Linkuri accesibilitate

Violeta Gorgos: „Încerc să construiesc un profil al deportatului basarabean”


Genericul filmului „Expedițiile Memoriei”.

Interviu cu autoarea seriei de filme documentare „Expedițiile Memoriei”.

Europa Liberă: Așadar, de această dată ați ajuns în două regiuni ale Siberiei – Novosibirsk și Tomsk – în căutarea celor care au fost deportați acolo. Și le reamintim ascultătorilor noștri că în anii trecuți ați făcut același lucru în Kazahstan, Irkutsk și Krasnoiarsk. Ce ați găsit de această dată, dna Gorgos?

Violeta Gorgos: „Da, și spectatorii Dvs. pot viziona ce am găsit noi în edițiile anterioare. Toate filmele sunt postate pe YouTube și pot fi vizionate. Eu cred că este un lucru firesc ca să aibă lumea acces, deci nu contează dreptul de autor și cine deține proprietatea acestor filme, important e ca ele să fie vizionate. Dacă ar fi să vorbesc comparativ, expediția asta în comparație cu celelalte a fost mult mai bogată, mai plină de sens. Dacă în primele două expediții în Kazahstan am găsit doar un singur supraviețuitor dintre deportați, de data asta am vorbit cu patru deportați și cu descendenții altor deportați; cred că vreo 14 la număr. A fost o expediție neașteptat de fructuoasă, motiv pentru care ne propunem să revenim în Tomsk în ediția viitoare la anul, pentru că Tomskul se pare că a fost epicentrul deportărilor basarabenilor și chiar după ce am revenit, noi continuăm să mai primim scrisori, invitații, conexiuni cu alți oameni. Parcă s-a construit așa un puzzle, oamenii se cunosc unii pe alții neștiind că au fost deportați și acum ei între ei fac legătura și continuă să ne comunice nouă povești.”

Europa Liberă: Istoricul Octavian Țîcu menționa că cele două regiuni au fost centrul deportărilor în 1941 și 1949, unde aproape 12 mii de basarabeni au fost duși forțat de către regimul sovietic. Există urme evidente ale deportărilor, comunităților care au trăit acolo sau timpul și poate intervenția omului a mascat acele evenimente tragice?

Violeta Gorgos: „Există, în primul rând, un spirit basarabean, există oameni care încearcă să-și regăsească identitatea peste ani de zile, pentru că cei care au fost deportați și-au asumat cumva, n-au mai revenit, pentru că n-au avut la ce reveni. Este un tablou general pentru toată lumea. Chiar și care și-au dorit să revină știau că acasă li s-a

Violeta Gorgos
Violeta Gorgos

confiscat totul, nu mai aveau nimic și au construit acolo o altă viață. Copiii lor, adică părinții noștri, dacă ar fi să vorbim așa prin comparație, au purtat tot timpul stigmatul acesta de „dușmani ai poporului”, s-au descurcat cum au putut mai bine, și-au făcut o bunăstare și au avut grijă să-și dea copiii la școală. Eu încerc să construiesc un profil al deportatului basarabean din zona aia, iar generația noastră, cei care au acces la internet, cei care încearcă să-și găsească rădăcinile descoperă cumva mirați, uimiți că cei care au fost deportați erau cineva atunci. Și o să vă spun un lucru care mă bucură și sunt mândră cumva că, regăsindu-și rădăcinile, ei constată că buneii lor s-au născut în România Mare și o parte din ei învață acolo, în Siberia, limba română ca să-și redobândească cetățenia română.”

Europa Liberă: Există totuși o diferență în înțelegerea fenomenului deportărilor între cei care s-au întors și cei care au rămas acolo?

Violeta Gorgos: „Există. Cei care s-au întors, au luat episodul acesta ca un lucru foarte urât care li s-a întâmplat în viața lor. Firește așa a fost, nu există discuții, iar cei care au rămas – și au rămas suficient de mulți, neașteptat de mulți au rămas acolo – au încercat să supraviețuiască acolo, dar fiind gospodari în continuare, ținând legături ei înde ei. De exemplu, în localitatea Pobeda am găsit trei dinastii, trei familii plecați toți din Anadol, o localitate din regiunea Ismail, din Reni. Cred că este prima localitate la hotar cu Giurgiulești, pe acolo pe undeva. E familia Gheorghiu, e familia Caragheorghe și familia Mihalache care s-au căsătorit între ei, s-au recăsătorit. Am dat peste ei acolo – nu mai înțelegeai, e unchiul, mătușa, ei toți împreună sunt o putere acolo. În satul Pobeda cred că ei fac legea, iar noi, spre mirarea noastră, noi aveam un contact acolo, știam că trebuie să ne întâlnim cu un bătrân, care, din păcate, a decedat cu nouă zile înainte de a ajunge noi acolo și am zis: „Hai, să mergem măcar la cimitir, să vedem cimitirul”. Noi nu știam toată povestea asta cu trei familii mari în satul Pobeda și ne-am oprit la școală. Și când ne-am oprit la primul cabinet unde scria Directorul școlii, pe tăblița aia de pe ușă scria Marina Gheorghiu și eu cu Octavian ne uitam unul la altul – sau nu știm noi bine, sau o fi o surpriză din cele pe care ni le oferă uneori soarta în expedițiile acestea neașteptat de frumoase?...”

Europa Liberă: Încercați să reconstituiți anumite povești trăite sau totuși mizați pe elementul acesta neprevăzut?

Violeta Gorgos: „Noi avem o listă, cumva avem niște conexiuni, avem niște repere unde ar trebui să ajungem, dar probabil că suntem pe drum bun. Nu știu ce să zic, că Dumnezeu ține palma deasupra acestor expediții, pentru că în fiecare an descoperim mult mai multe lucruri decât ne propunem și, vă zic, revenim acasă cu multe lucruri nefăcute, cu multe adrese și conexiuni la care urmează să mai revenim.”

Europa Liberă: Despre deportări se vorbește aici tot timpul cu mare durere, teamă uneori, unii chiar evită să spună lucrurilor pe nume. Dar în aceste regiuni unde au ales să rămână mulți dintre deportați?

Violeta Gorgos: „Și acolo s-a vorbit o lungă perioadă cu frică, s-a tăcut în primul rând o perioadă îndelungată. De exemplu, familia Crivoveaz din Bălți sunt descendenți dintr-o familie de evrei, niște evrei bogați au fost deportați acolo și tatăl deportat, care atunci era copil, între timp și-a schimbat numele. Nu i-a spus fiului nimic, ca să-l protejeze poate cumva, să nu-l expună prea mult și copilul a aflat abia acum că el este descendent dintr-o familie de evrei și toată istoria lui. Și suferă copilul care acum are 50 și ceva de ani, adică e un om în toată firea și a aflat că are rude în America. Adică, ei își descoperă azi istoria adevărată, pentru că părinții le-au creat o bună stare acolo, dar, protejându-i, nu le-au spus multe lucruri. Cumva e firesc să înțelegem de ce au procedat așa, pentru că era regim în continuare.”

Europa Liberă: În general, iată, urmașii celor deportați înțeleg ce s-a întâmplat sau totuși și-a lăsat amprenta ideologia locală?

Violeta Gorgos: „Nu, înțeleg foarte bine, înțeleg foarte clar. Ei caută acum acte, fotografii de familie, sunt cumva, nu pot să zic mândri de părinții lor, dar descoperirea arhivelor de familie îi face să fie mai puternici. Ei își găsesc abia acum identitatea. De exemplu, la Tomsk am găsit-o pe Natalia Tomuleț, care este din Cajba, Glodeni. Eu tot sunt din Glodeni și așa am zis că suntem cumva pământeni. Natalia Tomuleț a venit pentru prima oară în Republica Moldova vara asta și acolo la Glodeni, în Cajba, a găsit casa străbuneilor ei în care este azi primăria. Străbunelul ei a ridicat acolo la Cajba școala, a deschis prima școală și a construit, de fapt, prima școală de acolo din localitate. Era profesor și el, și soția lui. Și astăzi în școala ceea este muzeul satului, iar Natalia era foarte încântată că în muzeul satului a regăsit fotografii, arhiva familiei, ceea ce înseamnă că și satul, chiar dacă ei au plecat, n-aveau nicio legătură până acum, satul recunoaște cine a fost cel care a pornit învățământul din Cajba. Și-i foarte mândră, îi plină de spirit și se bucura auzindu-ne vorbind românește, era încântată de venirea noastră. Când plecăm ei ne spun: „Mulțumim că ați venit” sau cumva cu plecăciuni pentru curiozitatea noastră, pentru interesul nostru în zona asta.”

