Linkuri accesibilitate

Victoria Sanduța: „Toată lumea vrea fericire, nimeni nu vrea durere, dar nu poţi avea curcubeu fără un pic de ploaie”


Victoria Sanduța este autoarea jurnalului săptămânal la Radio Europa Liberă.

Născută la 20 martie 1987 în municipiul Chișinău. A absolvit Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova Si-a început cariera în Justiție în octombrie 2009. 7 ani a fost avocat. După programul de formare la Institutul Național de Justiție, pe care l-a absolvit ca șef de promoție. Devine judecător la data de 21 martie 2017, la numai o zi după împlinirea vârstei de 30 de ani. S-a remarcat drept un lider în justiție, militând pentru asigurarea independenței justiției și înfăptuirea justiției fără imixtiuni. împreună cu doamna judecător Marina Curtiș și domnul judecător Ion Malanciuc au înființat în august 2019 asociația judecătorilor „Vocea Justiției” cu scopul de a promova libertatea, întărirea democrației, susţinerea statului de drept, buna guvernare, promovarea şi apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Republica Moldova.

Luni

Astăzi e zi de muncă pentru bugetari după o lungă perioadă de carantină. E zi de muncă și pentru mine. Mă trezesc cu acest gând. Am emoții, dar nu de la faptul că e zi de muncă, ci de la faptul că trebuie să merg în două judecătorii. În una să-mi iau rămas-bun, în cealaltă să revin. La sediul Ciocana am transmis dosarele în cancelarie, erau 77. Am ieșit din clădire, am privit în urmă, am lăsat în urma mea o pagină din trecutul meu. Merg la sediul Centru, care tot a făcut parte cândva din trecutul meu, dar astăzi este prezent și mâine va fi viitor. Mă copleșesc amintirile când pășesc pragul acestei instituții pe care cândva am părăsit-o cu lacrimi în ochi, dar și în suflet. E aceeași clădire, dar parcă e totuși altceva.

Dintr-un birou de judecător, zâmbesc, poate un pic nostalgic...

Aici mă ridic la etajul 9 în biroul care mi-a fost repartizat. E un birou spațios, cu 3 geamuri mari, prin care se simte adierea vântului, imediat mă gândesc că iarna aici va fi foarte frig, dar tot imediat alung acest gând, nu vreau să mă gândesc la ce va fi rău și privesc prin geam, priveliștea este impresionantă, bulevardul Ștefan cel Mare în toată splendoarea sa de primăvară, prin geam se înalță cu demnitate clădirea Parlamentului, Guvernului și cea a Președinției, privite din clădirea Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, să vezi și să nu crezi, nici că se putea mai reprezentativ, simbolurile celor trei puteri în stat, concentrate în imaginea din 3 geamuri, dintr-un birou de judecător, zâmbesc, poate un pic nostalgic.

A venit specialistul să-mi instaleze calculatorul și programele necesare, nu găsim prelungitor, nu putem conecta calculatorul, sun șefa secretariatului, ea sună administratorul blocului, mi se comunică că nu se găsește prelungitor, instanța nu are, îmi comunică că majoritatea angajaților și judecătorilor își aduc de acasă multe lucruri care lipsesc din instanță, necesare pentru a putea lucra. Mă revolt în sinea mea, mă gândesc: calculatoarele din instanță sunt din donații externe, au lipite pe ele insignele donatorilor, mobilierul din birou este din donații externe, mă întreb unde și pe ce se cheltuie banii din bugetul statului alocați pentru întreținerea instanțelor, dacă judecătorii, grefierii, asistenții judiciari, trebuie să-și aducă de acasă lucruri necesare pentru a putea lucra.

Refuz să fac acest lucru, sun iarăși șefa secretariatului și-i zic că nu primesc dosare spre examinare dacă nu am condiții de muncă minime elementare, nu am prelungitor – nu am calculator, nu am calculator – nu pot primi dosare. Peste o oră s-a găsit prelungitor. Mi-a fost conectat calculatorul. Imediat mă gândesc, deci s-a găsit, deci problema e în noi? Noi acceptăm să fim tratați necorespunzător de manageri de instanță care nu gestionează bine resursele, banii sunt cheltuiți netransparent și incorect, dacă nu ajung pentru lucruri necesare tuturor angajaților. Deci se poate și altfel. Și nu e vorba doar despre un prelungitor. E despre toate cele necesare: tehnică(calculator, scanner, imprimantă), hârtie, rechizite, etc. Și nu e vorba doar despre șefa secretariatului. E despre președintele instanței, care administrează incompetent resursele financiare. E o veche problemă, dar e o nouă abordare.

18 cereri de chemare în judecată repartizate mie din prima zi...

Deschid programul integrat de gestionare a dosarelor și voila – 18 cereri de chemare în judecată repartizate mie din prima zi. Nu știu dacă să mă bucur, fiindcă chiar îmi era dor de a examina dosare, sau să mă îngrijorez, înmulțind 18 la 5 și gândindu-mă că la sfârșitul primei săptămâni de muncă în noul-vechiul sediu, voi avea deja 100 de dosare spre examinare, iar anul de muncă va avea multe săptămâni și multe, multe dosare.

La sfârșitul zilei de muncă, închid calculatorul, închid biroul, cobor scările, ies din clădire și mă opresc, îmi amintesc un citat de Nelson Mandela: ”Și totuși cât de interesant este să te întorci într-un loc unde nimic nu s-a schimbat, doar ca să vezi cât de mult te-ai schimbat tu.”

Marți

E o nouă zi de muncă. Copiii sunt la bunici, de aceea, eu și soțul, ne trezim rapid, bem o cafea și ieșim fuguța din casă, la serviciu, el – la spital, în prima linie, eu – la judecătorie. Când sunt copiii acasă, pregătirile de dimineață durează mai mult, trezit, spălat, îmbrăcat, micul dejun, ghiozdanele, soțul duce copiii mai mari la școală, eu îl duc pe cel mic la grădi, așa am considerat noi că am împărțit egal atribuțiile noastre de părinți astfel încât să le reușim pe toate. Acum, însă având în vedere pandemia și carantina, și faptul că școlile și grădinițele sunt închise, iar noi trebuie să mergem la serviciu, în plus, soțul, fiind medic, se expune zilnic unui risc enorm de a se infecta cu Covid-19, am decis să izolăm copiii la bunici, copiii sunt cei mai fericiți, își iubesc enorm bunicii care sunt și ei, obosiți, dar fericiți să petreacă timpul cu nepoții.

Am noroc de grefier și asistentă, foarte buni, responsabili și muncitori...

Am ajuns la serviciu, deschid programul, astăzi 29 de cereri repartizate, aproape de două ori mai mult ca ieri, nu mă plâng. Încep să citesc cererile repartizate, soluționez primirea în procedură, soluționez cererile de asigurare parvenite. Am noroc de grefier și asistentă, foarte buni, responsabili și muncitori. Își îndeplinesc munca sârguincios, deși în condiții nu prea bune. Grefierului i-a revenit să-și amplaseze biroul de lucru în sala de ședințe, care este o sală mare, spațioasă, cu două geamuri largi, din care se vede o priveliște minunată, dar totodată care lasă să intre liber vântul în sală. Afară e luna mai, dar e frig. Climatizorul din sala de ședințe nu funcționează. Sun iarăși șefa secretariatului, oftează, îmi zice că alte climatizoare nu sunt la sediul Centru, dar va face un demers la sediul Central, la Botanica, va solicita să fie reparat acest climatizor, deși e unul foarte vechi și foarte slab care oricum nu va putea să facă față unei săli mari cum este sala de ședințe. Solicit să fie întreprinse măsurile necesare în termeni rapizi, angajații au dreptul la condiții decente de muncă, resursele financiare trebuie să fie gestionate corespunzător. Șefa secretariatului mă anunță că va face tot ce depinde de ea. În rest, depinde de Președintele instanței, care se află la sediul Central și nu-l interesează de ce și cum suflă vântul la alte sedii ale instanței pe care o conduce. Oftez și eu, dar știu că nu voi renunța. O voi suna și mâine până când nu se va rezolva problema. Iarăși, e nouă abordare, totul depinde de noi și acum mă refer nu la faptul că aș putea și eu să chem niște specialiști, să le plătesc din buzunarul meu, așa cum făceam anii precedenți, ca să repare climatizorul, ci voi insista ca cei care sunt obligați să gestioneze astfel de probleme eficient, să-și facă treaba, că pentru asta și-au ales funcții manageriale și pentru asta sunt plătiți din banii publici. În cazul în care nu se isprăvesc, să părăsească funcția pe care n-o pot îndeplini. Sunt sigură că problema nu este în lipsa resurselor, ci în proasta gestionare a lor.

Astăzi am reușit să vorbesc și cu câțiva colegi. Am abordat cazul judecătorului Murguleț...

Toți, dar absolut toți cu care am discutat, sunt de acord că Consiliul Superior al Magistraturii a comis un abuz vădit prin respingerea cererii judecătorului Murguleț de prelungire a împuternicirilor până la atingerea vârstei de pensionare, iar hotărârea motivată a Consiliului este revoltătoare deoarece se face referire în ea la niște presupuse abateri disciplinare care sunt în curs de examinare și asupra cărora nu s-a expus organul competent, însă CSM, deja, în baza unor presupuneri a pedepsit judecătorul, deși nu avea nici un temei legal să o facă. Discuțiile s-au încheiat în biroul unui coleg. Mi-ar fi plăcut ca aceste discuții să capete forma unor declarații publice. Îmi vine în gând cuvântul Solidarizare.

Ziua de muncă s-a încheiat. Plec acasă cu un gând amar: ”Nu ne solidarizăm pentru că nu avem… știți, nu știu ce nu avem… dar era bine să fie, vă spun sincer.”

Miercuri

Deja e miercuri. Timpul trece repede. Totul ia timp și timpul ia tot, așa am început ziua de muncă, în continuarea gândului de ieri, mă încurajez singură și-mi zic că schimbările se produc în timp și la timp, și când le vine timpul, între timp avem nevoie de răbdare, curaj și perseverență.

Ajung la birou. Deschid programul, încă 23 de cereri de chemare în judecată azi, încă 23 de dosare de examinat, de soluționat, adunate la celelalte. Mă apuc de lucru. Îmi place să citesc cererile de chemare în judecată. Îmi place activitatea de soluționare a dosarelor. Îmi plac cererile de chemare în judecată scrise bine, care ridică probleme de drept civil complexe, care se referă la contracte civile complexe și relații sociale complexe. Prea multă complexitate într-o singură propoziție. Zâmbesc. Trec la alt subiect. Mai simplu. Tot ce e genial e simplu.

Astăzi am discutat cu colegii de serviciu despre hotărârile de judecată și modul de întocmire a acestora...


Ne-am împărțit în două tabere. Unii considerau că hotărârile de judecată trebuie să fie adevărate opere de licență în drept, să conțină acrobații juridice și principii latine, să ridice probleme de drept și să soluționeze probleme de drept, alții, printre care și eu, considerăm că hotărârile de judecată trebuie să fie simple și pe înțelesul cetățenilor care nu sunt juriști, astfel încât contează ca justițiabilul să perceapă în final faptul că i s-a făcut dreptate, să înțeleagă explicit de ce a câștigat sau a pierdut procesul. Consider că adevărul se găsește întotdeauna în simplitate, şi nu în multiplicitatea şi confuzia lucrurilor, totodată sunt de acord cu maxima care zice că:

„Simplitatea este cel mai dificil lucru de asigurat în lume. Pentru a fi simplu, trebuie să fi trecut prin mari experiențe.”

Iată și acest jurnal îmi iese mult mai complicat decât mi-aș fi dorit. Aș fi vrut să scriu mai puțin, dar să spun mai mult. Mai am de exersat, mai am de trăit experiențe, am doar 33 de ani, mi-ar plăcea să mai scriu o dată un jurnal asemănător pe la 70 de ani. Cum ar arăta? Ce aș scrie atunci? ”Am trăit. Trăiesc. Frumos. Mulțumesc.”

Da, bun gând de plecat... la culcare...

Joi

O nouă zi, noi forțe, speranțe, planuri și....noi dosare...încă 18.

Ziua de muncă a unui judecător într-o perioadă normală, nu în pandemie, se începe cu verificarea poștei (de obicei, în fiecare dimineață ți se transmite din cancelarie cam 10-20 cereri noi, diverse, pe care trebuie să le citești și să decizi ce faci cu ele, trebuie să le citești în fiecare dimineață pentru că unele din ele pot fi urgente), după care intri în ședințe de judecată(o plăcere pentru un judecător veritabil, să examineze fondul cauzei, să asculte argumentele părților, să cerceteze probele), dacă ai noroc, reușești să iei prânzul între ședințe, dacă nu, iei cina, acasă, pe la 21:00. Ședințele se încheie cam pe la 16:00.

După ședințe te apuci de soluționat primirea în procedură a noilor dosare intrate în instanță și repartizate ție...

Cam pe la 17:30, când se încheie programul de lucru al instanței și nu mai este forfotă pe coridoare, lumea pleacă acasă, iar tu te apuci să motivezi vreo hotărâre, două dacă ai muză, dacă nu, după ce ai motivat vreo oră, două în instanță, îți iei de lucru și pentru acasă, cu gândul că după cina de la ora 21:00, după povestea de seară și adormirea copiilor, pe la 23:00 te va găsi muza numai bine să continui motivarea hotărârii tale, uneori finisezi până la miezul nopții, alteori după, dar mereu mergi la culcare, împăcat că ai găsit acea simplitate pe care o căutai, ai redus ceea ce era evident și ai adăugat ceea ce era semnificativ.

Pe timp de pandemie, ziua judecătorului arată mult mai liberă, dar mai tristă, cu la fel de multe dosare, dar fără ședințe de judecată, fără avocați în robă, fără participanți la proces, fără interacțiune umană...da, mult mai tristă...

Astăzi am o dispoziție mult mai nostalgică decât luni, o fi din cauza ploii, sau din cauza situației de urgență care nu se mai sfârșește, din cauza distanțării sociale, sau din cauza unei discuții în contradictoriu cu o bună prietenă, părerea căreia contează pentru mine...țin mult la ea și la relația de prietenie pe care o avem, n-aș vrea să existe neînțelegeri între noi...o fi din cauza ploii...

Îmi place să mă plimb prin ploaie şi să plâng, nimeni nu îmi poate vedea lacrimile… nici măcar ploaia.

Vineri

Astăzi m-am trezit epuizată, a fost o săptămână mult prea intensă în emoții pentru mine, m-am spălat repede pe față, cu apă rece, am băut cafeaua singură, soțul plecase mai devreme la serviciu, am ieșit repede din casă și la fel de repede, ajunsă la serviciu, am intrat în birou. M-am apucat de lucru, încă 13 cereri azi. Am prevăzut corect la începutul săptămânii, am primit 100 de dosare într-o săptămână. Nu am ieșit din birou pe parcursul zilei. A fost o zi de muncă în autoizolare completă. Privesc la ceas, ora 20:00, ies în grabă, fug acasă. Soțul mă așteaptă să luăm cina împreună.

Acest jurnal m-a făcut să privesc lucrurile în retrospectivă ...

Prima săptămână de lucru după o lungă și zbuciumată pauză - acest jurnal m-a făcut să privesc lucrurile în retrospectivă pentru ce îi mulțumesc mult celei ce m-a invitat să-l scriu. Este prima mea experiență de acest gen, dar îmi place, deși întotdeauna există o doză de frică atunci când scrii un jurnal pentru că te dezgolești spiritual, iar sinceritatea vine de mână cu vulnerabilitatea. Ne este frică să fim sinceri pentru că ne simțim expuși și în același timp, doar sinceritatea este capabilă să dezarmeze cel mai aprig dușman și să dezamorseze cea mai tensionată situație.

Cina este delicioasă, mai ales, alături de omul drag. După cină, finisez jurnalul, îl expediez. Închid calculatorul și merg la culcare.

Mă gândesc la copii. Mâine ne vom vedea, o să adorm visând cum îi îmbrățișez și auzindu-le chicotelile de râs. Sâmbătă și duminică – timp petrecut cu familia, minunat, abia aștept.

Totuși îi mulțumesc ploii, toată lumea vrea fericire, nimeni nu vrea durere, dar nu poţi avea curcubeu fără un pic de ploaie.

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG