Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Regina

Toată lumea s-a gândit, fireşte, la Elisabeta a II-a (21 aprilie 1926 – 8 septembrie 2022), a cărei cea mai lungă domnie pe tronul Marii Britanii (din februarie 1952 şi până la stingerea-i din viaţă) tocmai a luat sfârşit. Şi dacă v-aş vorbi despre o regină – şi încă, a Franţei – care a jucat un rol crucial în istoria Regatului Unit?!

Pentru asta, n-avem decât să deschidem studiul francezului Michel Pastoureau, Regele ucis de-un porc, Cartier, 2022, şi să citim:

(…) Toate aceste măsuri luate după moartea tânărului Filip – funeraliile la Saint-Denis, ungerea lui Ludovic la Reims, naşterea unui alt Filip, întemeierea de abaţii regale, susţinerea de-acum înainte constantă a papei şi a Bisericii – uşurau, puţin câte puţin, durerea şi conştiinţa bă­trânului rege Ludovic al VI-lea, care se stinge la începutul lunii august 1137. Înainte să dispară, are bucuria să încheie căsătoria fiului său Lu­dovic cel Tânăr – viitorul Ludovic al VII-lea – cu fiica şi singura moş­tenitoare a ducelui Guillaume al X-lea de Aquitania. Eleanor nu are decât 15 ani, dar ea îi aduce viitorului rege al Franţei imense teritorii ce se întind de la râul Loara la munţii Pirinei (echivalentul a circa două­zeci de departamente franceze de astăzi). Sigur, uniunea e personală, iar baronii aquitani au obţinut dreptul de a nu-i depune omagiu decât viitoarei regine a Franţei, nu şi soţului ei, dar acest mariaj, celebrat la Bordeaux în chiar momentul în care bătrânul rege obez trece de la via­ţă la moarte, pare să redea dinastiei capeţiene un pic de lustru şi de speranţă. Tânăra prinţesă este frumoasă, inteligentă, vioaie, veselă, prea puţin înclinată spre religie şi foarte independentă. Ea aduce la curte o anume artă de a trăi proprie regiunilor meridionale ale regatului. Se va înţelege oare cu soţul său, bărbat sumbru, bigot, temător, puţin înclinat spre bucurii şi inovaţii?

Contemporanii au crezut lucrul acesta timp de câteva luni, apoi a trebuit să recunoască evidenţa: tânărul cuplu nu-i deloc potrivit. În plus, nici nu-i fecund. Timp de opt ani, niciun copil nu vede lumina zilei, ceea ce lasă perplexă curtea şi anturajul regal. Într-adevăr, va tre­bui să aşteptăm anul 1145 ca să se nască o primă fiică, Maria, care se va mărita mai târziu cu contele de Champagne. Să fie oare din vina regelui, prea puţin înclinat, după cât se pare, plăcerilor corporale şi desfătării carnale? Sau de vină e regina, care aduce pe lume acest prim copil la 24 de ani, o vârstă înaintată în secolul al XII-lea pentru o pri­mă naştere? Fără doar şi poate, responsabil se face Ludovic al VII-lea, şi nu Eleanor, căci mai târziu aceasta va da naştere la alţi nouă copii: o a doua fiică de la Ludovic al VII-lea şi opt copii de la Henric al II-lea Plantagenetul, regele Angliei, cel de-al doilea soţ al său. Ultimul dintre copii – viitorul rege Ioan fără de Țară (1199-1216) – se naşte în 1167, când Eleanor avea 45 de ani! Este aşadar o regină deosebit de fecundă.

(…)

Nu vom şti, probabil, niciodată cine dintre cei doi – Ludovic al VII-lea sau Filip August – a purtat primul armele de azur semănat cu flori de crin de aur. Ceea ce-i sigur, în schimb este că acestea diferă de toate celelalte. În regatele vecine, suveranii nu adoptă steme decât destul de târziu – cel puţin, în raport cu unii vasali ai lor –, cel mai des între 1170 şi 1200, ba chiar puţin mai târziu, în secolul al XIII-lea, în cazul suveranilor din Europa de Nord şi de Est. Regele Franţei nu este deci în întârziere faţă de alţii. Până şi în Anglia, unul dintre leagănele heraldicii, regele Plantage­net nu adoptă armoarii decât după 1180: este vorba fie de Henric al II-lea la sfârşitul domniei sale, fie, şi mai probabil, de fiul său Richard Inimă de Leu, urcat pe tron în 1189. În plus, acesta din urmă şi-a schimbat ste­ma la întoarcerea sa din cruciadă, în 1194. Astfel încât armele heraldice regale ale Angliei, în câmp roşu, trei leoparzi de aur, nu se stabilizează decât cinci ani mai târziu, în 1199, atunci când Ioan Fără de Ţară îi suc­cedă fratelui său Richard şi preia armele acestuia din urmă. Sunt aceleaşi pe care le poartă astăzi Elisabeta a II-a în calitate de regină a Angliei.

Radu Vancu, poet, prozator, eseist și traducător român

Em. Galaicu-Păun: Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar La Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăit și Dvs. o astfel de întâmplare ? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. ? Vă rog s-o istorisiți.

Radu Vancu: Ce a trăit Valéry e o variantă de satori, de trezire, de începere a inițierii esențiale. Povestea asta a lui cu Mallarmé e atât de frumoasă încât, cum spuneți, a ajuns aproape un soi de mit; iar ce i-a dat calitatea mitică e tocmai faptul că, în cazul lui, acest satori nu a funcționat ca un accelerator, cum se întâmplă de regulă – ci, dimpotrivă, ca un întârzietor. Poezia, spune fabula Valéry-Mallarmé, e un tip de inițiere a cărei cataliză e lentă & se întinde pe decenii; sau, mai radical: poezia e un tip de artă pentru care timpul nu există. Sigur, ea își ia materiile brute (ca toate artele, ca toate gesturile umane) din timp; se aplică întotdeauna pe istoriile personale ale autorilor ei, iar uneori materia ei acoperă întregi ere istorice (precum în Cantos-urile lui Pound, sau în micile poeme ale lui Kavafis, care condensează în câte zece versuri tot atâtea secole, sau precum în Memento mori). Dar paradoxul central al poeziei e exact ăsta: chiar dacă istoria există, timpul nu există. Asta îl poate face pe un poet ca Valéry să își întindă răbdător individuația pe două decenii; sau pe Constantin Acosmei să republice răbdător de trei decenii aceeași carte, amplificând-o doar de la o ediție la alta (și e limpede că, dacă genetica va face posibil ca viața noastră să se întindă pe milenii, Acosmei va face de-a lungul mileniilor exact același lucru - ca orice artist pentru care, deși istoria există, timpul nu există); sau pe Goethe să scrie vreme de șase decenii la Faust ș.a.m.d.

Deși istoria există, timpul nu există: în ce mă privește, n-am avut șansa unui maestru întârzietor. Mircea Ivănescu, pe care eu l-am simțit într-adevăr ca pe un maestru (nu știu dacă și el a simțit cu adevărat în mine un ucenic; în orice caz, prietenia pe care a avut generozitatea să mi-o acorde e una dintre cele câteva șanse esențiale ale vieții mele) (nu doar ale vieții mele de scriitor, vreau să spun), a încercat să fie pentru mine mai degrabă un accelerator decât un întârzietor. Încă de la a doua întâlnire a vrut să mă ajute să-mi public un mic eseu despre Kierkegaard & Camil Petrescu, ceva despre repetiție & reamintire – și nu a fost prea bucuros că l-am refuzat. M-a îndemnat apoi de câteva ori să încerc să-mi public poemele într-o carte – chestie la care am rămas, de asemenea, indiferent. Mai multă lume mi-a povestit că le vorbea despre mine & că le dădea poeme de-ale mele – fără să-mi spună vreodată că făcuse asta; încerca, în orice caz, să îmi facă o ieșire publică, să mă ajute să mă nasc – să fie, în arhicunoscutul sens socratic, o moașă. Și sigur că a fost.

