mai frumoase și plăcute job-uri din lume. Totul e minunat. Cu o singură excepție: trezitul la ore inuman de matinale. Fac verticala cu mare dificultate, uneori mintea ajunge la serviciu mai târziu, în timp ce eu am deja microfonul deschis. În rest, de-o dragoste! Mai ales când intră invitații. Bine, sunt și zile când trebuie să-ți asumi rolul de om rău, sau să faci tot felul de acrobații ca să scoți răspunsul pe care uneori invitatul nu vrea să ți-l ofere. Și marți a fost o zi din astea. Am discutat cu Cristina Scarlat și Radmila Popovici, membre ale juriului ESC din acest an, artiste asumate, cu realizări în domeniul lor de activitate și entități umane de bun simț. După cele 0 puncte „legendare” acordate României, juriul nostru nu că a fost contestat, a fost pus la zid. Tradiția de a acorda puncte în plus vecinilor, deturnată în acest an, a demonstrat că, de fapt, blamăm un tip de vot pe care ni-l dorim în continuare valabil - adică cel geopolitic. Nu sunt în totalitate de acord cu topul făcut de juriu, dar mă bucur ca nu am fost și eu în el. Un an dificil, în care au existat atâtea producții bune în concurs, încât piesa României, cu tot refrenul ei hitos și atitudinea destul de convingătoare a lui WRS în scenă, oricum nu a tras la cântar. E adevărat că piesa asta nu reflectă nici fața showbizului românesc, dar, mai ales, marea cultură muzicală a României, cum spune Cristina. Îi dau dreptate, deși, câteva puncte România le merita nu doar de ochi frumoși, ci pe bune. Mai ales, că judecata nu a fost în plenar detașată, așa cum factorul emotiv a influențat cele 12 puncte acordate Ucrainei, piesa căreia nu le merita în totalitate.
După emisie merg la gara unde vin trenurile de acolo de unde se duc. La 11.00 trage la peron trenul Chișinău - București, din care în aplauze coboară din vagonul 4, Zdob și Zdub împreună cu frații Advahov. Aventura Eurovision pentru ei în acest an a ajuns la un cert final. Dar ecoul lui va fi, cel puțin un an, încă viu. Pe fețele lor sa citește încă oboseala, dar și multă împăcare, bucurie, împlinire. O lupta câștigată cu multă onoare, efort, talent, implicare, dăruire, nesomn și calitatea de Artist complex. Îmbrățișările au fost pline de bucurie și căldură, dar și un soi de recunoștință de ambele părți. Am fost în juriu la preselecția națională și mă bucur că nu am greșit în alegerea mea. Îmi dă o stare de bine și ne desparțim convenind o nouă întâlnire, deja la radio.
Deschid Facebook și el abundă în imagini cu eroii ucraineni din Azovstal, care părăsesc reduta lor din Mariupol. Deschid poze, le măresc pe cât e posibil, le studiez chipul, expresia, le văd caracterul. Îmi dau fiori, admirate, noduri în gât și un soi de mândrie pentru calitatea de OM cu demnitate pe care o văd ca etalon în ei.
Miercuri
Mai văd reminiscențe ale Eurovisionului, îmi amintesc de luptătorii din Mariupol și mă gândesc cât de morale oare au fost discuțiile despre un concurs muzical, când sunetul bombelor e mai răsunător ca muzica. A durat incredibil de mult. Între-un fel înțeleg, au fost la mijloc săptămâni întregi când doar războiul ne-a ocupat mintea și sufletul. Poate răbufnirea asta nu e decât explicația necesității de normalitate pe care în alt context n-o găseam? Sau poate ăsta a fost declanșatorul convingerii că viața continuă dincolo de urgia în derulare și ai nevoie de niște proptele de care să te sprijini ca să-ți rupi gândul și sufletul din război? Eurovisionul nu e mare cultură, categoric, dar până la urmă e locul de unde starea de sărbătoare circula ca sângele prin artere, oferind câte un strop de oxigen în toată Europa? O dată în plus te gândești la rostul artei, mai ales în timpuri grele și înțelegi cât de important e sa ai un pai salvator.
Ca tot se epuizează tema Eurovisionului care a generat reacții de tot felul și situația creată ar trebui să dea de gândit tuturor taberelor, văd și nominalizările pentru premiile USM. Eu, ca o consumatoare de roman, alerg (sigur) la rubrica respectivă, să văd cele mai tari 5 romane ale anului trecut. Și aici îmi pică fisa. Constat o impardonabilă și regretabilă absență - romanul „Pe contrasens” de Oleg Serebrian. Nu pretind că am citit toate romanele din ultimii 30 de ani, dar am citit câte ceva, totuși, și ăsta, care e pe contrasens în toate sensurile, a fost romanul care a acoperit toate așteptările pe care le poți avea de la un roman de calibru. E de-a dreptul fabulos și cred că e fie nesimțire să-l treci cu vederea. Fie încurcă niște ițe, fie o parte a membrilor juriului nu l-au citit. Cum poate fi relevnat topul anului trecut, când ignori cea mai valoroasă carte?
Poate viceprim-ministrul nu i-a lăsat timp scriitorului să-și ducă romanul pentru concurs, dacă această regulă deplasată mai stă în picioare, sau poate o fi alta cauza, dar e nedrept sa ignori o bijuterie literară, indiferent de motiv. Încerc, totuși, să aflu de ce a virat neregulamentar romanul din concurs. Oleg Serebrian zice că în ianuarie ,fiind numit în funcție oficială, a rugat să nu fie inclus în concurs, pentru a evita speculații. O solicitare care, evident, trebuia neglijată, dacă acest top, parcă unicul care premiază cărțile din Moldova, are pretenția de a fi constituit în raport cu criteriile calității și de fapt, prezintă reperele literare. Lipsește și „Margareta” lui Dumitru Crudu. Încerc să aflu de la câțiva membri ai juriului care e lista înaintată de ei personal. Nimeni nu vrea să dea din casă, pe motiv că au semnat să nu divulge informații din interior, dar se arată, totuși, surprinși de topul final al nominalizărilor făcut public. Dacă romane bune au fost ignorate cu bună știință, sper la o revoltă a juriului asumat. În general, e absolut corect ca fiecare jurat să-și asume opțiunile și să le argumenteze. Altfel, am apucat situații când juriul se comporta de parcă oferea premii din buzunarul propriu și cu aroganță refuza categoric să explice lucrurile. Ceva iarăși e putred la USM, apoi ne întrebăm, de ce nu nu-s la mare căutare autorii basarabeni și de ce în loc de literatură, avem atât de multă maculatură.
Au fost anunțați câștigătorii Observator Cultural, probabil cel mai valoros premiu literar din spațiul românesc. Constat că nu am citit romanul învingător, Tatăl meu la izolare de Cristian Teodorescu. Încă citesc Ioșca lui Cristian Fulaș, un alt roman din cele nominalizate de Observator. Fac un schimb de impresii cu Emilian Galaicu Păun. Ioșca e un roman care parcă vine în contradicție cu ritmul vieții de azi și nu ai sta să-i dai timpul pe care-l revendică. Oferă o stare impresionantă. Parcă atât de neînsemnată și lipsită de viață amețitoare e lumea din cartea asta, dar în același timp, atâtea se întâmplă acolo, că nu o poți părăsi. E ca și cum ai urmări un bătrân ușor caraghios care pleacă. În ritmul lui încet, desprins de lume… îl tot urmărești, pe alocuri cu răbdarea încordată, ai vrea parcă să-ți vezi mai repede de ale tale, dar omul nu se grăbește să ajungă și te ține captiv. Și tu nu mai ai răbdare să-l supraveghezi, dar el are filosofia lui, ingnorând cu desăvârșire nu doar nerăbdarea ta, dar și de necesitatea de a-l vedea ajuns. Ce capacitate uimitoare a autorului de a arunca în aer felul nostru dement de a le trăi pe toate în fugă și uneori superficial!
Joi. Sărbătoare.
Dincolo de verticala făcută cu chiu cu vai, am o stare de bine. Salcâmii înnebuniți de sub ferestre, diluează mirosul cafelei. Geamurile deschise lasă aerul rece să curgă de capul lui pe pielea mea. Renunț la tocuri. În adidași centrul Chișinăului se lasă mai ușor măsurat. Lucrez prima oră ca întotdeauna mai mut pe autopilot. Evident, uit să-l sun pe Roman Iagupov pe la 8, așa cum ne-a fost înțelegerea. Norocul meu că se trezește singur, are grijă să mă anunțe și chiar ajunge fix la 9.
Intră cuminte, nu caută covoare roșii și fanfare. Ne cunoaștem de un amar de ani. E unul din cei mai decenți artiști de la noi. Are lumea lui, bogată, colorată. Tine la ea tare și nu o lasă alterată de prea multe convenții ale modernității. E într-un echilibru armonios. Cât în emisie Mariana Vasilache citește revista presei de la Chișinău, ajunge și Vitalie Advahov. Trenulețul lor a devenit un ditamai tren rapid. Am început emisiunea fără a-l aștepta pe Vasile, care intră pe parcurs. Remarc husa tare faină a viorii sale. Bine, o vioară care cântă regește, merită și o husă pe potrivă. Că de cel care să o mânuiască iscusit, deja are parte. O plăcere discuția asta. Roman, ca și Ioșca lui Cristian Fulaș, nu se grăbește nicăieri. Dincolo de câteva bucăți de piese noi din cele făcute alături de Advahov Brothers, cântate pe viu, aflu că pentru a le crea, se retrag din civilizație, la poale de munte, cu timp doar pentru ei și muzica lor. Mai înțeleg că furori la Torino au făcut nu doar în scenă, dar mai ales, în drum spre scenă. Drumul era un show întreg de fiecare dată. Indiferent de țară de proveniență a fiecărei delegații care le ieșea în cale, băieții îi surprindeau cu câte un motiv folcloric al țării respective. Eu îmi pot doar imagina ce biblioteci ambalate de folclor erau ei acolo și câtă admirație stârneau de fiecare dată. Li se putea oferi încă un record.
Seara merg la Librăria din Centru la lansarea cărții „Omul nou. O antologie a poeziei proletcultiste din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească: 1924-1970” de Dumitru Crudu. Se vorbește despre compromisul poeților incluși în antologie de dragul supraviețuirii în anumite cazuri, sau a carierei, în alte. Dar poate și orbiți de dragostea pentru partid. Motivele fiecăruia au fost diferite. E greu să-i judeci atâta timp cât nu ai fost în pielea lor, în acel regim și context istoric. Războiului de azi din Ucraina dă de gândit și speranța e să nu ne fie iar testată demnitatea, caracterul și capacitatea de a nu te îndoi în fața oricărui regim care te vrea lipsit de rădăcini și verticalitate. Că până la urmă, tot la versul lui Grigore Vieru ajungi: „Cât caracter, atâta țară”. Inclus și el, apropo, în antologie, dar cu altă retorică poetică.
Vineri
Vorbesc cu Lilian, fratele meu geamăn, care-mi spune că în sat unii gospodari au fost nevoiți să răstoarne câteva hectare de floarea soarelui pentru că e criză de ierbicide. Iar prășitul manual ridică cheltuielile dincolo de orice posibilități. Mă cam îngrozește situația asta, mai ales, știind cât costa azi aratul, semănatul, semința. Mă anunță că îmi va fi livrat ierbicidul pentru floarea soarelui pe care l-a plătit demult și tot nu-l puteam primi, dar nici la telefon nu ni se răspundea mereu. Acum înțelegem că furnizorii pur și simplu nu-l aveau. Lilian mă roagă să semnez eu un contract pentru alte achiziții, unul care i-ar permite să facă achitările tocmai la toamnă, pentru că altfel nu mai avem nicio șansă să o scoatem la capăt. La fel, în drum spre țară ar trebui să mă opresc la magazinul de tehnică agricolă să cumpăr nu știu ce fel de „salnice” pentru stropitoare. Ce o fi asta? Cu ce se mănâncă? Acum 2 săptămâni am văzut cum arată un abreaj nou nouț. Pentru tractor. Și alte piese de schimb care-l scoteau din ”boala” în care căzuse în brazdă.
Trec pe la piață să-mi iau roșii și castraveți. Roșiile costă de la 55 la 70 lei kg. Ce frumos! Moldova - țară agrară. La căpșuni nici nu mă uit de frică. Și ce frumos se așează uneori lucrurile. Lilian mă anunță că seara prietenii lui de la Soroca îmi vor livra o ladă de căpșuni! Eu azi am să fiu boieroaică! Să nu uit șampania!
Seara trebuia să ajung la o lansare de carte, sâmbătă la concertul jubiliar a lui Iurie Mahovici, dar grijile care țin de un soi de viață adevărată, sau o lume paralelă decât asta în care trăiesc la Chișinău, mă impun să las capitala după masă, cu toate atracțiile sale și să învârt rotile iar spre tară. Fără concerte și lansări, dar cu loc de lecturi spre seara, cu mirosul florilor din grădina mămicăi, altele de fiecare dată și plăcinte absolut delicioase de la Lenuța, mătușa și vecina noastră care are grijă să nu leșin de foame cât nu-i mămica. Totuși, perspectivele sunt demne de urmat. Si apoi… de luni o luăm de la capăt!