Memorialul Sighet a sărbătorit de Înălțare, Ziua Memoriei, cum o face în fiecare an de un sfert de veac încoace. Doar că în acest an, festivitatea a fost de două ori specială. S-au împlinit 25 de ani de când, prin strădania Anei Blandiana și a lui Romulus Rusan pe locul fostei închisori unde și-au pierdut viața în circumstanțe tragice membri ai elitei intelectuale, spirituale, politice, a fost deschis un muzeu dedicat memoriei.
El nu mai este doar un imens zid al plângerii de care sunt prinse mărturiile celor care i-au însângerat celulele, ci și o capsulă a timpului trecut, o școală de democrație pentru generațiile viitoare. Aici se desfășoară taberele de vară la care au participat sute de copii, aici se înnoadă drumurile tuturor celor care vor să vadă cu ochii lor ce a fost și ce amenință să fie din nou dacă ne pierdem memoria. Însă ziua de azi este specială și pentru că Uniunea Europeană a acordat Memorialului Marca patrimoniului cultural. Memorialul Victimelor Comunismului este singura instituție din România care o deține și este cu atât mai importantă, după cum remarcau cei prezenți, cu atât mai mult cu cât a fost obținută doar prin strădaniile unei organizații nonguvernamentale.
Sighetu Marmației este un oraș la câțiva kilometri de granița cu Ucraina, iar dacă nu ești atent te poți spăla în Tisa în ape teritoriale străine. Este situat unde se atârnă harta, după cum spune vorba, și oamenii locului, ca să arate că au simțul umorului, au dedicat cuiului cu pricina, cel de care se agață harta, un monument chiar pe strada pe care se află Memorialul Victimelor Comunismului. Un cui. Este o coincidență tulburătoare: cuiul cu pricina, sursa atâtor glume seamănă cu pironul bătut, nu odată, în carnea victimelor securității și în istoria românească.
Aici, strada Corneliu Coposu a fost dedicată memoriei, mai ales acum, când s-a dezvelit placa prin care se marchează decernarea importantei distincții europene. Însă în clădirea, cumva banală și integrată urbanistic siluetei tribunalului din apropiere, primăriei și întregii arhitecturii din zonă, se concentrează mare parte din durerea și tragedia ultimului veac românesc.
La începutul anilor 1950 pe aici au trecut sute de oameni, de multe ori închiși fără proces, torturați, desființați ca persoane doar pentru că veneau din familia și istoria nepotrivită. Pe zidurile Memorialului sunt miile de fotografii ale celor care au scris cu suferința și demnitatea lor o pagină încă puțin cunoscută a istoriei recente. Niciunde nu au o încărcătură emoțională mai mare lucrurile simple, cum ar fi o tablă de șah cum e cea cusută pe o bucată de cârpă de Radu Rosetti sau cea pe care a avut-o o vreme Corneliu Coposu. La fel și ia Elisabetei Rizea sau obosita geantă de voiaj cu care și-a adus Iuliu Maniu lucrurile în închisoare.
Însă cum spuneam, muzeul nu recuperează doar tragedia umană a penitenciarelor. De altfel, întreaga țară devenise un penitenciar, astfel că sălile dedicate vieții de zi cu zi se integrează organic gratiilor și cătușelor închisorilor reale. Aici-o sală dedicată propagandei la care erau supuși zilnic și silnic toți românii. Dincoace-uneltele de tortură ale vieții de zi cu zi: plasa de cumpărături, coada instituționalizată, umilințele cotidieine la care erau supuși toți românii. Dar și raza de speranță a publicațiilor clandestine, sala dedicată posturilor de radio interzise dar atât de iubite și ascultate. Liste interminabile de profesori și elevi excluși din sistem pentru că au îndrăznit să citească sau să vorbească liber. Lista cu copiii arestați, deportați, răniți sau împușcați de-a lungul istoriei comunismului, culminând cu zilele lui decembrie 1989.
La festivitatea de astăzi au venit foști deținuți politici din toată țara. Unii și-au lăsat tinerețea la Sighet, alții la Aiud, alții au tăiat trestie la Poarta Albă sau au săpat la Canal. Unul arestat pentru subminarea puterii de stat, altul pentru atitudine dușmănoasă sau pentru că i-a ajutor dușmanii poporului,alții deportați în Bărăgan pentru că aparțineau unei etnii pe care partidul nu o simpatiza... Adevărații eroi, mulți anonimi, pe care se sprijină, chiar dacă nu o știe, România de azi care abia invocându-i pe aceștia poate vorbi despre onoare și demnitate. Alături de foștii deținuți, autoritățile locale, fără de care, după cum spune Ana Blandiana, înființarea muzeului nu ar fi putut fi posibilă.
Cu toții și-au pus mari speranțe în memorie căci se tem că uitarea ar face suferința lor irelevantă, de neînțeles generațiilor următoare. Cu toții sunt dezamăgiți că sunt uitați în mod deliberat. Că nu li s-a făcut dreptate și că sunt în mod deliberat ignorați, izgoniți din cartea de istorie, de ca și cum aruncând sub preș marile nedreptăți de atunci mai putem vorbi fără a fi ipocriți, despre justiție, morală, dreptate. Nu e de mirare că unii cred că reprezentanții clasei politice se folosesc de uitare pentru că le este convenabilă: la urma urmei, multe dintre strategiile propagandistice și strategiile politice pot fi reciclate și refolosite, sunt eterne și duc cu toate în același loc: autoritarism, totalitarism, dictatură.
Dacă se așterne uitarea...