Însă el a încercat să fie o moașă acceleratoare, una care să mă ajute să recupereze timpi pierduți & timp pierdut. Ca și cum timpul ar fi existat – și, implicit, ar fi putut fi pierdut sau regăsit. (Chestiune în care, de regulă, cred prozatorii – precum Proust, desigur –, iar nu poeții.) Asta a fost, gândind cu mintea mea de acum, stranietatea acțiunii de maestru a lui Ivănescu: deși convins, ca atâția mari poeți, că timpul nu există (poezia lui, deși dă pe dinafară de timp, e tocmai o continuă ieșire din timp), voia să mă ajute să nu pierd timpul. Nu ținea, altfel spus, să-mi impună credința lui de poet. S-a comportat, așadar, ca un maestru care refuză să fie maestru. Și, cine știe, poate că tocmai ăsta e semnul definitiv al celui căruia i s-a dat să fie maestru – așa cum se spune că puterea trebuie dată numai celor care nu o vor.

Em. G.-P.: Acum, că sînteți unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spuneți dacă ați avut șansa să Vă caute un tînăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte –, pe cine dintre autori ați fi vrut să-l vedeți pe post de „tânărul Paul Valéry” ?

R.V.: Nu, nu, aici trebuie să protestez cât se poate de ferm: nu sunt în nici un caz un astfel de scriitor cum spuneți, cu atât mai puțin unul căutabil de tineri care să "facă ucenicie". Sunt un aspirant ca toți ceilalți, bucuros să fie împreună cu alți oameni (unii mai bătrâni decât mine, alții mai tineri) convinși că frumusețea există & că ea poate fi substanțiată în cuvinte. Nu aș avea ce să învăț pe nimeni. Și nici nu cred, de fapt, că exista ceva mai important & mai util de învățat în artă decât asta: deși se construiește individual, frumusețea se caută mai eficient în grup. E ceea ce romanticii germani numeau Sympoesis & symphilosophieren, căutarea împreună a poeziei & filozofiei, adică a frumuseții & adevărului. Care se construiesc mai eficient din suma noastră de singurătăți ireductibile. Nu mai știu dacă am crezut asta de la bun început - sau abia după ce am citit-o cândva în primul an de facultate. Dar cert e că am practicat această căutare împreună a frumuseții tot de atunci, alături de câțiva prieteni, în cenaclul pe care noi l-am creat la Literele din Sibiu, și care a dispărut de îndată ce ne-am risipit de prin facultate; iar apoi alături de câțiva poeți din generația 2000, care sunt și ei (ca și Ivănescu) câteva dintre stelele fixe ale vieții mele; iar apoi alături de mai tinerii mei prieteni din Zona Nouă din Sibiu; și tot așa. Nu am nimic mai prețios de spus oricărui tânăr decât asta: vei construi frumusețea singur – dar o vei găsi mai eficient dacă o vei căuta împreună cu câțiva prieteni. Și, într-un fel, construcția frumuseții e la fel de dificilă & esențială ca și construcția prieteniei. Însă, dacă vei reuși să construiești măcar una din stelele astea fixe, lumina lor îți va încălzi & îți va orienta decisiv întreaga viață.

* * * * * * * * *

Radu VANCU (Sibiu, România, 1978) este poet, prozator, eseist și traducător român. Este conferențiar la Facultatea de Litere și Arte a Universității "Lucian Blaga" din Sibiu și redactor-șef al revistei Transilvania. Din 2019, este președintele PEN România. De asemenea, este redactor al revistei Poesis International. Coordonează secțiunea română a site-ului Poetry International.

Începând cu anul 2002, a publicat opt cărți de poezie, pentru care a primit mai multe premii; poezia lui a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi străine, fie în antologii și reviste, fie în cărți individuale. A publicat și un roman, Transparența (2018), și două volume de jurnal (2017, 2021), pentru care de asemenea a primit câteva premii. A publicat și două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. Publicațiile lui academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu, precum și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie română modernă și contemporană, fie singur, fie în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin sau Marius Chivu.

A tradus romane și poezie, în principal din John Berryman și W.B. Yeats; este, de asemenea, traducătorul ediției Ezra Pound coordonată de H.-R. Patapievici la editura Humanitas.

Este organizator al Festivalului Internațional de Poezie din Sibiu Poets in Transylvania.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG