Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

miercuri 20 noiembrie 2019

(Există personalităţi care, şi după moarte, se sustrag discursului solemn al „urmaşilor recunoscători”, după ce că, în timpul vieţii, au fost nişte „neîncadraţi”. Mă gândesc bunăoară la Boris Pasternak, care nu-şi sărbătorea niciodată ziua de naştere şi le interzicea apropiaţilor s-o facă, iar puţinii prieteni care-i mai rămăsese după publicarea romanului Doctor Jivago, Premiul Nobel pentru Literatură, 1958 (care-i va aduce excluderea din rândurile Uniunii Scriitorilor din URSS şi era să se lase cu ridicarea cetăţeniei sovietice), îi îndesau flori în cutia poştală cu o zi înainte/după aniversare.

Pe 20 noiembrie 2019 Paul Celan (1920 – 1970) ar fi împlinit 99 de ani; n-a ajuns nici la 50, aruncându-se în Sena în aprilie 1970 – şi-a marcat însă secolul cum puţini creatori de limbaj au făcut-o. N-am aşteptat aşadar suta – şi nici Editura Polirom, care-i publică Opera poetică, în două volume, în tălmăcirea lui George State – spre a-l evoca pe autorul Trandafirului nimănui, drept care vă propun, în cele ce urmează, un fragment dintr-o carte în lucru.)

* * * * * * * *

Nu prea există mărturii scrise – personale sau ale apropiaţilor – din acel an al Înstrăinării, scrisul însuşi e o înstrăinare de sine, şi doar arareori o apropriere a eului – ce să mai vorbim de rescrierea vieţii unui poet de către un altul, şi încă de altă limbă –, se ştie doar că tot ce-a fost să se întâmple n-are nevoie de cuvinte de prisos, spre a-şi afirma existenţa, la fel cum ceea ce n-a fost să fie caută zadarnic vorbe într-ales, ca să umple golul neîmplinirii. Tânărul încă nu s-a făcut remarcat prin nimic în rândurile alor săi, preocupaţi mai cu seamă să se piardă în marea masă a popoarelor înfrăţite ce i-au primit, fără să se fi cerut vreodată, cu braţele deschise, şi totuşi cineva are să se raporteze la el, jumătate de secol mai târziu, spre a-şi marca diferenţa. Atât că, pentru asta, va fi nevoie de-un al treilea, în faţa căruia să ia distanţă, şi acesta va fi chiar G.-P. – a nu se confunda cu G. P., odată întoarsă pagina, mortul nu revine de la groapă –, cratima face diferenţa, încât i-ar putea ţine de nume; de bună seamă, de vreme ce tot există un personaj derivat de la o literă, ultima, a numelui, …n, de ce nu s-ar merge până-n pânzele albe pe calea auto-deriziunii, semnându-se printr-o cratimă, -, mai neînsemnată până şi decât linia de pauză dintre paranteze, cu anul naşterii – anul morţii. (În anul acela, la peste jumătate de veac de la acel 28 iunie ’40 al Înstrăinării, - tocmai publicase o cronică amplă la ditamai volumul lui Paul Mihnea, Coroana de coroane, Editura Hyperion, 1992 – şi fiindcă era o carte de sonete (pentru un plus de exactitate, o coroană de sonete), şi cronica era… în chip de sonet, fiecare alineat începând cu un vers propriu care, odată adunate pe final, formau un sonet critic:

Sonetul – mythe de l’éternel retour,

Corabie reconstruită-n larg.

Legat în sine însuşi de catarg,

Poetul face lumii înconjur.

Dar ce se vede e un simplu arc

Din cvadratura cercului. Obscur

Joc de răsfrângeri; alt stâlp, alt contur –

În sine însăşi mistuită, d’Arc.

Pe mări, odată mistice, de-acu

’Nainte ce se vede-i déjà vu:

În sine însăşi nava mai pluteşte

Pe căile parcurse altădată.

Şi marea se retrage-n vâsle, toată…

…Vâslele-o scapă, marea, printre deşte.

Paul Mihnea îl căutase la ziar, nu atât ca să-i mulţumească – făcea parte din acea specie aleasă de artişti-anahoreţi care consideră că-i fericesc, prin însăşi prezenţa lor, pe ceilalţi muritori –, cât să-l înhame la carul său de glorie, dar nu dăduse de el, şi atunci întâmplarea a făcut ceea ce le-a fost peste mână oamenilor. Într-o seară de august, - cobora la pas pe bulevardul Cosmonauţilor din capitală, când fu oprit în dreptul Maternităţii de-un unchiaş mâncat de molii, care începu să-i vorbească, graseind copios, fără baremi să i se fi recomandat, de parcă se ştiau de când lumea sau cel puţin era de la sine înţeles că tânărul trebuia să-l cunoască. După primele câteva cuvinte, îl recunoscu pe autorul Coroanei de coroane (poetul pronunţa „Corrrona de corrrone”), recitând un sonet „în oglindă” la cronica-sonet, ca pentru a nu-i rămâne dator, după care trecu din mers la Platanul lui Paul Valéry, în tălmăcirea sa, şi ar fi urmat negreşit Cimitirul marin, dacă nevastă-sa, rămasă până atunci în umbră, nu l-ar fi întrerupt, amintindu-i că trebuie să meargă acasă să-şi ia pastilele. Nu degeaba însă se glumea în lumea literară din Ch-ăul anilor ’70 – ’80: „Să dea Dumnezeu să-ţi povestească Paul Mihnea ce i-a spus Pavel Darie!” (acesta din urmă, redactor la Editura Literatura Artistică, era groaza autorilor autohtoni, obligaţi să-l asculte o zi întreagă dacă au avut ghinionul să treacă pe la redacţie de dimineaţă), Paul Mihnea se ambală, şi iată-l deja recitând în germană ceva de Rainer Maria Rilke, apoi în franceză (cu greşeli!) din Paul Verlaine, şi din nou din creaţia proprie, omul era de-a dreptul transportat, bătrâna lui arătându-se tot mai nervoasă şi aruncându-i lui - priviri incriminatorii, chipurile de unde te-ai luat pe capul nostru, în timp ce P[oeta] M[agnus] îi scruta orice manifestare de admiraţie, doar-doar i se vor aprinde luminiţele din ochi. Când văzu că nu şi nu, scoase asul din mânecă: „La Cernăuţi, am fost coleg de liceu cu Paul, cu un an mai mare – dar tot pe mine mă iubeau mai mult, căci el scria pe teme sociale, pe când eu făceam poezie pură. Eu eram Poetul…”, iar efectul a fost imediat. Bătrânul spusese „Paul”, nu atât pentru a-şi marca familiaritatea cu ilustrul său camarad din perioada cernăuţeană, cât spre a-l testa pe - dacă ştie despre cine-ar fi vorba sau îşi răceşte gura degeaba. După expresia feţei lui -, era limpede că ştie, şi chiar i-a citit în ochi acea uimire imposibil de mimat ce exprimă o surpriză peste margini; în mod cert, tânărul nu era nici primul, şi nici ultimul căruia îi flutura pe sub nas dacă nu prietenia, cel puţin colegialitatea sa cu „Paul”, şi totuşi - s-a simţit ales, ca şi cum odată cu admiterea în careul cu aşi – Paul Valéry, Paul Verlaine, „colegul Paul” şi Paul Mihnea, „Eu-eram-Poetul” în persoană –, tocmai fusese investit cavaler, sigur că da, al Tristei Figuri de Stil. În cele din urmă, bătrânul îl graţie, lăsându-l să plece spre casă, nu înainte de a-i aminti ca printre altele că-n fiecare seară, înainte de cină, el iese la plimbare pe bulevardul Cosmonauţilor, ceea ce însemna de fapt că, chiar de a doua zi, se aştepta să-l caute spre a peripatetiza împreună. Nu l-a mai căutat, ba chiar a evitat cu tot dinadinsul ora-şi-locul, şi totuşi istoria a avut grijă să-i mai intersecteze o ultimă oară, pe 31 august 1994, la uşa medicului de sector al clinicii nr. 2, unde merseră cu părinţii să ridice certificatul de deces al bunicii sale – abia ajunşi, a dat ochii cu soţia lui Paul Mihnea, în haine cernite, venită şi ea după certificatul de deces al soţului său, dispărut în aceeaşi zi. Şi cu asta, iată s-a întors pagina, s-a închis paranteza.)

Unei urechi „făcute” titlul de mai sus îi aminteşte negreşit de capodopera americanului Truman Capote Alte glasuri, alte încăperi; întrebarea este însă cum anume se „face” o ureche de… cititor. (Că doar nu prin… urecheat copiii şi puşi cu de-a sila să citească ceea ce li se pune în faţă!) Întrebarea se complică pe măsură ce cartea este concurată tot mai abitir de smarphone, nu neapărat însă – dar despre asta, în cele ce urmează.

Miercuri, 13 noiembrie, pe când preş. Igor Dodon se-ntâlnea cu fracţiunile parlamentare în vederea deblocării crizei politice, după demiterea guvernului Maiei Sandu, ca să-l desemneze în cele din urmă, în seara aceleiaşi zile, pe consilierul prezidenţial în probleme de economie Ion Chicu drept candidat la funcţia de prim-ministru al RM, nişte cărturari – Maria Şleahtiţchi, Lucia Ţurcanu, Gheorghe Erizanu şi subsemnatul, cu toţii autori Cartier – se aflau la Liceul Teoretic din Ştefăneşti, raionul Floreşti, la o oră deschisă de literatură (cu toate clasele gimnaziale & liceale laolaltă!), în timpul căreia s-a discutat, s-a cântat & recitat poezie, s-a vorbit câte-n lună şi stele, într-o atmosferă prietenoasă, aş zice chiar de sărbătoare (şi spiritul se cere sărbătorit, prin cuminecare cu oamenii de cultură, mai cu seamă într-o lume atât de materialistă ca a noastră).


Ca de fiecare dată la asemenea întâlniri, n-au lipsit întrebările privitoare la lecturi, de plăcere sau formative, la care recunosc că-mi vine tot mai greu să răspund, dat fiind schimbările (y compris, tehnologice; vorba lui Gheorghe Erizanu: „Văd că aveţi smartphoane mai scumpe decât telefonul meu mobil”) din societate. De bună seamă, există oare un „Decalog” al cărţilor (pe vârste, pe categorii, pe interese) pe care tot omul se cuvine să le citească? Sau trebuie luată în calcul individualitatea fiecăruia, nu înainte însă de a pune în discuţia lectură însăşi. Căci, de la J.M. Coetzee (Premiul Nobel pentru literatură, 2003) citire:

„(…) Există un citit mort şi un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experienţa multor copii, a acelor copii care, aşa cum se spune, nu învaţă niciodată să le placă cititul. Nu este imposibil să înveţi prin cititul mort, ca atunci când înveţi pe de rost, dar aceasta este în sine o experienţă stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă.

El presupune să-ţi găseşti drumul către vocea care-ţi vorbeşte de pe pagină, vocea celuilalt, şi să-ţi asumi vocea astfel încât să-ţi vorbeşti ţie (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deşi poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) şi a unui punct de intrare, care îi vor permite cititorului să se pună în locul fantasmei.

(Asemănător cu dialogul dintre scriitor şi ficţiunea cititorului cu privire la scriitor din cititul viu este şi dialogul dintre scriitor şi ficţiunea scriitorului cu privire la cititor, care ţine de experienţa scrisului. Mai exact, scriitorul se adresează cuiva, unei fantasme a cititorului, care îi răspunde pe măsură ce cuvintele se aştern pe pagină.)”


De la cartea de citire la cartea de învăţătură, preţ de 10-12 ani, şi invers, doar că de data aceasta e vorba de o cu totul altă lectură, ce se sustrage curriculumului, una de gradul doi cum ar veni (acel „joc secund, mai pur”), una formativă – iată cum arată un posibil „grafic” al (încă – în caz contrar, aceste rânduri n-ar avea nici un sens!) probabilei întoarceri cu faţa spre carte a Fiului Rătăcitor, alias adolescentul de pe băncile şcolii. „La începutul unor asemenea schimbări situam şi lectură”, scrie Rainer Maria Rilke în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, şi continuă: „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate”. (Între paranteze fie spus, de cele mai multe ori manualul de literatură te face să nu mai vrei să deschizi niciuna!)

Cea mai cumplită frustrare a adolescenţei (generaţiei) mele ţine de accesul – în sensul de lipsă a acestuia! – la carte: autori ale căror nume nu trebuiau nici măcar pronunţate, titluri ce te făceau să visezi, şi care-ţi transformau viaţa într-un coşmar odată descoperite la tine. Cine nu a citit cărţi pe sub masă, învelite în „Правда” sau „Moldova Socialistă”, împrumutate de la/unor persoane de încredere, va înţelege anevoie bucuria de a face rost de un titlu anume, acum când e suficient să dai pe „search”. Ca să nu mai vorbesc despre circuitul pe sub mână a unor opere în samizdat, semn că făceai parte dintr-o reţea bazată pe încredere – şi asta tocmai în ţara unde se mai pedepsea „за недоносительство”. Dacă totuşi am ieşit (unii) mai mult sau mai puţin întregi la minte dintr-un regim pornit să dea la cap celor ce se făceau vinovaţi de delict de opinie, faptul acesta se datorează unor lecturi formative, singurul lucru pe care l-am putut opune – de cele mai multe ori, la modul individual – unei mutilări colective. Adevărate CV-uri, cât un perete (doi, trei etc.), bibliotecile personale ale scriitorilor/cititorilor din generaţia mea.

Şi într-o societate democratică, unde majoritatea este expresia unor alegeri libere, ce rost mai au aceste „CV-uri” individuale? Cui folosesc şi la ce bun aceste adevărate semne distinctive într-o epocă a globalizării?! Îndrăznesc să afirm că, mai abitir decât într-o societate bazată pe interdicţie, abia într-una a tuturor libertăţilor cartea îşi atinge randamentul deplin. Atunci când alegerea se face pe faţă, dintr-o mulţime de posibilităţi, acest act deliberat are greutatea unui pact cu tine însuţi (dacă nu cumva cu demonul lăuntric – deloc întâmplător, Faust e considerat drept mitul fondator al lui homo europaeus): în ultimă instanţă, devii ceea ce citeşti. Indiferent însă de regimul politic, cele câteva (zeci, sute, mii de – Borges le-a numit Biblioteca personală) cărţi ce te fac să devii tu însuţi (altele se mulţumesc să te „livreze” societăţii, după chipul şi asemănarea acesteia) au în comun această trăsătură fundamentală: empatia. Trăim cu viaţa eroilor, le preluăm gesturile, cuvintele, numele, dar şi visele, iar identificarea cu cutare sau cutare personaj ne ajută să fim noi înşine. Dacă ar fi să scad zecile, dacă nu sutele de mii de volume citite de când mă ţin minte, mi-aş păstra, pentru a promova cu succes adolescenţa, aceste zece titluri:

Crimă şi pedeapsă, de Fiodor Dostoievski;

Moby Dick, de Herman Melville;

Martin Eden, de Jack London;

Limba salvată, de Elias Canetti;

Cărarea pierdută, de Alain-Fournier;

Străinul, de Albert Camus;

Maestrul şi Margarita, de Mihail Bulgakov;

De veghe în lanul de secară, de J. D. Salinger;

Memorii, de Mircea Eliade;

Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez.

Toată viaţa mea s-ar fi dus de râpă (vorba vine) dacă, la momentul potrivit, nu puneam mâna, rând pe rând, pe fiecare din aceste titluri. Altele s-au alăturat firesc, pe parcurs, ca nişte bune cunoştinţe ale primelor – şi aşa, şi tot aşa, până s-a împlinit presimţirea (lui R.M. Rilke) şi am putut rosti, în cunoştinţă de cauză, cel mai frumos vers scris vreodată, apropriindu-mi-l:

La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres”.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG