Linkuri accesibilitate

Victoria Musteață: M-am convins că familia înseamnă totul și rămâne valoarea supremă


Victoria Musteață

Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu Victoria Musteață, manager de Comunicare Corporativă&CSR Orange Moldova

Nascuta la 05 iulie1974, s.Pepeni, raionul Sângerei. Studii: Facultatea de limbă și literatura Romană și Latină. Universitatea „Alecu Russo” Bălți. A activat la Compania Teleradio Moldova. A fost consultant, serviciul de presa al Presedintelui RM si consilier al Primului Minsitru, a fost șefa serviciului de presă al Guvernului. Din 2006 pînă în prezent este manager de Comunicare Corporativă&CSR Orange Moldova.

Luni

Cum a devenit „COVID-ul” „prietenul” meu nedorit

Nu sunt singură...

Este gândul care mă frământă de câteva zile. Ceva eterogen pune stăpânire pe corpul meu, care devine indiferent la durere, febră și somn.

Dar, această stare mă duce la senzaţia unei uşoare depresii de iarnă; lipsa sursei de inspirație și libertatea de a călători. Această luptă interioară și starea de spirit îmi explică totul: insomnia, febra ușoară și imponderabilitatea...

Totusi, termometrul m-a trezit la realitate. Febra a fost indicatorul catalizator: „trebuie să fac testul COVID”, mi-am spus, resemnată....

Am mers la o clinică privat, iar spre seară am primit verdictul – POZITIV...

Primul gând care m-a străpuns după ce am văzut rezultatul testului a fost: „acest virus nu poate să-mi distrugă organismul, el este casa în care există acum, respectiv, trebuie să fim prieteni”.

„Prietenia” nedorită a durat 23 de zile, iar consecințele acestei „”relaţii” le simt până în acest moment.

Marți

Numărătoarea inversă

În prima noapte după aflarea rezulatutui, febra a crescut considerabil. A doua zi am început tratamentul, fiind ghidată, la telefon, de către medic de câteva ori.

Au urmat zile negre, cu febră de 38 – 39, care nu ceda în fața pastilelor. In aceiași perioadă am făcut şi câteva investigații de radiografie, precum și analiza sângelui.

Aveam senzația că propriul corp nu îmi mai aparţine

Am cumpărat aparat de oxigen – concentrator de oxigen, nu m-aş fi gândit vreodată că o să am nevoie de acest cuvânt în vocabularul zilnic. Aparatul a devenit suporter fidel pe toată perioada. Astfel am petrecut 12 zile... Deși, în această perioadă nu am derapat în panică sau depresie, am trăit o noapte spectaculoasă, care a generat emoții ce mi-aş dori să le uit pentru totdeauna. Au fost momente în care eram sigură că am hemoragie internă, aveam senzația că propriul corp nu îmi mai aparţine. Am inceput să scriu Testamentul...

Spre dimineață am dat start numărătorii inverse. Am găsit, totuşi, argumente petru care trebuie să trăiesc. Aveam promisiune date, aveam lucruri de realizat...

Viitorul se cristaliza și, deja, aveam siguranța că nu voi pleca, pentru că am taaaaare multe de facut.

Dimineața am inteles că aş putea să câştig, cel puţin, o rundă în faţa „prietenului meu”.

Miercuri

Despre îngerii în halate albe și demonii mei

Afară e soare și cald.

O zi din februarie cu +20 de grade, fermecător...

După o perioadă infernală cu febra care parcă s-a încăpăţânat să mai coboare spre spre o normă acceptabilă, pierdusem numărul insistenţelor medicului de a mă interna. Am cedat, într-un final.

În drum spre spital am savurat viață prin geamul mașinii. În starea în care ai senzația că, creierul nu mai rezista de atâta febră, orașul a căpătat culoare, oamenii erau mai frumoți și mai zîmbăreți, iar șoferii mai toleranți în trafic.

Am ajuns la Spitalul Clinic Republican „Timofei Moșneaga”. După internare, a început tratamentul intensiv.

Cred că a fost o lecție pe care trebuia să o învăț.

Era 5 dimineaţa... Da, cam pe la această oră auzeam foșnetul costumelor de protecție ale asistentelor medicale.

Existenţa mea devenise o bandă rulantă – analize, perfuzii, injecții, pastile puse în păhărele şi împărţite pentru toată ziua. Medici, care găseau forțe să glumească și să încurajeze. Doamnele care făceau curățenie aveau mereu istorii amuzante ca să ne ridice moralul.

