Pentru a suporta mai ușor foșgăiala electorală, dar și experimentul geopolitic numit R. Moldova, vă propun o consolare, ca o frunză de patlagină direct pe creier: nu suntem nici primii, și nici ultimii!
Dacă vă place să stați cu nasul în cărți, ca Lenin, ori ca Plahotniuc, descoperiți povești mult mai dramatice decât cea pe care o trăim. Toți scriitorii de la Ovidiu încoace nu fac altceva decât să prindă în insectarele lor biografii și întâmplări din care este țesută istoria civilizației umane, un fel de hartă antropologică în mișcare continuă. Mi-au venit în minte două nume.
John Steinbeck îmi era simpatic încă de la facultate. Nu neapărat pentru romanele sale din lista de lecturi obligatorii, ci grație decanului Zasursky care ținea cursul de literatură universală. De la el am aflat că Steinbeck, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost corespondent special în Europa al forțelor aeriene americane și al ziarului „New York Herald Tribune”. Modelul pe care îl impunea însă studenților de la jurnalistică Partidul comunist (singurul care exista la acea vreme, lucru inimaginabil pentru tinerii de astăzi) era omologul sovietic al lui Steinbeck, Ilya Ehrenburg, cel mai prolific corespondent de război, care a scris 1500 de articole. Articolul intitulat „Ubei!”* (Omoară, în traducere din rusă) este cel mai cunoscut. Nu voi cita din el, pentru că nu mi se dă gura și mintea. (Dacă sunteți curioși, veți găsiți articolul foarte lesne în jungla internetului. Bunăoară aici).
Ehrenburg le cerea soldaților sovietici să raporteze la ziar câți inamici au reușit să omoare. Dacă a trecut o zi fără să omori, ai trăit-o degeaba! Acesta era crezul său publicistic pe care nu l-a mai abandonat pe parcursul carierei sale de propagandist notoriu. Fanii lui Ehrenburg, printre care era chiar Stalin, îl adorau pentru această abordare polittehnologică. Contestatarii l-au disprețuit** pentru același limbaj, de ură, cum s-ar zice astăzi.
Ilya Ehrenburg s-a învrednicit de premiul Stalin. Omologul său american Steinbeck a luat premiul Nobel (1962). Romanul său reprezentativ are titlul „Fructele mâniei” (1939) și ne oferă, ca și alte cărți steinbeckiene, o altfel de dimensionare a urii, a durităților din viață, de natură să-l scoată din sărite pe om. În mintea mea de student îi așezasem pe Steinbeck și Ehrenburg la poluri diametral opuse. De atunci, fără să vreau, îi clasific pe toți scriitorii și artiștii cu pretenții antropologice în două cohorte, funcție de răspunsurile lor la veșnica întrebare: poți rămâne om atunci când ai vrăjmașul în cătarea puștii?
P.S. Acum mi-am dat seama de ce mi s-a poticnit mintea de numele lui Steinbeck. El s-a încumetat să contrazică celebra maximă despre puterea care corupe. Cu 62 de ani înainte de alegerile parlamentare din Republica Moldova el scria, vizionar, că nu puterea corupe, ci frica de a o pierde.
*publicat în ziarul Krasnaya Zvezda la 24 iulie 1942
**Adolf Hitler ordonase ca Ehrenburg să fie capturat și executat în stil medieval, dar pentru că i-a luat-o înainte ordinul fuhrerului nu a fost dus la capăt.
