Zakho, aflat la intersecția frontierelor dintre Turcia, Siria și Irak, este un punct nodal pentru Kurdistan, această țară care nu există, dar care se construiește în fiecare zi, doar pentru a fi doborâtă imediat de inamicii ei, din afară sau din interior.
Autobuzul care m-a adus de la Mardin a oprit la mai multe filtre militare până să ajungă la granița Turciei cu Irak, iar acolo între cele două lumi a zăbovit mai mult de două ore. La intrarea în Irak, toată lumea s-a îmbulzit să plătească testul rapid Covid într-o devălmășie totală. Oamenii nu purtau măști, îți tușeau în spate și țipau unii la alții. Vaccinul meu Pfizer nu făcea doi bani în fața oficialilor de la frontieră. „Vor doar să plătim toți testul și nici nu se uită la rezultate”, îmi spune un bărbat care merge la Erbil. În fine, plătesc 35 de dolari și merg să-mi ia proba. În fața ghișeului, fiecare își lungea gâtul, în așa fel încât cel care lua probele să ajungă cu testul până la amigdalele fiecăruia. După aceea toate bagajele au fost date jos și controlate. A urmat înghesuiala pentru ștampila de intrare în țară. Inițial, polițistul care mi-a luat pașaportul mi-a zis că trebuie să mă întorc în Turcia fiindcă nu am viză. Până recent, în Regiunea Autonomă Kurdă din Irak, cetățenii UE intrau fără vize, dar în această zonă nimic nu e stabil. Totul se poate schimba brusc de la o zi la alta.
M-am oprit la Zakho, înainte să merg spre Siria. Traseul meu urma să coboare spre Qamishli, un oraș cumva în oglindă cu Mardinul, doar că granița de acolo a fost închisă de Turcia din cauza luptelor care încă se dau în regiune, după ce kurzii au ocupat întreaga fâșie despre care spun că le aparține, până la Kobane. Drumul s-a lungit în acest fel cu aproape 300 de kilometri.
Trecerea spre Siria se face doar de trei ori pe săptămână și a doua zi putea fi ziua mea norocoasă, pentru că granița era deschisă. Între timp, kurzii sirieni au decis că nu pot intra în zonă străinii, dacă nu au o aprobare din partea oficialilor kurzi care controlează orașul Qamishli. Cu doi ani în urmă, când am călătorit în estul Mediteranei, am avut o experiență aproape violentă la granița Siriei cu Libanul, despre care voi povesti, însă, ceva mai târziu. Frontiera aceasta în fața căreia așteptam nu era controlată, totuși, de sirieni, ci de kurzi, care vorbesc mereu despre relația lor specială cu europenii și americanii. De altfel, spre deosebire de statele din jur, Regiunea Autonomă Kurdă din Irak le acordă cetățenilor din vest vize la graniță, necondiționat, tocmai pentru a-și dovedi și în acest fel loialitatea. Kurzii sirieni aveau până nu demult aceeași politică, dar situația tot mai tensionată din zonă îi face să-și ia precauții exagerate, chiar și când nu e necesar.
Am rămas deci la Zakho încă o zi, sperând în zadar să primesc aprobarea de la Qamishli. Hotelul din centru unde am tras are internet, dar curentul e instabil și camera, deși e scumpă, e atât de mică, încât abia am loc să-mi așez rucsacul. Înăuntru e ca în saună, dar există aer condiționat, care funcționează bine, dar numai când ești în cameră, și, evident, când nu se oprește curentul, pentru că sunt fluctuații permanente.
Pe strada principală e îmbulzeală și mașinile stau blocate minute în șir.
La un magazin de perdele, un bărbat coase la mașina electrică, în colț un bărbat în șalvari tradiționali vinde ramuri de curmale și caserole cu smochine, într-o magherniță vânzătorul și-a întins covorul de rugăciune printre marafeturi, mai încolo un băiețel de vreo opt ani vrea să-mi vândă apă dintr-o sacoșă mare plină cu sticle de jumătate de litru, pe care abia o târăște, femei îmbrăcate în negru de sus până jos cu mănuși, ciorapi și tot tacâmul au ieșit la cumpărături, de o parte și de alta a bulevardului constat că sunt mai multe vitrine cu haine bărbătești decât de damă.
Se înserează și bazarul se umple abia acum, pentru că în timpul zilei temperatura e prea ridicată chiar și pentru localnici.
Podul roman peste Khabur, la zece minute de centru, reconstruit de perși acum o mie de ani, simbol al legăturilor dintre triburile kurde și al unității încă precare dintre ele, a rămas, cumva, emblematic pentru acest oraș, care a căzut și s-a ridicat de mai multe ori în istoria lui complicată. În jur, militarii turci continuă să facă raiduri, care adesea se termină cu victime nevinovate, sub pretextul că în munții din jur se află gherilele PKK, organizație politică și militară considertă teroristă la Ankara și în statele occidentale. Militarii PKK au luptat totuși de aceeași parte a baricadei cu luptătorii peșmerga din Kurdistanul Irakian și cu Statele Unite impotriva ofensivei jihadiste a Statului Islamic.
Pe străzile din Zakho pot fi văzuți încă destui bărbați care poartă șalvarii kaki tradiționali, cunoscuți mai ales din fotografiile cu militarii peșmerga, în care îndeasă o cămașă lungă și la mijloc se leagă cu o eșarfă imensă. Totul arată ca o salopetă lejeră și ușor de purtat. În 2014, în plin conflict, H&M chiar a copiat aceste uniforme, purtate și de femeile din forțele militare, lansând o linie de succes. Liderii kurzi s-au supărat atunci și le-au invitat pe cele care-și cumpără astfel de salopete să vină să le poarte în munți, unde cele care au hainele autentice mor sub tirurile ISIS sau se transformă ele în bombe vii pentru a distruge acel califat fantomatic.
Peșmerga înseamnă „să înfrunți moartea” și este numele purtat de forțele militare ale Regiunii Autonome a Kurdistanului Irakian, care sunt responsabile cu securitatea acestui spațiu. Oficial, aceste forțe, care au servicii de informații și jandarmi, sunt în subordinea Guvernului Regional Kurd, dar în realitate ele sunt divizate și controlate separat, o parte de către Partidul Democratic Kurd și cealaltă de Uniunea Patriotică a Kurdistanului. Unificarea lor pare imposibilă, câtă vreme cele două familii care guvernează regiunea au interese diferite: tribul Barzani controlează Partidul Democratic Kurd, iar familia Talabi controlează Uniunea Patriotică a Kurdistanului. Barzani și oamenii lui conduc de la Erbil și „se aliază pragmatic cu oricine, chiar cu inamicii”, în vreme ce Talabani își are reședința la Sulaymaniyah și „se bazează doar pe relația cu Statele Unite”, susține Hussain Mehvran, profesor de istorie la Universitatea din Zakho. Mehvran crede însă că nu poți să-ți pui toate ouăle într-un singur coș și că e mai inteligent să negociezi cu diferite părți pentru a-ți atinge obiectivul. Dar nimic nu e clar și definitiv în această zonă, în care politica se face ținând cont de interesele diferitelor triburi ce continuă să fie puternice.
Obiectivul este un stat independent, pe care kurzii îl merită, mai ales acum după ce au demonstrat că „au luptat împotriva Statului Islamic pentru toți ceilalți din lume”, spune Otman Omer, decan la Facultatea de Științele Educației din Zakho. În biroul lui mare de la primul etaj al clădirii, în care primesc ceai negru foarte dulce, decanul avea pe masă un album gros, cu biografiile și fotografiile celor 2.000 de tineri care „s-au sacrificat și pentru voi în lupta cu Statul Islamic”. Îl răsfoiește și îmi traduce mici povești triste despre oameni de 20 de ani care au murit în bătăliile din această zonă pentru a distruge Califatul criminal gândit de organizația teroristă Statul Islamic.
Nu există o strategie clară a kurzilor pentru obținerea atât de doritei independențe, iar absența unității lor în această regiune, care are o autonomie avansată e un prim exemplu. Otman Omer, care predă istoria islamului, îmi arată harta clasică a teritoriul pe care locuiesc kurzii și enumeră cifre, deocamdată neconfirmate: 25 de milioane în Turcia, 2 milioane în Siria, 10 milioane în Iran, 10 milioane în Irak și câteva sute de mii în Armenia. „Nu vrem să luăm nimic din teritoriul armenesc”, se grăbește să precizeze Omer, „dar celelalte spații unde locuiesc kurzii trebuie să devină un stat, o țară a kurzilor”. Idealuri iluzorii ale intelectualilor locali, care ar vrea să fie chemați să lucreze pentru acest scop nobil.
Zakho e un oraș în care religiile s-au tolerat întotdeauna, așa că bisericile creștine sunt încă active în oraș, chiar dacă porțile lor se deschid doar la sfârșit de săptămână. Evreii însă au plecat aproape toți. „Pe kurzi nu-i interesează religia și spre deosebire de vecinii noștri, noi nu ne certăm din cauza religiei”, îmi spune de mai multe ori decanul, care mai târziu îmi arată un lăcaș asirian văruit în albastru, cu porțile zăvorâte.
Aflat la intersecția celor trei țări cu populații kurde importante, Siria, Irak, Turcia, Zakho se află aproape de ochiul ciclonului: în munții care se prăvălesc spre oraș, turcii îi atacă pe kurzi, și din aceiași munți PKK își continuă ofensiva împotriva turcilor; la câțiva kilometri mai la sud. În Siria, kurzii îi înfruntă nu doar pe soldații sirieni, ci și pe cei turci, în speranța lărgirii spațiului autonom pe care au început să și-l creioneze.