Empatie, rabdare, curaj și bunăvoință. Câți oameni frumoși am descoperit. Numele lor vor fi mereu în rugăciunile mele.

Nu există cuvinte potrivite nici într-o limbă pentru a reda recunoștința pe care o am pentru fiecare dintre lucratorii acestei instituții.

„Prietenul meu” – COVID a început să cedeze. Febra a dispărut într-o zi, la fel cum apăruse.

Joi

Am trecut din iad ca să înţeleg cât sunt de norocoasă”

Am stat în spital preţ de cinci zile. În toată această perioadă am înţeles că sunt o norocoasă pentru că am rămas în Moldova. Aici chiar avem unii dintre cei mai buni lucrători medicali.

Îi ştiam şi anterior, dar, de această dată i-am descoperit din nou, ei sunt o lume aparte, credeţi-mă..

Sunt atât de epuizaţi dar îi mână o dorinţă aproape ireală de a salvat oamenii, de a-și face meseria în cel mai responsabil și exemplar mod.

Am înţeles că orice lucru simplu poate aduce muuuultă bucurie, o vorba caldă, un zâmbet imaginar prin masca de protecție, mesele servite cu grijă erau atât de gustoase, iar bucatele îmi aduceau aminte de copilarie.

Relaţia mea cu „prietenul meu” era, deja, mai bună, iată de ce, am decis, împreună cu medicul, să continui tratamentul acasă.

Am plecat cu speranța că, în scurt timp, ne luăm rămas bun unul de la altul.

Vineri

Un dans pentru doi

Acasă am continuat tratamentul, iar alături de mine, mereu, se afla și aparatul de oxigen. A durat încă doua zile până cînd oxigenul din sânge a ajuns la o normă acceptabilă. Tratamentul îl continui şi acum.

Au început să apară poftele. „Prietenului meu” îi plac cartofii, scrumbia, chefirul și ceaiul de musețel. Ceaiul și cartofii rămân, deocamdată, în topul preferințelor culinare.

A revenit și pofta de a comunica cu oamenii. Am început să raspund la toți cei care mi-au trimis mesaje de încurajare și sănătate.

Am o profundă recunostintă, deoarece în jurul meu sunt atâţia oameni cărora le pasă, cu adevărat.

Paradoxul, însă, acest dans este doar pentru noi noi, eu şi „prietenul meu”...

Sâmbătă

Free COVID

Am sărbătorit desparțirea de „prietenul meu”

Astăzi sunt Free COVID, la a 23-a zi. Sunt atât de fericită, încât am decis să deschid o sticlă de Negru de Purcari. Cartofi piure și friptură, un pahar de vin roșu – așa arată cina mea festivă. Am sărbătorit desparțirea de „prietenul meu”, cel cu care am petrecut 23 de zile din viață și pe care nu-l voi uita niciodată, dar cu care, cu siguranţă, nu mai vreau să mă văd. Am aflat între timp că mulți dintre cunoscuți, prieteni, colegi trăiesc același coșmar. Înțeleg că toți ei, ca și mine, de altfel, au respectat toate normele de protecție, nu au fost prin transport public, magazine mari, piețe sau biserici. Toți – oameni responsabili.

Câți prieteni își va mai face? Statisticile devin tot mai alarmante. Nu-mi rămâne nimic decât, în fiecare zi, să mă rog să ne păzească pe toți de această urgie.

Acum sunt ca nouă!

Atitudinea colaborativă aplicată în relația cu acest virus m-a ajutat să înțeleg niște lucruri și să învăț niște lecții.

Acum sunt nou nouță. A apărut pofta de viată, am planuri și vise, vreau să mă văd cu toată lumea și să mă bucur, cât mai mult, de comunicarea cu fiecare dintre ei.

Am înțeles că lucurile mici pot fi bucurii mari. Am descoperit oameni frumoși din comunitatea medicală și am văzut o altă realitate, diferită de ceea ce se spune la televizor.

Incă odată m-am convins că familia înseamnă totul și rămâne valoarea supremă.

Acum, am mai multă răbdare și privesc cu mai multă indulgentă unele lucruri. Am descoperit că și eu pot fi sursă de inspirație pentru a mă simți fericită.

Creierul meu a fost resetat în sensul bun al acestui cuvînt.

Iată de ce, în final, vreau să-i zic „MULŢUMES” „prietenului meu” și „ADIO” pentru totdeauna!

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG