Euroenglezii

Europarlamentarii se aseamănă. Esticii şi vesticii nu se deosebesc prea mult, ba chiar se aseamănă derutant. Am întîlnit, de pildă, un parlamentar neamţ get-beget care aduce la figură şi la ţinută cu un poet proletar din Răsărit. Slovenii sînt la fel de eleganţi ca italienii dar mult mai puţin atenţi la efectul asupra doamenlor. Slovacii sînt, pur şi simplu, la fel de comuni ca austriecii. Românii şi bulgarii sînt uşor de luat drept portughezi care pot fi uşor confundaţi cu grecii.

O singură categorie de europarlamentari e de neconfundat: bineînţeles, englezii. Englezii şi nu englezoaicele. În primul rînd, pentru că Parlamentarii englezi nu se dezlipesc de „stripe suit”, costumele cu dungi pe care le poartă de o sută şi ceva de ani. În al doilea rînd, pentru că, dincolo de fluenţa limbii materne, intervenţiile lor au o retorică remarcabilă. Adevărat, francezii au, deasemenea, o ştiinţă foarte alambicată a discursului, însă retorica engleză e spectaculoasă şi inimitabilă tocmai prin precizia susţinută cu mijloacele cele mai simple.

Englezii aduc în Parlamentul European o tradiţie verbală care poartă în sine puterea scrisului şi domină pînă la eliminare orice contraargument. Puterea discursului englez e educată în sute de ani de limbaj juridic, viaţă publică şi parlamentară. Cea mai acută trăsătură a intervenţiilor engleze e absenţa totală a speculaţiei. Remarcile merg la ţintă şi lasă senzaţia că fac o corectură, că aduc la linia dreaptă toată dezbaterea. Niciodată prea lungi sau prea scurte, intervenţiile engleze sînt, de regulă, polemice dar nu isterice. Englezii de orice orientare politică suportă greu obişnunţele europenilor continentali. Unii o arată făţiş, alţii o fac reflex, fără să îşi dea seama.

Şi încă ceva: pînă şi cîteva din birourile parlamentarilor englezi pot fi recunoscute de la distanţă. De la fereastră, atîrnă drapelul englez.