Născută în 20 octombrie 1988 la Chișinău. Licențiată în științe politice la Universitatea de stat din Chișinău. Master în mass-media globală și comunicare la Universitatea Warwick din Marea Britanie. Bloggeră, activistă, fundraiser și cercetătoare. Cetățeană bună, iubitoare de pisici, de umblat pe dealuri și de cărți pe care nu reușește să le citească. Co-fondatoare și managera de programe la asociația Primăria Mea - care se ocupă cu monitorizarea, explicarea și poate chiar influențarea activitatea autorităților publice locale din Chișinău. Directoare de programe la Centrul de Politici și Reforme. Interesată de spații publice, arhitectură socialistă, orașe mai bune, istorii și cuvinte. Învață pe alții să scrie, să cerceteze, să planifice campanii de advocacy, de colectare de fonduri sau de organizare comunitară. Obositor de optimistă și enervant de naivă față de dezvoltarea sustenabilă și democratică a Republicii Moldova.
Luni
Ziua 62.
Cântec: Beirut - Elephant Gun
Rutina este importantă. Cine ar fi crezut! În ultimii doi ani, lucram în câteva proiecte paralele, făceam voluntariat și „cum să nu ajuți dacă îți place ideea”! Călătoream o dată la două luni și câte o aventură mai lungă cam la fiecare 2 ani. Cum ajungeam acasă, mergeam imediat la oficiu.
Rutină? Ordine? Claritate? Nuuu, nu este timp. Haos! Dar haos plăcut. Așa un ritm de viață stând acasă nu duce la nimic bun. În carantină trebuie rutină. Deși, în alți ani, în mai probabil aș fi citit și privit documentare despre unde să călătoresc, cum s-a format muntele, marea sau pietricica aia, ce legende sunt și ce mâncare și băutură este acolo. Azi, stau mai multe pe site-uri ca „libertatea femeii” sau „women on top” citind despre cum de făcut curățenie sau de care cratițe am nevoie.
Luni, ca de obicei, ședință de dimineață. Cu prima organizație la care lucrez - Centrul de Politici și Reforme. Fac lista de sarcini pentru ziua respectivă.
Apoi, scriu un text mai lung, pentru a doua organizație la care lucrez, Primăria Mea, despre ce când vom avea un Plan Urbanistic General - un document esențial pentru dezvoltarea orașului. Faptul că acesta nu există, permite „dezvoltatorilor imobiliari” să construiască pe unde vor, furând lumina, spațiile verzi și publice ale orașului. O asociație relativ dubioasă din România se oferă să sponsorizeze acest document important. Societatea civilă este îngrijorată.
Discutăm pe acele prea multe chat-uri. Dacă s-ar tipări toate scrise din ultimul an, s-ar umple o bibliotecă. „Memorii despre procrastinare nescrise și necitite” - în X mii de volume. Spre final de zi, draft-ul textului este gata. Restul sarcinilor sunt, cel puțin, scrise pe foaie.
Yoga. Yoga a devenit rutină. Ori durere de spate, ori yoga. Alegerea e clară.
La 10 noaptea primesc comentarii la text pe email. Încep a răspunde. În ultimii ani, cam peste tot în lume s-au șters liniile dintre viața personală și cea de lucru; dintre oficiu și casă. Răspundem la email-uri mereu. Ne simțim vinovați dacă nu răspundem duminica. Scriem la 6 dimineața sau la 12 noaptea. Ceilalți, vor sau nu, răspund. Trebuie totuși de încetat a scrie nopțile și în weekend, din respect pentru timpul colegilor. Sau poate deja la anul.
Marți
Ziua 63.
Cântec: Blonde Redhead - For The Damaged Coda
Micul dejun este un ritual important. Mai mereu încerc să fac ceva nou, să îl aranjez frumos, să fac un ceai bun, să ascult păsărelele și apoi să deschid link-uri cu statistici despre COVID-19, măsuri ale guvernelor de peste hotare și altele. Am uitat când am început ziua cu vreun video sau o știre despre altceva.
Deși, chiar și eu, în izolare de 2 luni, m-am relaxat. Ca noi toți. Așa ne-au zis autoritățile că se poate. Ei își asumă decizii fără a explica cum o fac și pe ce date se bazează. Am trecut noi de punctul culminant al pandemiei? Evident că nu. Face statul teste astfel încât să știm exact câți infectați avem? Nu. Face statul o muncă bună în a depista contactele celor infectați și a-i izola? Nu. Protejează statul medicii? Nu. O să avem al doilea val și pe când îl prognozează? Habar nu au ei.
„Vlada, tu te temi de COVID-19?”, mă întreabă o prietenă care mai face glume despre faptul că sunt prea serioasă în tot ce ține de pandemie. „Nu, mă tem pentru alții”
De la început m-am temut pentru alții, dar niciodată nu m-am gândit că alții pot fi atât de aproape. Soacra surorii mele, asistentă medicală, din grupul de risc, a ajuns în spital. Starea nu este bună. Nu știm cu ce se va încheia totul. Citesc fiecare știre cu îngrijorare.
Cât de dură este totuși această boală. De a priva pacienții îndurerați de orice atingere umană sau de susținerea apropiaților.
Ședință cu a doua organizație - Primăria Mea. Începem un proiect nou, în care o să scriem mai mult despre ce se întâmplă în Chișinău. Noaptea deseori visez activități de lucru. Pentru că suntem izolați și nu avem acces la atâtea experiențe și informație vizuală ca dinainte de pandemie, visele noastre au sursă de inspirație limitată. Cel puțin, planificarea activităților era, în vis, sub formă de joc video.
În loc să fac ce am de făcut, încep să redactez textele altora. Un text bun este rezultatul muncii mai multor redactări. Munca redactorilor însă trece nevăzută, neapreciată și, cel mai des, neplătită. Noi nu prea putem scrie, la școală nu ne învață prea bine, la universitate ne strică chiar și ce am învățat la școală. Însă toți cred că pot scrie, deschizi un document, sau, mai rău, Facebook-ul, și înșirui. Dar nu este chiar așa. Rar experți, jurnaliști, comentatori își recitesc măcar o dată textul.
Seara îndemn jurnaliștii să nu mai ia publicitate plătită de la companiile de construcții care sunt în litigiu direct cu locuitorii orașului. Companii care distrug șansele de a locui într-un oraș mai bun. Mi se zice că „este greu să luăm oferte comerciale, dar nu avem ce face”. Peste tot în lume, o bună parte din mass-media depinde ori de bani politici, ori de banii corporațiilor. De ce banii politici nu sunt ok? Dar banii companiilor care fac bani din corupția politică sunt ok? Nu știu. Toți suntem vinovați de starea în care a ajuns orașul. Iar toți spun că problema este în altă parte. Mă gândesc de ce nu mă abțin să mă dau cu părerea? Mie chiar nu-mi place să critic. Nu este nimic plăcut în activitatea asta. De ce să nu stăm toți confortabil? Probabil că am o naivitate și un idealism aproape periculos despre ce oraș sau țară putem construi dacă am fi puțin mai inconfortabili.
Miercuri
Cântec: Belle and Sebastian - Get Me Away from Here I’m Dying
Ziua 64. Ar fi bine azi să scriu mai pe scurt. Trebuie de închis Internetul. Vreau să citesc tot. Vreau să scriu despre tot. Vreau să fac. Cum de regândit orașele, cum de schimbat educația, cum să nu ne întoarcem la „normal”. Foarte bună procrastinare, apropo, să te gândești cum o să scrii și o să faci ceva care o să schimbe lumea, deși evident nu o să o schimbe și evident nu o să scrii.
***
Pisica mea are sute de poziții de somn. Le-am cunoscut deja. Toate merită măcar o foto pe Instagram, dar mă abțin. Somnul de la amiază este important, dacă nu e, devine morocănoasă. Sunt motănași născuți și crescuți în pandemie. Va veni clipa când ființele astea mari cu care se joacă, care îi hrănesc, care se trezesc la cinci dimineața pentru ei, vor începe a pleca pentru ore bune de acasă. Ce vor face motănașii atunci? Vor dormi în liniște.
***
+252 de cazuri. Prim-ministrul ne judecă că ne-am relaxat. Nu mai am puteri să mă indignez. Oare ei înșiși chiar cred că gestionează bine situația? Nu înțeleg dacă este rea-intenție, incompetență sau prostie. Nu știu care ar fi mai puțin rău din astea. Oare cum pot fi trași la răspundere?
Joi
Ziua 65.
Cântec: Nils Frahm - Toilet Brushes (Live)
Încep dimineața, din păcate, cu Facebook-ul. Vreau să mai dorm de fapt. Prind un status al lui Clotilde Armand, politiciană și, de fapt, activistă pentru un București mai bun. Scrie despre același individ - președintele Asociației care ne face Planul Urbanistic General cadou și care a făcut mai multe „cadouri” sectoarelor din București. Sar din pat. Citesc tot la rând. Mă îngrijorez. Parcuri din Sectorul 1 sunt în pericol, iar numele companiei apare peste tot. Mic dejun? Nu este timp!
Îi scriu doamnei Armand, știind că la cele peste 100 de mii de următori, șansele sunt minime să răspundă. Primesc răspuns imediat. Mă documentez. Planificăm o discuție. Oare din neștiință sau din rea-intenție ai noștri negociază un acord cu o asemenea asociație dubioasă? Oare nu găsim 500 de mii de euro pe loc? Poate cu un havuz mai puțin, dar cu transparență și democrație în a selecta companii ce vor stabili direcțiile de dezvoltare ale orașului?
Ascult o emisiune făcută de colega mea de la CPR despre cum supraviețuiesc afacerile mici și oneste pe timp de pandemie. Vă gândiți uneori câte dintre localurile pe care le frecventați dau bon fiscal și nu dau salarii în plic? Puține. Însă există naivii sau, mai degrabă, luptătorii care fac totul cum trebuie, chiar dacă legea nu este cea mai bună, chiar dacă statul nu este cel mai eficient și corect. Acum ei nu primesc niciun ajutor de la stat. „Praf în ochi”, zic ei. Unde sunt banii pe care i-au plătit?
Mulți se așteaptă că, după aceste dificultăți, multe business-uri vor ajunge iar în economia neformală, eu, invers, sper că vom conștientiza cu toții de ce noi plătim impozite. Este concurență neloială când cineva luptă să fie onest, iar alții corup sistemul sau se lasă corupt de el după bunul plac. Noi plătim impozite și cumpărăm medicină, drumuri, management al deșeurilor, educație, cultură și altele. Când toți vor plăti prețul întreg, atunci vom cere poate mai îndrăzneț ce ni se cuvinte.
Politicienii doar ne zic că se descurcă, ba chiar mai bine decât alții; ne zic că achizițiile pentru mașini, havuzuri și mobilier sunt mai importante decât ajutorul pentru cei rămași fără venit, pentru bătrânii care nu au bani de comunale, pentru cei care au investit ani, energie și bani în afaceri, pentru lucrătorii medicali care așa și încă nu au echipament decent sau salarii adecvate. Hey, ăștia-s banii mei! Cum spunea un bun prieten: „Potlogarilor!”
Serios. De ce îmi complic viața prin a încerca folosesc serviciile celor care sunt onești? Este mult mai simplu altfel. În loc să devin mai cinică decât cinci ani în urmă, ca toți alții care cresc, eu devin mai idealistă și luptătoare. Of, poate în 10 ani mă liniștesc.
Vineri
Ziua 66
Cântec: Pink Floyd - Breathe in The Air
Acum, trebuia să fiu undeva în Iordania. Sau Maroc. Am rezervat 2-3 luni pentru călătorii și a merge la workshop-uri să mai învăț câte ceva. Hahaha. La sfârșit de an, trebuia să plec în SUA pe 4 luni. Am planificat acest an divers, de învățare, de umblat, de descoperit.
Sunt însă foarte ok acasă. Mi-am făcut de lucru. Mi-am găsit ce de învățat, deși mă pornesc mai greu. Iresponsabilitatea autorităților mă oprește des și mă demotivează. La fel, și grija pentru părinți, pentru nanii mei, pentru apropiați mă mai blochează. Pentru mine, la urma urmei, nu tare îmi place durerea. Nu putem să ne comportăm de parcă totul e ca înainte.
Des, unii dintre noi, trăiesc în două bărci. Nu ne batem capul de parcuri și trotuare în Chișinău, pentru că le găsim în capitalele europene. Pentru ce să salvăm monumentele istorice din capitală, dacă Florența e la 2-3 ore? Nu numaidecât atragem atenția cum ne amenajăm casa, pentru că doar dormim acolo. Unii poate că nici nu și-au ales prea bine soțul/soția, că, deh, lumea e plină de oportunități. Iar acum ne-am trezit față în față cu alegerile noastre. Poftim, trăiți cu ele!
Eu sunt bine acasă. Un lucru doar aș schimba. Mi-i dor de balconul de la vechiul apartament.
Toți au început pandemia cu a povesti cum ei se vor schimba sau lumea va deveni mai bună. Chiar și eu am crezut chiar asta pe câteva clipe. Poate așa va fi. Dar nu prea cred.
De exemplu, eu urăsc caritatea. Caritatea înseamnă că lucrurile nu funcționează. Am inițiat campanii, donez mereu, dar urăsc să fac asta. Caritatea înseamnă a rezolva efecte. Sunt mulți care nici nu vor să rezolve cauzele. E plăcut să donezi, nu? Crezi că ești un mini-salvator. Mai greu de luptat cu sistemul care creează această sărăcie și deznădejde. Câte din companiile care apar cu fotografii frumoase și articole plătite, după pandemie, vor cere cu insistență, alături de cetățeni, servicii sociale mai bune, condiții normale pentru business, transparență, justiție și luptă adevărată cu corupția? Poate vor fi unele.
Mă întorc la lucru. Singură ție șefă înseamnă că ți-ai făcut de lucru și pe weekend. Săptămâna nu se încheie.
Sper să trecem cu bine această pandemie. Dacă autoritățile sunt iresponsabile, măcar noi să fim altfel. Păstrăm distanța și bunul-simț. Ne gândim cum să ne luăm țara înapoi și să facem ordine. Așa nu se mai poate.