Din toată presa occidentală, Libération se ocupă în sfârșit astăzi în detaliu de declarațiile șocante ale premierului maghiar Viktor Orbán făcute la Băile Tușnad în România:
«Izolat pe scena europeană, premierul maghiar a fost lepădat de cel mai apropiată consilieră a sa, care l-a acuzat de declarații cu tentă nazistă într-un discurs în care el și-a detaliat viziunea geopolitică foarte favorabilă pentru Rusia. Orbán cere încetarea livrărilor de arme către Ucraina și negocieri de pace între ruși și americani, în absența reprezentanților ucraineni.»
Într-adevăr, marți, Zsuzsa Hegedüs, consilieră de două decenii a liderului autoritar de la Budapesta, a demisionat făcând mare scandal. „V-ați transformat poziția anti-migrantă și anti-europeană într-un discurs pur nazist, demn de Goebbels”, l-a acuzat ea într-o scrisoare transmisă revistei maghiare HVG, unde ea descrie un „premier care pledează pentru o politică deschis rasistă și care nu are nimic de-a face cu Viktor care m-a angajat în 2002”.
Libération, cotidianul intelectualității pariziene, fondat de Jean-Paul Sartre în urma marilor mișcări sociale din Franța din Mai 1968, precizează astfel în această dimineață:
«Dacă provocările lui Orbán au mers mult mai departe decât de obicei, el făcând chiar cu o glumă discutabilă despre camerele de gazare, în schimb ele nu sunt noi. Premierul maghiar este un fan declarat al teoriei Marii Înlocuiri. Dincolo de considerentele de demografie, gen și migrație („provocările timpului nostru”), el a detaliat în acel lung discurs din România viziunea sa geopolitică, marcată mai mult ca niciodată de neîncredere față de Ucraina și mare simpatie pentru Rusia.»
Într-adevăr, dacă mai mulți în presa franceză se concentrează asupra declarațiilor lui Viktor Orbán, asta e și dintr-un motiv pur francez: Orbán se arată acolo adeptul acelei teorii conspiraționiste, care a prins formă în Franța: Marea Înlocuire. Le Grand Remplacement, Marea Înlocuire, este o formulă inventată de un teoretician al dreptei extreme franceze, Renaud Camus și care trimite la o ficțională „totală înlocuire culturală și rasială” a albilor, a europenilor, de către alte rase. Este o formulă pe care a preluat-o și Marine Le Pen de multe ori în discursurile ei.
Imaginea mai trimite și la Le Camp des Saints (1973), un roman al răposatului Jean Raspail care prezintă Franța invadată de milioane de imigranți. În imaginarul partizanilor teoriei „marii înlocuiri”, aceasta se va petrece fie prin invazie, fie pur și simplu prin „rata fecundității”.
Ceva asemănător întâlnim de altfel și la Michel Houellebecq, în romanul Soumission / Supunerea, lansat în mod întâmplător chiar în ziua masacrului islamist de la Charlie Hebdo, pe 7 ianuarie 2015. Apoi, asasinul suprematist alb din Noua Zeelandă, cel vinovat de masacrul de la moscheea de la Christchurch în 2019, se revendica explicit ca inspirat de teoria „Marii Înlocuiri”.
Le Monde și sistemele europene de sănătate
Pe un mod mai trivial și mai terre-à-terre, Le Monde, tot în Franța, are în această dimineață un întreg dosar despre sistemele europene de sănătate în Europa și starea gravă în care se află mare parte dintre ele, inclusiv în Suedia, ca să nu mai vorbim de celebrul sistem britanic NHS.
Principala problemă, peste tot, e constituită de penuria de asistenți și îngrijitori. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează că nu mai puțin de 15 milioane de lucrători din sănătate vor lipsi până în 2030. În vreme ce țările cu venituri mici sunt afectate în mod deosebit, toate țările, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, chiar și în UE, se confruntă cu mari probleme în ceea ce privește formarea, recrutarea și plasarea forței de muncă din sănătate.
Dosarul trece de la imposibila reformă a sistemului britanic până la grevele personalului medical din Spania și la exodul medicilor din Grecia, care nu vor să mai lucreze în sistemul de stat și pleacă în străinătate.
Umorul: un hău între francezi și anglo-saxoni
În sfârșit, la rubrica culturală, tot Le Monde continuă în numărul de astăzi amuzanta, dar foarte serioasa cronică a corespondentului la Paris a jurnalistului marelui cotidian britanic Financial Times Simon Kuper despre ceea ce îi opune pe englezi și pe francezi.
Astăzi, Simon Kuper caută să le explice francezilor — și francofonilor — umorul britanic:
«Adesea, prietenii străini îmi explică nedumerirea lor față de colegii britanici – care nu își formulează niciodată precis și deschis părerea. Așa că eu le traduc propozițiile în engleză pe care ei le aud la birou, dar mai ales subtextul lor. „Este o decizie curajoasă” înseamnă „e o prostie” ce vrei să faci. Pentru „este o perspectivă interesantă”, trebuie să înțelegi tot că „e o prostie”. Dacă ți se spune „tu ești șeful, până la urmă tu decizi”, înseamnă de fapt: „voi face orice pentru a-ți sabota planul”. La fel, „hai să luăm prânzul împreună într-una din zilele astea” echivalează cu „Nu vreau să te mai văd vreodată în viață”. Iar o altă convenție acordă un rol crucial umorului: britanicii îl folosesc pentru a scurta orice conversație care alunecă periculos spre prea multă tehnică, plictis sau emoții personale.»
Simon Kuper găsește însă că parizienii sunt mult mai rigizi și amintește în același timp, ca o exemplificare a extraordinarului hău cultural dintre francezi și anglo-saxoni, un straniu manual distribuit soldaților americani de către superiorii lor în ajunul invadării Franței pe aceleași plaje din Normandia de pe care avusese loc, 900 de ani mai devreme, invadarea Angliei de către francezi. Manualul, cu numeroase ilustrații, se numește "112 Gripes About the French", care ar însemna «112 lucruri de reproșat francezilor».
În acel moment, președintele Roosevelt încă avea intenția să plaseze Franța, colaboratoare cu Hitler, sub un protectorat militar, cum avea să se întâmple și cu Germania.
Broșura distribuită militarilor SUA înainte de debarcarea în Normandia și rezumată astăzi în Le Monde e unul din acele manuale produse cu intenții bune si care se dovedesc ulterior un dezastru de comicăreală: militarilor americani li se explica acolo, de exemplu, cum în Franța vor da de niște oameni cinici, leneși, cu igiena îndoielnică și care, da, într-adevăr mănâncă broaște. Și foarte mult usturoi. (Deși multe din clișee erau totuși demontate și contrazise.)
De pildă, plângerea nr. 58 în acel manual militar de supraviețuire în teren ostil era:
58. «Franțuzoaicele sunt prea scumpe»!...
iar răspunsul, conciliant:
58. «Prețurile sunt determinate de cerere și ofertă. Dacă n-ar fi atât de mulți bărbați solicitând același produs (same commodity), prețurile ar coborî.»
Ca un punct final, întrebând cum ar trebui să reacționeze Franța acum în fața iritanților anglo-saxoni și mai ales americani, săptămânalul satirico-politic Le Canard enchaîné a propus (poate doar pe jumătate în glumă) ca Franța să-și ia înapoi Statuia Libertății, pentru că devenită simbol atât de intim american – asta o să doară.
