Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

sâmbătă 17 august 2019

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
august 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
29 30 31 1 2 3 4
5 6 7 8 9 10 11
12 13 14 15 16 17 18
19 20 21 22 23 24 25
26 27 28 29 30 31 1

Unitară din p.d.v. stilistic (mână marelui sculptor Lazăr Dubinovschi se simte în toate, fie că-l toarnă în bronz pe Eminescu sau Gh. Asachi, fie că e coautorul bustului lui Negruzzi, dar mai cu seamă în viziunea de ansamblu a complexului statuar), Alea inaugurată în 1958 conţinea 12 scriitori – de la moartea ultimilor doi, Mihai Eminescu şi Ion Creangă, în 1889, tocmai trecuse cca 70 de ani (exact ca în cazul drepturilor de autor, care devin bun public după şapte decenii de la dispariţia clasicului). Date fiind vremurile de atunci (abia în 1956 Nichita Hruşciov denunţase cultul personalităţii lui I.V. Stalin), ce s-a putut cu o mână (reintrarea în circuitul literar a Marilor Clasici), i s-a refuzat celeilalte („muntenii” Al. Macedonski, I.L. Caragiale, ca să dau doar două nume, ale contemporanilor lui Eminescu, cu care acesta fie a polemizat violent, fie a întreţinut cele mai cordiale relaţii de prietenie literară, nu se vor regăsi printre cei 12). Cu toate lipsurile ei, Aleea prezenta un tot întreg arhitectural de mare valoare, ceea ce într-o capitală de republică unională, iar apoi şi de ţară, cam săracă în monumente, va da un plus de personalitate centrului istoric al Chişinăului, distrus temeinic în 1944.

În iureşul primilor ani de independenţă, s-a pus problema „lărgirii”, de fapt, a continuării Aleii Clasicilor – asta după ce, tot prin ’90, un prozator autohton cerea cu insistenţă în paginile hebdomadarului Literatura şi Artasă fie dat jos monumentul lui A.S. Puşkin, ridicat (Nota Bene) prin subscripţie publică, din aceeaşi Grădină Publică „Ştefan cel Mare” –, astfel încât havuzul (cu tot cu monumentul lui Puşkin!) a fost în cele din urmă încorporat între cele două aripi ale unei Alei formal simetrice, dar vai! absolut distorsionate, ca să nu zic de-a dreptul sucite, din p.d.v. stilistic. Cum să nu-i dau dreptate colegului Mircea V. Ciobanu, care vede un „perfect model de kitch[în] alăturarea bustului «realist-socialist»al lui Donici celui modernist al lui Stănescu. Sau miniaturalul bust al lui Bacovia (creat de Meliţa Petraşcu) cu masivul cap al lui Blaga (Alexandra Picunov)”? Nu e neapărat să fii specialist în domeniu, ca să realizezi că în unele cazuri nu o astfel de „alăturare” creează senzaţia de kitch, ci chiar bustul cutărui sau cutării clasic: vă place cum arată Octavian Goga? şi Lucian Blaga? şi…? şi…?

Ce să mai vorbim că tocmai la capitolul Selecţies-a gafat cel mai abitir – i-am recuperat cumva pe Macedonski şi Caragiale? şi-a ocupat mentorul „Junimii”, Titu Maiorescu, locul binemeritat printre ai săi? Din cei patru mari poeţi interbelici, Ion Barbu străluceşte prin absenţă, iar dintre prozatori – creatorul romanului psihologic, Camil Petrescu. (Oricât de salutară ar fi prezenţa unor figuri autohtone – mă refer la basarabenii Alexie Mateevici şi Constantin Stere –, iarăşi nu pot să nu mă întreb dacă ei nu fac parte cumva mai degrabă dintr-un patrimoniu local decât al literelor române de pretutindeni, o idee pe care o las între paranteze, să se mai coacă…) Cât despre dispunerea monumentelor, aceasta e cu adevărat derutantă – nici tu ordine alfabetică, nici să se ţină seama de cronologie, nici măcar pe două rânduri, căci la un moment dat Aleea se ramifică… Bref, nu mai suntem într-o Grădină Publică, ci într-un… cimitir!

