Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

duminică 1 august 2021

Calendar
august 2021
Lun Mar Mie Joi Vin Sâm Dum
26 27 28 29 30 31 1
2 3 4 5 6 7 8
9 10 11 12 13 14 15
16 17 18 19 20 21 22
23 24 25 26 27 28 29
30 31 1 2 3 4 5

La drept vorbind, alegerile legislative din 11 iulie curent deja au pedepsit o bună parte a clasei politice din Republica Moldova, astfel încât partide „cu tradiţie” – dacă, sigur, se poate numi tradiţie parcursul zigzagat din ultimele trei decenii – nu se mai regăsesc în noul Parlament, ale cărui lucrări tocmai au fost inaugurate luni, 26 iulie. Laitmotivul campaniei electorale a fost lupta cu marea corupţie – până şi cei certaţi cu legea, dacă nu cumva tocmai aceştia în primul rând (doar Rizea, iar pe ultima sută de metri şi Platon cât fac!) se prindeau cu jurământ să facă dreptate, fiecare în felul în care o înţelege. Mai cu seamă s-a insistat pe „aducerea în cătuşe” a lui Plahotniuc & Co, acest gen de „justiţie la televizor” ce dă bine – se credea, fără să se ţine cont de realitatea la zi, alta după scrutinul prezidenţial – la public, dar care totuşi a votat de data aceasta nu atât resentimentar (a scăpat teafără capra vecinului!), cât în funcţie de orizontul de aşteptare. N-o fă trag, aici şi acum, învăţămintele acestei campaniei, întreg acest alineat nu face decât să pregătească terenul pentru o idee lansată acum mai bine de jumătate de secol de Simone Weil (1909 – 1943), pe care îngăduie-mi-se s-o dau in extenso (din pasa lui O. Nimigean, autorul volumului O ureche de om pe o spinare de şoarece, Poilirom, 2020, despre care voi vorbi pe larg la Cartea la pachet):

„Aşa cum singurul mijloc de a-ţi arăta respectul faţă de cel ce suferă de foame este să-i dai de mâncare, singurul mijloc de a-i arăta respect celui ce s-a scos în afara legii este să-l reintegrezi în lege supunându-l la pedeapsa care i se cuvine. Nevoia de pedeapsă nu este satisfăcută acolo unde, cum se întâmplă în general, codul penal a devenit doar un procedeu de constrângere prin teroare. Satisfacerea acestei nevoi este întâi şi-ntâi ca tot ce vine în atingere cu dreptul penal să aibă un caracter solemn şi sacru; nobleţea legii trebuie să fie înţeleasă de tribunal, de poliţie, de acuzat, de condamnat, chiar în procese mai puţin importante, în cazul în care se ajunge la privarea de libertate. Trebuie ca pedeapsa să fie o onoare, încât nu numai să şteargă ruşine crimei, dar să fie privită ca o educaţie suplimentară, ce obligă la un şi mai mare grad de devotament faţă de binele public. Trebuie, de asemenea, ca durata pedepselor să corespundă cu natura datoriilor încălcate, nu cu interesele de securitate socială.”

(Înrădăcinarea; titlul original: L’Enracinement, publicat postum în 1949)

Suntem – prin „Trebuie ca pedeapsa să fie o onoare, încât nu numai să şteargă ruşine crimei” – la celălalt capăt al pedepsei oarbe – „Sentinţa noastră nu e aspră. Condamnatului i se scrie cu grapa pe trup porunca pe care a încălcat-o”, după ce că „Vina este mai presus de orice îndoială” – din Colonia penitenciară a lui Kafka; or, în ultimul deceniu, dacă nu cumva încă de prin anii ’90, am trăit într-o realitate kafkiană, adevărat îndoită cu I-L Caragiale. Acum stau şi mă întreb: pe mâna cui vor merge noile autorităţi moldovene, a lui Simone Weil (absolut teribilă, această notă a ei, din caietele filosofice: „Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvârşesc păcatul invidiei”) sau a lui Franz Kafka?...

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Em. Galaicu-Păun: Se ştieiar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mitcă, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque ntr-unfabulostiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale picturii? Vă rog s-o istorisiţi.

Anatol Rurac
Anatol Rurac

Anatol Rurac: Mi se pare o problemă care nu are reguli stricte. Aceasta o putem urmări din istoriile: literaturii și artelor plastice. Poate muzica ar avea unele reguli puțin mai riguroase. Desigur, perioadele istorice își impun amprentele filosofiei, mentalității lor, spoind imaginile fizionomiei timpului prin care trec. Evident, este vorba de acele situații când generalizăm lucrurile, fiindcă în particular aria nuanțelor în creația fiecărui individ e și mai diversă. Fiind amplificate de mentalitatea, temperamental, caracterul, cultura și mediul ce sălășluiește într-un spațiu concret. Nu în ultimul rând, de talentul individual. În ce mă privește, am mai spus-o, am tot ținut-o conform maximei: ,,Nici pe drum nici pe cărare, nici călare nici pe jos!” Desenam pe paginile cărților, în caiete, pe scândura băncii. Poate, nu în ultimul rând, spiritul de competiție își jucase rolul său, atunci când m-am ambiționat să ajung a desena mai bine decât colegul meu de clasă, Sergiu Forman. Care, având un frate mai mare pictor la Hotin, a fost încurajat și instruit de timpuriu, dar principalul îl înarmase cu ustensilele, care pentru mine erau doar un vis: acuarelă, caiete de desen, pensule, creioane. Care mi se păreau nişte obiecte cosmice, de neatins!

Primul învățător adevărat mi-a fost Bronislav Tutelman, care preda desenul și compoziția, la școala de meserii din Cernăuți. Un artist redutabil, la acea vreme deja afirmat, având vreo 35 de ani, care atunci când i-am prezentat picturile în acuarelă, de o transparență deloc ușor de realizat pentru un tânăr venit de la țară, o fi înțeles ceva, dacă m-a apropiat atat de mult, luându-mă cu el prin atelierele artiștilor din Cernăuți, sfătuindu-mă să frecventez suplimentar orelor instituției unde studiam, pentru a mă afunda în atmosfera acestui domeniu, fapt ce mă încuraja semnificativ. Un an de zile a fost suficient pentru a însuși alfabetul necesar, pentru a porni cu mai multă râvnă pe un drum deloc ușor care, iată, se adeverise drumul vieții, al destinului.

Însă o întâmplare, ce veni peste câțiva ani, a fost să fie anume acel imbold-eveniment care m-a sensibilizat printr-o energie aparte, ce mi se păru mistică – şi care a fost să se producă în catedrala românească din Cernăuți „Pogorârea Sfântului Duh”, transformată în spiritul timpului în sală de expoziții. Acolo, într-o expoziție ambulantă venită din Moscova, am descoperit o natură statică de proporții foarte mici, cu o ținută austeră: alb pe alb! Cu forme simple, ce se conturau pronunțat formând din pasta de vopsea o factură în relief așezat armonios pe un fundal ce vibra prin transparența sa. Semnată de Mihail Grecu. Caz care mă depășea, nerealizând motivul unui atât de mare interes, a unei atracții deosebite care îmi cuprinse toată ființa, o fi poate din motiv că, pe lângă integritatea și spiritul aparte ce emana acea pictură, a jucat un rol important și numele artistului. ,,Un nume de al nostru, rătăcit într-un ocean pictural străin, în catredrala noastră văduvită și atât de înstrăinată de credință, dar și de noi.” Simțiam o bucurie, dar care, concomitent, friza tragicul!

Așa ori altfel să fi fost, dar din acele clipe, după acea întâlnire misterioasă, n-am mai avut astâmpăr, nici liniște… Simțeam că trebuie să-l cunosc, cu orice preț, pe acel artist enigmatic care se adeveri a fi din Chișinău! Nu peste mult timp, fuga de KGB din Cernăuți la Chișinău – de parcă de ei era cu putință să scapi! – îmi aduse pentru un timp nu puține stări de halucinație, fiindcă știam că artistul e undeva în preajmă, dar deloc ușor de indentificat. Prin perindările mele prin orașul pe care îl luam cu asalt, îl tot căutam în unii oameni. Fiindcă îmi creasem în subconștient un chip anume. Ironia sorții, primul artist pe care l-am cunoscut a fost chiar unul din elevii misteriosului artist, Andrei Mudrea, dar care, din varii motive, se eschiva să mă prezinte maiestrului. Doar că, dacă îți este menit, oricum se va întâmpla, căci, în scurt timp am și cunoscut o somitate, Dumitru Peicev, care se adeveri nu doar un elev, ci însuși ginerele lui Mihail Grecu. Ca urmare, nici n-am realizat cum într-o bună zi am pășit pragul atelierului de pe strada Dimo. Ceea ce mi-a întărit convingerea că, uneori, se pot întâmpla minuni...

Din arhiva pictorului Anatol Rurac
Din arhiva pictorului Anatol Rurac

Intuiția plus fatasmogoriile mele, care, precum am menționat deja, demult au nascut în subconștientul meu acel chip perfect conturat, acum se suprapuse cu chipul Omului, care îmi apăru din spetele figurii lui Dumitru Peicev, care tocmai făcera prezentările : ,,Vulturul din Bucovina”. Evident că această expresie plastică a fost rostită în spiritul timpului trait, răsunând în mustoasa limbă rusă! ,,Буковинский орел!” ,,– Așa, tu, băiețel, zici că ești din preajma Cristineștilor lui Hasdeu? Din Țara de Sus… cu, frumoșii și înstreinații noștri Cernăuți! – Da, maiestre, abia de am îngânat. De pe acolo îmi țin calea…” Nu durase mult și se formase un camp magnetic deosebit, unul mirific… parcă-l aveam în față pe tatăl meu, pe care însă nu l-am văzut de mult timp. Fiindcă toate au intrat într-o albie firească. Orice barieră a dispărut, ceea ce mă facea să simt că prezența mea în preajmă îi face maiestrului bine! Anume aceasta o fi fost pluta care m-a ținut pe linia de plutire pe parcursul mai multor ani, colorați cu nuanțe deosebite, frumoase (de a rezista într-un anturaj general vitreg), chiar dacă nu ușoare se adeveriră examenele în fața exinimatorului meu.

Am avut un mare noroc, fiindcă tot ce-am învățat până la acei ani se adeveri o salvare, iar cunoștințele, convingerile mele erau în unison cu filosofia maiestrului de a înțelege arta, cultura în general, problemele noastre vitrege, naționale românești… Prezentându-i, într-o zi cu un viscol năprasnic, lucrările – o situație care parcă-mi prevestea simbolic destinul – Mihail Grecu avea să-mi zică: ,,Ceea ce faci tu, băiețel, se află pe muchie de cuțit. Nu știu dacă e bine ori rău, dar sunt sigur că ai calități de excepție – de a vedea lumea distinct, una doar a ta, altfel decât o văd alții!”

DUBLU 57
DUBLU 57

O secvență din romanul meu DUBLU 57 (LVII): ,,…În ciuda năravurilor acelor vremi, Liucu traversează un moment extrem de favorabil al destinului său, unul greu de închipuit… măcar dacă e să luăm în considerare studioul de arte plastice care, cu excepția timpului afectat lecțiilor, îi servește de atelier și este deosebit de confortabil… Stârnind invidie! Căci, pentru un artist începător, a dobândit un lucru greu de imaginat. Numai luminația cât valorează, lumina la el în atelier pătrunde printr-un geam enorm ce coboară pe tot peretele, de sub tavanul înalt de 8 metri. Vara e răcoare, iarna e o căldură de nu-ți vine să-l părăsești! Să tot lucrezi! Un timp, care i se pare dumnezeiesc… cuprinzând o perioadă când toate i se par a fi așezate în puterea unui ideal al experimentelor, ce sunt, așa simte el, însăși esența ființei sale. Dar – ce e de necrezut – toate sunt inspirate chiar de visul lui ajuns simbol… și devenit acum o realitate: artistul Mihail Grecu. Pe care-l prinsese tocmai în apogeul creației, când aplica, printre alte principii plastice, experimentarea diferitelor materiale moderne. Smoala, lacurile, praful de argint și bronz... Aşa că, cum s-ar fi putut ca Liucu să stea deoparte și să nu înghită și el mirosul toxic al vopselelor tehnice. Să nu aibă limba și cerul gurii, până-n fund de gâtlej, pline de aur ori de argint. E aţintit, numai ochi… urmărind cu migală cum maestrul sufla acest praf care nu se mulțumește să se lipească doar pe suprafaţa facturată a pânzei… ci zboară, umplând întreg spațiul atelierului. Iar din locul unde stă, privind în contralumina ce răzbate prin fereastră, toate i se par de aur. Mai cu seamă figura maestrului. Acest vulcan, care pe lângă toate, are o mare foame de a medita cu voce tare… de-ar avea și un interlocutor care să-i facă față. Secretul rezidă în faptul că, pentru a fi stimulat în creație, artistul are nevoie ca preopinentul său să posede o gândire superioară, non-conformistă.

Răspunsurile adecvate vin de la niște întrebări, ce dezmorțesc în flux inepuizabil atmosfera, întrebări capabile să-i suscite interesul și să-i trezească curiozitatea. În caz contrar, dialogul l-ar plictisi… În fața acestor pretenții, cei care rezistă sunt puțini, îi numeri pe degete. Are şi un fel al lui de a savura lichidul străveziu al vodcii. Care-l transportă într-o anumită stare euforică… de libertate interioară. Punctând, în fine, cu un aer cu nagâţ, după veşnica-i seriozitate cerută de concentrare, o brumă de umor. Dar principalul său atu e zâmbetul curat, de o inocenţă copilărească. Atunci va porni să se întrebe: – Tu, de unde zici că ieşti, băieţel? Apoi, ca tot dânsul să continue: - Aa a…? De lângă Cristineștii lui Hașdeu! De pe lingă Hotin. Așijderea să înceapă a-și aminti de copilăria sa. Despre soarele Sudului său, de prin părțile Bugeacului… Accentuând, că uite, noi suntem din două extreme: Nordul și Sudul! Dar oare ce-ar însemna aceasta într-o republică pitică, cum ieste RSSM? Nu era greu în aceste clipe să-i prinzi bucuria recunoștinței, a respectului pentru părinții lui vitregi care-l înfiaseră. Dar și focul destinului al ,,copilului din flori”, cum se spune… Odată va depăși granițele tainei sale dureroase. Dezvăluind cum fusese găsit, într-o dimineață, un copil de țâță, pe scările bisericii din satul Tașlâc. Copil care, cum se va adeveri, era chiar el. Dar și soarta mamei sale care, până la părăsirea acestei lumi, îi va da semne că-i urmărește drumul vieţii. De undeva… dintr-un anonimat plin de mistere și dureri. Clipe unice, pline de vibrația unor emoții care-l rușinau, simțindu-și ochii înrourați. Liucu, pe parcursul anilor, va medita adesea asupra felului de a fi atât de divers al acestui om, cu o putere vulcanică, ce avusese o soartă grea, dar plină de întâmplări ieșite din comun. Era sigur că, dacă s-ar fi îndreptat în direcția opusă, spre Occident, ar fi prins încă acel mediu în care s-au putut forma marii moderniști. Născut fiind în 1916, ar fi avut, până 1998 – când ne părăsi –, timp destul pentru alcătuirea unui alt discurs plastic. Rămas într-un mediu artistic dirijat ideologic, în URSS, el se va zbate mereu să iasă de sub dictatul dogmelor realismului socialist. Fiind – cu prețul carierei sale în societate – chiar unul din puținii care vor reuși să aducă o doză de emancipare picturii din controversatul imperiu sovietic. În R.S.S. Moldovenească autoritatea lui, la tinerii pentru care arta este o vocație, nu o simplă profesie… deveni forța protectoare, acea lumină încurajatoare fără de care întunericul ar fi devenit pe deplin opac, stăpân și arbitru absolut.

Marea energie ce se zbătea în această ființă, devotată pe de-a-ntregul artei, îl va face să sondeze mai multe moduri de expresie, curente, formule, principii artistice, care veneau, toate, în răspăr cu contextul general al timpului, dar mai ales al spațiului întins… dar totodată și limitat în multe al Uniunii sovietelor. Încorsetat în niște chingi, dictate de o ideologie caducă… Grecu fusese nevoit să trișeze, încercând să-i pună în încurcătură pe mai-marii vremii, acea pletoră de politruci. Un caz ilustrativ, din multele prin care a trecut opera lui Grecu, îl va surprinde chiar Liucu în Catedrala Metropolitană din Chișinău, transformată în spațiu expozițional. Unde liniștea dimineții va fi perturbată de ecoul unei discuții contondente: – Cum de vă trecu prin minte să expuneți o asemenea obrăznicie… unde erați, tuna secretarul C.C. al P.C.M., Petric, către criticul de artă agreat de regim, nimeni altul decât ideologul pe nume Golțov. E o nerușinare, uite ce stare pesimistă emană. Totul e negru. Ce, n-avem vopsele în URSS, de s-a căzut atât de jos, încât să folosim smoala? În fond, ce reprezintă această mâzgălitură? – Este o lucrare de valoare, Grecu este recunoscut în toata Uniunea Sovietică. Uitați-vă, tovarășe secretar, lucrarea este închinată… se întitulează: Memoriei Zoei Kosmodemianskaia… – Daa a, dar unde e? Poate îmi arăți și mie… o vezi tu aici pe Zoia? – Uitați-vă… și, Dumitru Golțov… nădușit cu totul, arătă, dibuind cu mâna, conturul unui corp abia sugerat ce se detașa din pasta în relief a smoalei. Cei doi, unul insistând în a blama, iar celălalt cuprins de sudori, tot disculpându-se, se depărtară… se mai auzi doar „indicația”: – Să scoateți cât mai urgent lucrarea din expoziție! Liucu înaintând spre această enigma care-l atrăgea ca un magnet imens… văzu niște forme de o expresivitate artistică deosebită ce transmiteau o energie dumnezeiască, plină de pietate. Din care curgea durere, pocăința, dar și dârzenie. Un semn categoric, un gest de nesupunere, de respingere a timpului real. Redat anemic și distorsionat în pânzele celorlalți expozanți, autorii unor lucrări lipsite de sinceritate, castrate de fiorul creaţiei, care încercau să estompeze originalitatea pânzei lui Grecu, să o copleșească prin masivul lor conformism inhibant… Poate că numai pictura smolită a lui Grecu se afla la locul potrivit (într-o catedrală…), chiar dacă nu picase, după părerea secretarului de partid, şi la timpul potrivit. În cele din urma, va să citească, pe legenda de sub lucrare, denumirea: MEMORIEI ZOEI…, iar în litere mărunte: (Pietà). Faima lui Grecu, între artiștii de valoare de pe întregul areal al imperiului, e percepută la superlativ. În realitatea… părerea celor din afară urma să se formeze abia peste ani! Și, nu odată, va putea simți pe pielea lui percepția locală. Așa se va întâmpla cu prilejul disputei avute cu talentatul pictor Vladimir Palamarciuc, căruia îi va răspunde că, uite, nu sunt vorbe goale, oportunitatea de a-și permite să intre, oricând dorește, în atelierul lui Mihail Grecu reprezintă o adevărată favoare. Ca, în final, să observe pe chipul lui Vladimir semnele unei uimiri de necrezut, confirmată și de afirmația sa: – Eii i, ce să-ți zic, iești un om norocos. Cine ajunge la acest privilegiu de a fi acceptat în preajma lui ori e boier… ori e pierdut…! Într-adevăr, Liucu trăieşte profund acest act de ucenicie, ce-i umple sufletul de pocăință, înțelegându-l și ca pe o mare răspundere, neexcluzând posibilitatea să fie un dar pe care i-l face Providența… Recunoscător, va învăța și va lucra, folosind din plin acest dar minunat…

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

A.R.: Relațiile mele cu tinerii au fost de altă natură. Fiind, între anii 1996-2009, în exercițiul funcției de Președinte UAP din RM, mi-am propus să-i ocrotesc, totodată încercând să atenuez partea dură a veșnicei lupte dintre ,,copii și părinți”, astfel încercând să-i încurajez pe tineri să învețe a administra. Vicepreședinte a fost ales Florentin Leancă, un artist cu mult mai tânăr. Una dintre modalitățile de a favoriza tinerii a fost concursul ,,Tineretul creator”, în care întregul proces să fie de sine stătător administrat, jurizat de către tineri. Principalul lucru care trebuia să devină calea spre un alt fel de a fi, un nou viitor al UAP, s-a dorit a fi înființarea departamentului Proiecte și relații internaționale, pentru care a fost invitat să-l administreze tânărul artist plastic Vladimir Us. Prima acțiune fiind câștigarea unui proiect al unei fundații internaționale, care ne-a delegat o tânără artistă din Slovenia să lucreze pentru implementarea unor proiecte finanțate de fundație. Din păcate, acțiunea pornită cu multă migală avea să fie anihilată chiar la început de drum de către noua administrație UAP, care a venit în 2009, iar odată cu aceasta, toate energiile tinerilor să fie încremenite, anulându-li-se viitorul!

* * * * * * * * *

Anatol RURAC s-a născut pe 10 februarie 1957, în s. Stanileşti, raionul Nouă Suliţe (ist. judeţ Hotin), reg. Cernăuţi. Studii la Universitatea de Stat din Cernăuţi (1977-1983), cu o teză de licenţă: Corespondenţe tipologice între pictură şi poezie (Eminescu, Lermontov, Delacroix, Kiprenskii). În 1984-1986, stagiu în atelierul pictorului Mihail Grecu, Chişinău. În 1985-1995, scenograf la teatrele din R. Moldova şi România. Din 1989, membru al Uniunii Oamenilor de Teatru din Republica Moldova. Din 1993, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din R. Moldova. 2003 Preşedinte-fondator, Comitetul naţional AIAP Moldova 1996-2009 Membru al Consiliului Între 1996-2009, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din R.Moldova 2009. În 2009-2011, Consilier în Consiliul Municipiului Chişinău.

EXPOZIŢII PERSONALE: 1993 Chişinău, Republica Moldova 1994 Bucureşti, România 1995 Chişinău, Republica Moldova 1996 Dusseldorf, Germania 1997 Roma, Italia 1998 Koln, Germania 1999 Paris, Franţa 2003 Chişinău, Republica Moldova 2006 Chişinău, Republica Moldova 2007 Chişinău, Republica Moldova 2008 Bacău, România 2008 Moscova, Federaţia Rusă 2012 Viena, Austria 2012 Viena, Austria (Galerie am Roten Hof) 2013 Viena, Austria (Galeria Pigmalion) 2017 Praga, R. Cehă (Galeria nr. 9) 2018 Praga, R. Cehă (Galeria nr. 6) 2020 DUBLU 57 (LVII) Trilogie roman-fapt.

EXPOZIŢII DE GRUP: 1986 Moscova, Federaţia Rusă 1988 Finlanda 1990 Chişinău, Moldova 1990 Iaşi, România 1992 Ancona, Italia 1992 Galaţi, România 1993 Chişinău, Moldova 1993 Moscova, Federaţia Rusă 1994 Bucureşti, România 1995 Chişinău. Moldova 1996 Bucureşti. România 1996 Budapesta, Ungaria 1997 Olanda 1997 Bacău, România 1998 Moscova, Federaţia Rusă 1999 Paris, Franţa 2000 Moscova, Federaţia Rusă 2002 Chişinău, Moldova („Grupul Zece”, Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi) 2002 Moscova, Casa Centrală a artiştilor plastici 1993 -2018 „Saloanele Moldovei”, Republica Moldova - România 2005 Expoziţie de artă plastică contemporană în cadrul manifestaţiilor „Zilele Parlamentului Republicii Moldova în Seimas-ul Lituaniei” prilejuite de vizita oficială a Preşedintelui Parlamentului Republicii Moldova in Republica Lituania 2005 Expoziţie de artă plastică contemporană în cadrul Congresului Mondial AIAP UNESCO, Bejing, China 2006 Mysliborz, Polonia 2008 Salonul Internaţional de Artă Plastică Contemporană „ЦДХ - 2008”, Moscova, Federaţia Rusă.

TABERE DE CREAŢIE / DOCUMENTĂRI: 1992 Alba-Iulia, România 1995 Bratislava 1997 Tescani, România 1998 Senej, Federaţia Rusă 1999 Torino, Italia 1999 Paris, Franţa 2004 Delegat la Congresul European al AIAP UNESCO. Moscova 2005 Delegat la Congresul Mondial AIAP UNESCO. Bejing. China 2006 Mysliborz, Polonia 2008 Delegat la Congresul European al AIAP UNESCO, Cipru 2012 Delegat la Congresul European al AIAP UNESCO, Istanbul PREMII: 1985 Premiul Mare, Concursul Naţional de Scenografic, Chişinău 1988 Premiul I pentru Scenografic, Chişinău 2001 Premiul Ministerului Culturii şi Cultelor din România, Expoziţia-Concurs Saloanele Moldovei, ediţia XI, în domeniul Picturii 2001 Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din RM în domeniul Picturii 2005 Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din RM în domeniul Foto/Video/Obiect 2007 Premiul II al Uniunii Artiştilor Plastici din R. Moldova 2013 Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România, Expoziţia-Concurs Saloanele Moldovei, ediţia XXIII.

COLECŢII PUBLICE: Muzeul Naţional de Arte Plastice din Republica Moldova Muzeul de Artă şi Etnografie din Bacău, România Muzeul de Artă Plastică or. Hefei, China.

COLECŢII PRIVATE: Republica Moldova, România, Italia, Germania, SUA, Australia, Franţa, Federaţia Rusă, Israel, Anglia.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG