Joi, 17 decembrie ’09, la orele 19 fără doi fulgi – ca să-i parafrazez celebrul titlu, Ora cinci fără doi fulgi –, Arcadie Suceveanu îşi încheia recitalul de poezie de la Librăria din Centru din Chişinău, iar odată cu el lua sfîrşit seria de toamnă-iarnă a Serilor Poetice.
Prima senzaţie pe care o ai citind – iar în cazul de faţă ascultînd în lectura autorului – poemele lui Arcadie Suceveanu este că le priveşti de jos în sus (aproape că-ţi vine să-ţi laşi capul pe spate), ca şi cum poezia şi-a pus pantofi cu tocuri înalte şi defilează pe un podium nevăzut, în lumina sutelor de blitzuri şi proiectoare. Undeva în spate, în culise, se ascunde însuşi le maître couturier – în timp ce superbele-i manechine îi prezintă ultima colecţie, de toamnă-iarnă –, în aşteptarea momentului solemn cînd, la braţetă cu două modele, va ieşi în avanscenă pentru ovaţiile finale.
Poezia lui Arcadie Suceveanu are ceva de haute couture (în locul mătăsii, pieii sau bumbacului se foloseşte limbajul, cînd înflorat şi dens, cînd tansparent şi eterat) – o şi văd pe „lebăda neagră a modei înalte” Naomi Campbell în rol de Apocalipsă „cu picioare frumoase”, care tocmai „trece calmă şi ireală/ jumătate Dincolo jumătate aici/ multiplicată-n oglinda cu apă de smoală/ în miriade de-apocalipse mai mici”. Împingînd comparaţia pînă-n pînzele albe, i-aş recomanda autorului Maşinii apocaliptice să angajeze pe post de top-model figura cu sertăraşe şi proptele din prim-planul celebrei Girafe în flăcări de Savador Dali. Fiindcă da, fiecare poem al lui Arcadie este o astfel de fiinţă cu sertăraşe trase-n afară pe trei sferturi pentru a-şi pune astfel în valoare conţinutul.
În altă ordine de idei, odăjdiile poeticeşti ale creaturilor lui Suceveanu sînt ca nişte petale de flori carnivore ce devoră momentan orice fiinţă profană; doar „carnea tristă (şi cărţile citite)” ale iniţiaţilor – şi manechinele nu sunt oare preotesele moderne ale cultului lui Isis, să zicem? – le poate suporta, pe durata unei singure ieşiri pe podium.
Evident, aceste poeme cu perucă pudrată şi mers ceremonios au nevoie de un decor pe măsura aristocratismului lor funciar, iar Librăria din Centru s-a potrivit de minune pentru aceasta (doar parada de modă mai lipsea, pentru atmosferă; în schimb, au adus un aer proaspăt, de colinde, Maria Iliuţ şi ansamblul etnofolcloric „Crenguţa de iederă”!).
În sfîrşit, nu cred că Arcadie Suceveanu a propus „un nou sistem periodic” (al literelor române, se-nţelege), cert e însă că a pus în circulaţie un element ce-i aparţine, arcadiul (Ar), care element are strălucirea diamantului şi fluiditatea apei curgătoare. Panta rhei, Arcadie!
Prima senzaţie pe care o ai citind – iar în cazul de faţă ascultînd în lectura autorului – poemele lui Arcadie Suceveanu este că le priveşti de jos în sus (aproape că-ţi vine să-ţi laşi capul pe spate), ca şi cum poezia şi-a pus pantofi cu tocuri înalte şi defilează pe un podium nevăzut, în lumina sutelor de blitzuri şi proiectoare. Undeva în spate, în culise, se ascunde însuşi le maître couturier – în timp ce superbele-i manechine îi prezintă ultima colecţie, de toamnă-iarnă –, în aşteptarea momentului solemn cînd, la braţetă cu două modele, va ieşi în avanscenă pentru ovaţiile finale.
Poezia lui Arcadie Suceveanu are ceva de haute couture (în locul mătăsii, pieii sau bumbacului se foloseşte limbajul, cînd înflorat şi dens, cînd tansparent şi eterat) – o şi văd pe „lebăda neagră a modei înalte” Naomi Campbell în rol de Apocalipsă „cu picioare frumoase”, care tocmai „trece calmă şi ireală/ jumătate Dincolo jumătate aici/ multiplicată-n oglinda cu apă de smoală/ în miriade de-apocalipse mai mici”. Împingînd comparaţia pînă-n pînzele albe, i-aş recomanda autorului Maşinii apocaliptice să angajeze pe post de top-model figura cu sertăraşe şi proptele din prim-planul celebrei Girafe în flăcări de Savador Dali. Fiindcă da, fiecare poem al lui Arcadie este o astfel de fiinţă cu sertăraşe trase-n afară pe trei sferturi pentru a-şi pune astfel în valoare conţinutul.
În altă ordine de idei, odăjdiile poeticeşti ale creaturilor lui Suceveanu sînt ca nişte petale de flori carnivore ce devoră momentan orice fiinţă profană; doar „carnea tristă (şi cărţile citite)” ale iniţiaţilor – şi manechinele nu sunt oare preotesele moderne ale cultului lui Isis, să zicem? – le poate suporta, pe durata unei singure ieşiri pe podium.
Evident, aceste poeme cu perucă pudrată şi mers ceremonios au nevoie de un decor pe măsura aristocratismului lor funciar, iar Librăria din Centru s-a potrivit de minune pentru aceasta (doar parada de modă mai lipsea, pentru atmosferă; în schimb, au adus un aer proaspăt, de colinde, Maria Iliuţ şi ansamblul etnofolcloric „Crenguţa de iederă”!).
În sfîrşit, nu cred că Arcadie Suceveanu a propus „un nou sistem periodic” (al literelor române, se-nţelege), cert e însă că a pus în circulaţie un element ce-i aparţine, arcadiul (Ar), care element are strălucirea diamantului şi fluiditatea apei curgătoare. Panta rhei, Arcadie!