Am fost pe cât de uluit, pe atât de derutat, când la doar un an de la trecerea în nefiinţă a lui Grigore Vieru, urmată de cea a lui Adrian Păunescu, municipalitatea a găsit de cuviinţă (dar şi… mijloace financiare!) să-i „planteze” pe Alee (până la ei doi, Nichita Stănescu făcea figură de benjamin) pe proaspeţii „clasici”. (Cu o ironie vitriolantă, poeta Ileana Mălăncioiu întreba, acum 3-4 ani, în cadrul festivităţilor de 31 August, de ce nu s-ar găsi un loc şi pentru Paul Goma, un adevărat monument viu al rezistenţei, de vreme ce contemporani de-ai noştri au fost turnaţi, peste noapte, în bronz.) Totodată, m-a trecut cu rece când, în chiar ziua înmormântării lui Dumitru Matcovschi, edilul capitalei Dorin Chirtoacă îl şi vedea instalat pe Alee. Până la urmă, poetul a urcat în bronz & piatră de Cosăuţi, în satul de baştină – doar că în primăvară anului în care Dumitru Matcovschi ar fi împlinit 80 de ani, s-a luat decizia totuşi de a-l „panteoniza” pe Aleea Clasicilor, cum ar veni – cel de-al treilea dintre scriitorii contemporani. În aceeaşi ordine de idei, ştiu că cel puţin câteva familii (nu le voi da numele) fac tot felul de demersuri să-şi vadă instalaţi printre clasici pe câte-un părinte scriitor, până de curând fără mari sorţi de izbândă, iar odată cu precedentul „Vieru – Păunescu” cu oarece speranţe. Faptul că aceiaşi autori au ieşit de mult din circuitul valoric, că nu se mai regăsesc în manualele şcolare decât, eventual, la capitolul „colegi de generaţie”, că noile ediţii din operele lor, scoase de cele mai multe ori în condiţii amatoriceşti (dar pe hârtie velină, şi – color!), nu mai sunt căutate de publicul cititor, nu pare să-i impresioneze pe urmaşii nerăbdători să-şi vadă taţii în bronz & granit. Că adevărate monumente aere pereniumar fi nişte ediţii făcute ca lumea, au înţeles perfect urmaşii lui Aureliu Busuioc şi ai lui Vasile Vasilache – şi unul, şi altul apăruţi în serii de autor la Editura Cartier, ba chiar (primul) în câteva ediţii succesive.

Nu ştiu cum stau alte literaturi la acest (ultim) capitol, mă întreb însă câţi clasici în viaţă de la noi vor fi ajuns, deîndată ce au „întors pagina”, nişte iluştri anonimi? Şi invers: avem şi autori cărora legenda personală, plus opera se-nţelege, le conferă dacă nu o măreţie, cel puţin o simpatie postumă, de care nu au avut parte în timpul vieţii? Şi încă: decât să transformăm Aleea Clasicilor într-un cimitir, cu alei ale autorilor de toată mână, n-ar fi mai bine să se elaboreze o strategie naţională a lecturii – de genul „Scriitori la baştina lor”, doar că de rang naţional –, cu lecturi publice (neapărat, cu cărţile pe masă!) în librării, şcoli şi licee? Ce-ar fi să avem grijă de literatura vie, atât cât o mai fi rămas, sub toate formele (& locurile) ei de manifestare, şi abia după – de cioplitul în piatră?

Numai de sărbători nu duce lipsă Republica Moldova, iar luna august culminează cu o ghirlandă întreabă – 27, apoi 31 August, nu doar „zile însemnate cu roşu (din tricolor, în cazul de faţă!) în calendar”, la care Preşedinţia mai adaugă şi 24 (aici, chiar că de la Armata Roşie), ci şi borne în edificarea unei statalităţi încă fragile, ca să nu zic cu picioare de lut. Deloc întâmplător, anume în aceste zile aniversare are loc şi Gala de decernare a Premiilor Naţionale, de departe festivitatea cea mai solemnă, transmisă în direct de TV Moldova. Toate bune şi frumoase până aici, atât că...

Nu cred că-i un secret pentru nimeni faptul că, în ultimii trei ani – mai exact de când PD devenise de facto partid-stat – aceste premii recompensau, pe lângă meritele incontestabile ale unor personalităţi, şi zelul slugarnic al unor bloggeri, troli & „băgători de seamă” ai regimului, iar lucrul acesta s-a văzut mai cu seamă în domeniile umanitare, unde nu există nişte măsurători exacte (decât doar bunul-simţ şi valoarea omologată de breaslă) ale performanţei. Aşa se face că un versificator ordinar, prins cândva cu plagiatul (din poeta Doina Uricaru – a se vedea pagina de versuri din revista „Orizontul”), trecut cu arme şi bagaje de la Filat la Plahotniuc, primea în 2016 (pe uşa din spate, căci într-o primă fază premierul Pavel Filip i-a retras înalta distincţie în ultima clipă, chiar în ziua Galei) Premiul Naţional în domeniul Literaturii (de unde Uniunii Scriitorilor din RM o nominalizase pe Marcela Benea, iar Ministerul Culturii – şi pe Mircea V. Ciobanu); la fel, în 2017, un compilator ce-şi zice specialist în Sadoveanu, care candidase şi în 2016, doar că la secţia Literatură, acum cocoţat în fruntea Consiliului Audiovizualului, era recompensat – pe linie de partid, evident – cu Premiul Naţional în domeniul Ştiinţei. Sunt doar două nomina odiosa (presa a citat şi alte nume suspecte, dar cum eu unul nu mă pricep nici la ştiinţele exacte, nici la medicină, nici la agricultură etc., prefer să nu mă pronunţ), suficiente cât să compromită, an de an, nu doar onoratul (sic!) juriu, ci şi ideea însăşi de Premiu Naţional.

Am propus în câteva rânduri – iar stenogramele Consiliului USM stau mărturie în acest sens – ca nominalizările la Premiul Naţional (cel puţin în domeniul Literaturii) să se facă din timp, cu publicarea numelor & titlurilor de carte ce-au întrunit sufragiile colegilor în presă, în ideea unei dezbateri publice, de vreme ce banii pentru premii vin de la buget. Mi se pare absolut firesc ca publicaţiile de specialitate, atâtea câte au rămas – despre spinoasa problemă a revistelor literare vom mai vorbi! – să aibă un cuvânt de spus, la fel şi cei din domeniul editării de carte; or, juriul e unul pentru toate domeniile (se ştie de când lumea, cum să nu: tot românul se pricepe la fotbal şi la poezie!), se ia în calcul numărul de voturi şi punctum.

Chinuita, dar cu atât mai spectaculoasa schimbare, odată cu votarea cabinetul Maia Sandu (din oficiu, preşedinta juriului), şi tot ce a urmat în cursa contra-cronometru (prea lentă totuşi, pentru unii) de demontare a vechiului regim, prin seria de demiteri/demisii, urmează să treacă acum printr-un important test de integritate: şi anul acesta, la 28 de ani de statalitate, cum se vor acorda Premiile Naţionale? tot pe principiul „apartenenţei de partid”?! neapărat „alor noştri” în defavoarea „ălora”?!!

În opinia mea (ierte-mi-se lipsa de modestie, de laureat al Premiului Naţional pe 2015, pentru Literatură, pe care însă l-am scos din CV-uri după mârşăvia din 2016) cei Zece laureaţi (de fapt, mai mulţi – căci intră în calcul şi colectivele de muncă/de autori) ar putea constitui fie Decalogul simbolic al unei guvernări oneste, fie un joc de marionete (după numărul de degete ale mâinilor care – nu-i aşa? – se spală una pe alta), al unui alt Păpuşar („al nostru”?!...), şi cu asta – adio, speranţă!

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG