Inspirată ideea scriitorului Dan Mircea Cipariu, preşedintele Asociaţiei Euro CulturArt, de a sărbători Centenarul Unirii cum scrie la carte – altfel spus, printr-o antologie de versuri,
10 x 10. Născut în România, Tracus Arte, 2018, cuprinzând 10 autori „din generaţii şi geografii literare diferite, câştigători, în ultimii ani, ai unor premii naţionale şi internaţionale de prestigiu, câteva dintre cele mai autentice şi carismatice voci ale literaturii române contemporane” (păcat că printre acestea nu se regăseşte şi Emil Brumaru, născut pe 1 ianuarie 1939 în Basarabia, asta ca să se întregească spaţiul naţional).
Cinci poete – Rita Chirian, Ioana Crăciunescu, Nora Iuga, Ioana Nicolaie, Andra Rotaru – şi cinci poeţi – Dan Coman, Teodor Dună, Ioan Es. Pop, Bogdan O. Popescu şi Robert Şerban –, fiecare cu câte zece poeme, purtând un titlu generic, la care se adaugă zece trialoguri (Dan Mircea Cipariu – Mihai Zgondoiu – Mike Godoroja), iată o adevărată carte a cărţilor (scrise, unele; inedite, altele), dacă nu cumva o (mare) carte de vizită a literaturii române contemporane. Dacă nu voi cita, în cele ce urmează, din creaţia fiecăruia, este din lipsă de timp şi spaţiu (hélas! cei 237,5 mii kmp ai României + 33,7 mii kmp ai R. Moldova nu presupun tot atâtea secunde ale „Cărţii la pachet”!); am să „decupez” însă două secvenţe, din „matriarha” antologiei, poeta Nora Iuga (n. 1931), şi „benjaminul” acesteia, Teodor Dună (n. 1981), cel mai tânăr – după Claudiu Komartin – laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu”, Opera Prima, pe care-i separă exact jumătate de veac de viaţă, nu şi… epoci literare. Pentru început, iat-o pe Nora Iuga, cu finalul poemului şi-aşa s-a născut Nora: „şi-aşa s-a născut Nora Ninica Ninel/ Noriko-San Lorchen Ninon Noricel…/ fetiţa cu o mie de nume/ o mie de pistrui şi o mie de riduri/ s-a născut pe 4 ianuarie 1931/ că 4 e un scaun spunea/ «mie nu-mi trebuie masă/ eu scriu pe ce stau de-asta ’ngenunchez/ scrisu-i rugăciune!/ eu nu vreau un Nobel/ vreau un centenar»”. Acum, iată-l şi pe Teodor Dună, cu începutul unui poem deja antologic, vărsare de oameni: „în curând lumea se va umple de oameni./ oameni până şi în crăpăturile pereţilor,/ în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei./ ca o furtună de nisip/ acoperind spaţiile şi spaţiile dintre spaţii. (…) apoi oamenii se vor umple de oameni”.
Nu există poet antologat din care nu s-ar putea cita in extenso, iar dacă tot trebuie să iau cu mine un singur text „identitar”, acesta fie Să mă prezint puţin, de Robert Şerban: „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac/ niciodată/ păianjeni/ la/ subsuori”. La fel, şi poezia română contemporană, care arată – la aniversarea Centenarului – mai tânără şi mai în formă ca niciodată.
3 decembrie ’18