Europa Liberă: Este cea de-a cincea ediție a „Expedițiilor memoriei”. Vi s-a întâmplat să mergeți acolo cu idei fixe și apoi lucrurile să ia o altă întorsătură, să descoperiți, poate chiar să vă schimbați propria viziune?

Violeta Gorgos: „Noi în fiecare ediție venim cu alte, nu pot să zic concluzii, dar cumva modificată viziunea vizavi de... și nu atât modificată, pentru că este firesc că a fost o tragedie, spre bucuria noastră găsim chiar și istorici locali, care spun că nici nu puteau vorbi despre deportări, a fost un genocid toată perioada asta și n-au suferit doar basarabenii, au suferit toți cei care erau din spațiul sovietic. De exemplu, la Muzeul NKVD din Tomsk – este unicul muzeul de genul acesta, cel puțin pe care l-am întâlnit noi în spațiul rusesc; am mai fost la Muzeul deportărilor din Kazahstan, dar în Kazahstan îi recunoscută zona așa ca o zonă unde lucrurile acestea s-au întâmplat, în Rusia nu prea am întâlnit. Ei, în Tomsk am găsit muzeul acesta și am stat de vorbă cu istoricul Vasile Hanevici și dumnealui ne-a povestit că cei din Tomsk trebuiau să execute într-o perioadă anume câte 5 mii de oameni. Nu conta cine sunt, ce păcate au făcut; aveau plan de omorât oameni și ăștia fiind sârguincioși raportau că „am executat, mai dați-ne alții”, adică ar putea să facă planul. Și acolo nu erau după naționalități, erau oameni care trebuiau lichidați. A fost, din păcate, o mare durere pentru toată lumea. Iar revenind la întrebarea Dvs., de fiecare dată când mergem acolo întâlnim altfel de oameni, venim cu alte concluzii. De exemplu, concluzia de data asta a fost că oamenii își găsesc azi identitatea și cu atât mai mult ne dăm seama cine au fost deportații de acolo, dacă tot cei care își caută azi rădăcinile sunt cineva, sunt oameni sus-puși, cu facultăți, profesori universitari, academicieni. Aceștia sunt cei care au fost deportați. Și-au revenit, ca să zic așa, ca statut social, dar ei sunt în Siberia, nu sunt acasă. Vă dați seama dacă erau toți acasă ce putere eram acum!”

Europa Liberă: Tematica deportărilor mai interesează pe cineva în afara cercului de istorici preocupați de această temă, se extinde curiozitatea, iată, și prin asemenea expediții?

Violeta Gorgos: „Eu o să vă răspund altfel, că TVR Iași, TVR Internațional, de fapt, are un parteneriat cu OVH și în contextul acestei idei – „Expedițiile memoriei” – și anual facem, mă rog, câte un film documentar despre aceste deportări și despre cazurile pe care le găsim noi. Nu este un documentar clasic, este mai degrabă un jurnal de bord, dar atâta timp cât aceste filme transmit emoții în afară de informații, nu sunt doar niște constatări istorice, dar sunt niște oameni care spun ceva, ele stârnesc, la rândul lor, emoții și la ultima prezentare la Târgu Mureș, în vara asta am avut o prezentare a ultimei expediții, și un domn care a ieșit afară după film mi-a zis: „Este foarte important să vizionăm filmele acestea. Încercăm să ne găsim noi în trecutul nostru ca să putem păși în viitor, indiferent cine am fost – am fost victime sau călăi”.”

XS
SM
MD
LG