Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

sâmbătă 8 august 2020

Calendar
august 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
27 28 29 30 31 1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30
31 1 2 3 4 5 6

Blogul cultural, semant de scriitorul Emilian Galaicu Păun.

Sfârşit de septembrie 2001, Festivalul „Scriitori români de pretutindeni” la Neptun, cu numeroase prezenţe ale unor autori de mâna întâi ale exilului românesc, de-ar fi să mă refer doar la Alexandru Vona, cel care semna romanul (distins cu Premiul Uniunii Latine) Ferestrele zidite. Atmosferă degajată, aş zice chiar cordială, cu multe regăsiri – totuşi în aer pluteşte o nelinişte, şi când unul, când altul se întreabă: „Mai respiră Gellu Naum?” Toată lumea ştie că poetul zace pe-un pat de spital, şi că mai are de trăit câteva zile, poate ore, iar solidaritatea scriitoricească (atât de rară) se manifestă prin grija – verbală – pentru ultimul mohican al suprarealismului european care trage să moară. Totuşi bătrânul poet (pe 1 august 2001 împlinise 86 de ani) rezistă, astfel că festivalul se încheie cu tradiţionalul maraton poetic fără să fie nevoie de un minut de reculegere. După recital, ca de obicei înainte de plecare, unii s-au grăbit să se culce (urma să plecăm dis-de-dimineaţă, imediat după micul dejun), alţii au stat la poveşti până-n zorii zilei de 27 septembrie. Printre aceştia din urmă, şi poetul Iustin Panţa (n. 6 noiembrie 1964, Bucureşti), în mare vervă, care pierdea astfel autocarul şi a trebuit să se urce în autoturismul unui coleg mai în vârstă… La ştiri, s-a spus că automobilul cu poeţi (mai era şi un al treilea) s-a ciocnit cu un tir, în localitatea Lehliu, şi că nu există supravieţuitori. Prietenul meu Iustin Panţa (eram dintr-un an!) pleca la 37 de ani neîmpliniţi, deschizând astfel Porţile… Pe 29 septembrie 2001, se stingea Gellu Naum.

Toate acestea mi-au revenit în minte pe 1 august, ziua de naştere a poetului suprarealist, când acesta ar fi împlinit 105 ani – şi tot în aceste zile, la Bucureşti (cu plecare la Comana, pe-o zi) se ţinea tradiţionalul Festival „Gellu Naum” (nu şi anul acesta, din cauza pandemiei). Ca să-l readuc în atenţia publicului, vă propun un mic fragment dintr-un interviu pe care Dora Pavel, poeta & romanciera din Cluj, a reuşit să-l ia lui Gellu Naum, acasă la el, pe 23 noiembrie 2000:

* * * * * * *

Poetul Gellu Naum, timbru din 2018
Poetul Gellu Naum, timbru din 2018

Gellu NAUM: [...] La patru ani, eu puteam să pornesc şi să opresc ploaia. Nu glumeam. Aveam patru ani şi mă jucam cu copiii. Învăţasem un cuvînt: furtuna. Das Gewitter, în nemţeşte. Era în timpul războiului, când nemţii ocupaseră Bucureştiul, apoi, şi după ce au trecut, după ce au plecat nemţii, după ce murise şi tata. Eu eram foarte isteţ. Adesea, pe strada mea, care nu era un lung bulevard, dormeam într-un şanţ. Era iarbă pe-atunci în gropile Bucureştiului şi îmi plăcea grozav. Dormeam acolo şi era un câine bătrân, care făcea ău, hău, ău [îl imită], şi venea şi se culca la picioarele mele. Stăteam acolo şi ne acoperea iarba.

Dora PAVEL: Aveţi multe poeme cu iarba care vă acoperă...

Gellu NAUM: Da, am o obsesie, şi eu am observat, de iarbă şi de vorbit cu pomii.

Dora PAVEL: Chiar puteaţi opri ploaia? Cum?

Gellu NAUM: Aşa, ca babele, ca vrăjitoarele, aşa făceam. Eram o babă de patru ani. Noi inventaserăm un joc, Das Gewitter îi ziceam. N-avea voie să intre pe strada noastră un băiat străin. Tot pe strada noastră stătea unul, Manole, care avea un colţ de stradă, era grădinar şi avea un măgar şi pleca cu măgarul dimineaţa să vândă legumele. Rămânea acasă fiică-sa, care era de vârsta noastră, adică de cinci-şase ani. Rămânea şi nevasta lui Manole, care striga, când el se pornea: „Manoleee, să nu întârzii prea mult, că te rup în bătaie!” Şi, cum pleca el, apăream noi. Noi făceam dragoste cu fiica lui prin gard. Şi aruncau oamenii apă pe noi, hi, hi, hi.

Dora PAVEL: Vă jucaţi...

Gellu NAUM: Nu ne jucam, făceam dragoste, ziceam noi, şi ne lăsam rând unul la altul, pentru că... Cum o chema? Cum o chema? Uite, uit toate! Iar eu dădeam drumul la ploaie. Mai văzusem cum se face treaba asta, nu aveam nevoie de mult, ca să dau drumul la ploaie. Şi băieţii ăilalţi începeau să plângă, că totuşi erau de Bucureşti, eram băieţi de Bucureşti, nu? Nici eu nu eram de la ţară, dar figura asta îmi plăcea. Vedeam că iese, deşi eram mic de tot, şi atunci le ziceam – că eu eram capul răutăţilor –, le spuneam (asta înainte de şcoală): Mai duceţi-vă, măi, nu mai plângeţi! (Că, ziceau, îi bate mama.) Nu vă bate, măi, le spuneam, nici nu plouă până n-ajungeţi voi acasă. Şi plecau toţi cu încredere în mine, şi eu stăteam acolo, căpitanul Robert de pe Titanic, şi ziceam: De n-ar începe ploaia, de n-ar începe, să nu mă ude, în sfârşit. Şi, la un moment dat, nu mai era nici un băiat lângă mine şi mă duceam fuga acasă. Şi, când intram pe uşă, începea o ploaie... Asta mă strica. Îmi arăta că, stai, mă, că tu poţi să faci nişte drăcovenii.

Nu că n-aş fi avut ce spune despre poetul Miron Kiropol, la plecarea sa din viaţă pe 18 iunie 2020, dar am lăsat „să se aşeze ţărâna” înainte de a vorbi despre Domnia Sa la (ne)trecut. Născut pe 29 septembrie 1936, la Bucureşti, după absolvirea Liceului „Dimitrie Cantemir” în 1954, urmează un singur an, 1955-1956, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, după care îşi câştigă existenţa ca arhivar, bibliotecar, muncitor agricol, corector la „Gazeta literară”. Debutează cu versuri la „Contemporanul”, în 1963, iar editorial în 1967, cu volumul Jocul lui Adam. Urmează alte două volume de poezie: Schimbarea la faţă (1968) şi Rosarium (1969), ultimul rămas însă nedifuzat, iar ulterior dat la topit, deoarece în septembrie 1968, pe când se afla în Belgia la un colocviu de poezie, trăieşte şocul invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, drept care decide să nu se întoarcă în ţară. Stabilit definitiv la Paris, urmează cursurile Institutului Catolic, lucrând o vreme paznic la Centre Pompidou; tot atunci începe să picteze, reuşind chiar să se facă remarcat. Între timp, devine poet şi scriitor de limbă franceză, tipărind în anii ’80 şase volume de versuri, iar în 1991, o proză memorialistică poematic-filosofică, Diotima.

Nu renunţă la limba română, continuând să publice într-un ritm susţinut: Aceeaşi pierdere (1992), Făt-Frumos din lacrimă, I-II (1994, 1996), Augusta nostalgie a sângelui (1997), Solitudinea lui Eros (1998), Ceea ce sferele gândesc despre noi (1999), Metopă (2001), Ioana d’Arc (2001) ş.a., ultimul său volum antum fiind Cuvinte strângându-şi cenuşa (2019). Distins în 1992 cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul Academiei Române. În 1997, la Festivalul Internaţional de Poezie de la Oradea i se acordă Marele Premiu pentru Opera Omnia.

Miron Kiropol printre tablouri și cărți
Miron Kiropol printre tablouri și cărți

L-am văzut în câteva rânduri, de fiecare dată la Salon du Livre de la Paris, fără să fim prezentaţi unul altuia – arăta a Poet din vremuri trubadureşti, dar şi a om (longilin şi foarte suplu la cei peste 80 de ani ai săi, în primăvara lui 2017…) cu capul în nori, cu „casca” lui de păr alb foarte cârlionţat ce-l transforma într-un soi de păpădie celestă. Nu ţin minte să-l fi auzit vorbind, şi tocmai din acest motiv m-am gândit că cea mai potrivită modalitate de a-i cinsti memoria ar fi să-i… dau cuvântul, citând in extenso dintr-un interviu pe care poetul parizian i l-a acordat unui alt poet român, Cassian Maria Spiridon, nu înainte de a cita memorabila formulă a lui Constantin Abăluţă, un mare poet, şi el octogenar, şi tot atât de discret: „aceste poeme copleșesc prin forța cu care exprimă un adevăr ascuns, răscolitor, dureros. Versurile lui Miron Kiropol sunt un ecorșeu pe cord deschis. Din ele răzbate cu putere credința și umanismul parcă stânjenit al poetului”.

* * * * * * * *

Cassian Maria Spiridon: După această călătorie prin biografie, încă una prin operă, de la prima poezie publicată în împrejurările ce au născut-o, dar şi conjunctura tipăririi, până în clipa, când acest dialog se desfăşoară.

Miron Kiropol: Clocisem deja nenumărate pagini de poezie şi proză, traduceam din Dante, Poliziano, Dino Campana, Montale, din Jean de Sponde pe care mi-1 descoperise Petru Dumitriu. Îi bătusem la uşă cu poezii nepublicate, puţin înainte de fuga lui. S-a purtat omeneşte cu mine, a dat din umeri şi mi-a spus: „Sunt frumoase poeziile dumitale, dar de ce nu ai venit mai devreme la mine? Acum nu mai pot nimic”.

Nu ştiu dacă era sincer, dar nu pot să uit că mi-a dat un braţ de cărţi, unele în Pleiade, Baudelaire, Rimbaud. Poeţi francezi din secolul al XVI-lea, T.S. Eliot, toate risipite azi, spunându-mi „Ți le-am destinat dumitale.” Şi dus a fost. Eu tot aduceam poezii pe la Gazeta Literară. Odată era pe acolo şi Eugen Barbu și m-a citit pe loc. A apărut şi Paul Georgescu, şi Barbu s-a întors către el mormăindu-i : „Îi spun că scrie frumos nepublicabil”. „Cum?”, a răsunat răspunsul celuilalt, pe când o lua la picior. Mă citeau, și asta m-a ajutat mult, Victor Kernbach, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica, Matei Călinescu...

Nichita mi-a publicat prima poezie în Contemporanul. Apoi am început să apar, al dracului de greu, în Gazeta Literară, unde la un moment dat am ajuns corector. M-am împrietenit cu trei miraculoși ai literaturii noastre, Valeriu Cristea, Lucian Raicu şi Marcel Mihalaș. Eram nedespărțiţi, ne vedeam aproape în fiecare zi. Ne-am transmis unul altuia o forță enormă. Pe când eram corector la Gazetă, Paul Georgescu m-a invitat la el, prin Matei Călinescu și Lucian Raicu. În timpul discuţiei asupra poeziei s-a întors deodată către mine şi a exclamat: „Uite, avem totuși poeți angelici”. E adevărat că nimeni n-a râs. Abia publicasem vreo cincisprezece poezii. „Eu nu pot să te public, a adăugat, dar dă-mi, dacă ai, vreo sută de poezii nepublicate şi voi scrie despre ele”. I-am adus un teanc. S-a ţinut de cuvânt.

Peste câteva luni apărea în Viaţa Românească (1967 ori 1968?) un grupaj din ele, iar mult după aceea ieșea de sub tipar şi primul meu volum de versuri, Jocul lui Adam. Acesta fusese tradus în franceză (contra plată, lucru firesc) de Aurel-Georges Boeşteanu şi-l trimisesem lui Pierre Emmanuel şi la Journal des poètes care a şi publicat trei poezii în nr. 3 din 1968. Din Bruxelles îmi răspundea Fernand Verhesen cu o scrisoare încântată, pierdută azi; de la Paris, prietenos, Pierre Emmanuel. Îmi dădusem demisia de la Gazeta Literară, mi se făcuse lehamite de tot și de toate, îmi ameninţam, ca un blestemat, singurul tată pe care mi-l ştiu pe pământ, Dumnezeu, că mă voi sinucide dacă nu mă ajută să plec din ţara asta. Credeam într-un Occident ideal unde poetul, scriitorul, intelectualul, omul, nu sunt înjosiţi.

Fusesem chemat la Scânteia tineretului ca să colaborez, lăsasem versuri, niciodată publicate. I-am spus lui Valeriu Rîpeanu că mă văd cu greu publicat în acel jurnal, pentru că eu scriu versuri despre Dumnezeu. La care el mi-a răspuns foarte binevoitor că va veni o vreme în care poate se vor publica şi astfel de versuri. Mă chemaseră de asemenea la radio, la televiziune, eram acceptat de mai toate revistele literare, cu versuri originale şi traduceri. Nu mai eram un dat afară din casă, şi totuşi, nu eram acasă nicăieri. Trăiam în Visul unui om ridicol. Ridicol am rămas şi azi. Mă îndrăgostesc de flăcări. Și asta nu se face. Într-o lume ce se îndreaptă către un alt viitor radios ca tot ce e viitor. Ah, dacă am putea ajunge măcar la împăcarea cu noi înşine, la pacea universală, la comuniunea universală, şi tot ar fi ceva...

Nu o rânji chiar şi după ideea umanitară, infernul? Eu nu ştiu. Nu ştiu nimic. Atât am învăţat de la comerţul cu omul: că în fiecare clipă a acestuia, cel puţin dacă nu e autist, diavolul dă, ca în Fraţii Karamazov, din coate prin viaţă, iar îngerul păzitor face la fel şi, cine ştie, se mai întâmplă să se întâlnească amândoi aşa, dând din coate prin gândirea sa, iar omul în toate astea nu îşi mai găseşte drumul. Aici îmi strig din nou admirația pentru literatura rusă. Nu există o alta care să ne fi dezvăluit atât de crud războiul şi pacea din noi. Poate celelalte sunt mai subtile, mai inteligente, mai (să repetăm cuvântul) cu viitor. Depinde ce fel de viitor. Dar pentru mine, literatura rusă e ceva ce a dispărut şi poate nu va mai reveni niciodată, o statuie arhaică de o frumuseţe de neînvins. Și ce contează că nu ar mai reveni? Ea ne surâde pe jumătate sfărâmată, facându-ne, măcar la câţiva dintre noi, un semn enigmatic. Am încercat în toată opera mea să recreez, cum am putut şi eu, acest semn.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG