Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

marți 18 mai 2021

(Tradiţional, luna mai este – prin definiţie – luna festivalurilor de literatură, naţionale & internaţionale, printre acestea remarcându-se de departe Primăvara Europeană a Poeţilor, având şi o componentă – esenţială, după mine – a Traducătorilor. Nu s-a mai ţinut, nici în 2020, şi nici anul acesta, din cauza pandemiei – ceea ce nu vrea să însemne că poeţii & literaturile au încetat să-şi vorbească. Dintr-un interviu mai amplu, vă propun un mic fragment referitor la traduceri & tălmaci, fără de care nu ar fi cu putinţă comunicarea dintre naţiuni & culturi, chiar dacă există… google.translate, căci abia oamenii – de litere/de cuvânt – îi dau viaţă.)

Marian-Dumitru Ghiță : Este traducătorul un scriitor – și, dacă da, ce fel de scriitor este traducătorul?

Em. Galaicu-Păun: Am auzit adeseori spunându-se: „Traducătorul de poezie e un concurent al poetului tradus; traducătorul de proză e un rob al scriitorului tradus”. Dacă mă gândesc la câteva romane magistral tălmăcite în română – de fapt, sunt prea multe, aşa că nu voi da nici o listă, pentru a nu lăsa pe dinafară operele meritorii –, aş zice că traducătorul este ambasadorul scriitorului în altă limbă (dar şi – cu un cuvânt al lui Baudelaire – „son semblable, son frère”), iar misiunea sa poate impune nu doar un anume autor, ci şi literatura din care a tradus – ceea ce au şi făcut cu brio Irina Mavrodin, în cazul tălmăcirilor din franceză, Antoaneta Ralian, din engleză, Emil Iordache, din rusă, sau Nora Iuga, din germană, etc., etc. Mai cu seamă în cazul unor opere de mare virtuozitate stilistică se impune o mână de scriitor – din fericire, literele române au o galerie impresionantă de mari scriitori-traducători –, şi atunci putem vorbi despre încetăţenirea unor cărţi în „limba de adopţie”. Am trăit această senzaţie la lectura romanului Moscova – Petuşki, de Venedikt Erofeev, magistral transpus de regretatul Emil Iordache, de unde la început „poemul” (aşa îi zice autorul rus: «Поэма») mi se părea intraductibil. Nu voi generaliza – căci am văzut traducători de toată mâna, unora chiar le-aş fi dat peste mână! –, aş spune doar că dacă autorul e responsabil numai şi numai în faţa limbii sale, tălmaciul poartă întreaga răspundere şi în faţa textului tradus (pe care nu trebuie să-l trădeze), şi în faţa limbii & literaturii din care a tradus, nu în ultimul rând faţă de propria limbă & cultură, pe care o traducere bună o slujeşte întocmai ca o scriere originală. Nu pot să nu amintesc aici că marele Goethe a apucat să citească, în tălmăcirea lui Gérard de Nerval, prima partea a Faust-ului său „francez”, apreciind-o ca fiind… mult superioară originalului!

M.-D. G.: Să pornim de la ideea lui Plett, anume că literatura este întotdeauna text, nu și invers. Putem spune același lucru și despre scriitorul-traducător, că un scriitor este întotdeauna un traducător, dar un traducător nu este un scriitor?Ținând cont că atunci când o idee îi trece prin minte scriitorului, înainte de a începe să aștearnă cuvintele pe hârtie, el este desemnat categoric la traducere, în primul rând, pentru că gândirea înseamnă traducere, iar pe de altă parte, scrisul este traducerea gândului.

Em. G.-P.: E o discuţie lungă aici, aşa că aş tăia-o pe scurtătură făcând trimitere la poemul lui Lucian Blaga, Stihuitorul, pe care-l citez integral: „Chiar şi atunci când scriu stihuri originale/ nu fac altceva decât să tălmăcesc./ Aşa găsesc că e cu cale./ Numai astfel stihul are un temei/ să se-mplinească şi să fie floare./ Traduc întotdeauna. Traduc/ în limba românească/ un cântec pe care inima mea/ mi-l spune îngânat suav, în limba ei”. Pe urmele acestuia, Marcela Benea îşi intitulează unul dintre volumele de poeme chiar aşa: Traducătorul de suferinţe. Dar, sigur, întrebarea se referă la o altfel de traducere, nu a încă-nespusului în cuvânt, ci a textului dintr-o limbă într-alta, de dorit fără pierderi. De fapt, mereu se pierde ceva (în primul rând sonoritatea unei limbi), dar se şi câştigă (noi teritorii), iar în cazul unor traduceri izbutite, şi noi orizonturi – bref, traducerile nu fac o literatură, ci două şi mai multe... Din experienţa personală, ştiu că nu trebuie să faci o facultate de istorie pentru a traduce cărţi de istorie – am luat trei premii ale Uniunii Latine pentru traducerile din Robert Muchembled şi Michel Pastoureau, doi istorici francezi contemporani, ultimul un adevărat „papă” al heraldicii; dar e musai să ai mână de scriitor ca să-l tălmăceşti pe Roland Barthes, şi să fii neapărat poet, ca să-l transpui pe Boris Pasternak. La rându-mi, am fost tălmăcit – poezia, în special – în vreo 20 de limbi, având norocul de a fi lucrat mână-n mână cu mai mulţi poeţi & scriitori de primă mână. Ar mai fi de adăugat ceva – în chiar anul (2020, pe 15 ianuarie) în care îmi apărea romanul Ţesut viu. 10 x 10 în SUA (Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press), traducătorul meu Alistair Ian Blyth debuta la aceeaşi casă cu un roman, Card Catalogue, dar asta după ce tradusese deja în engleză mai mulţi autori români – Urmuz, Varujan Vosganian, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Ţepeneag, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici ş.a. – mai şi fiind distins cu ceva premii.

M.-D. G.: Având în vedere aspectul economic precar pe care îl are traducerea literară, deducem că un traducător practică această meserie din pasiune, evident, tot de pasiune, vorbim și la meseria de scriitor. Prin urmare, s-a întâmplat să citiți vreo operă care v-a plăcut foarte mult și a lăsat în urmă acel regret cum că nu Dumneavoastră aţi scris-o? Reprezintă traducerea o șansă de a scrie ceva ce v-ați fi dorit să scrieți, dar nu ați apucat încă?

Em. G.-P.: Minunată întrebare! Mi s-a întâmplat în câteva rânduri ca, citind o lucrare (roman, poem, eseu, studiu monografic ş.a.m.d.) în care mă regăseam întru totul, să mă minunez până la Dumnezeu că nu eu am scris-o (şi tot atunci, în minte, refăceam deja unele fraze, suprimam sau adăugam anumite linii de subiect etc.) – prima pe listă e Memorialul mănăstirii, de José Saramago, urmată îndeaproape de Dicţionar khazar: roman-lexicon în 100 000 de cuvinte al sârbului Milorad Pavić –, dar de fiecare dată m-am bucurat că cel puţin mi s-a dat să citesc o asemenea carte, căci nu le poţi face tu însuţi pe toate (vorba marelui Tudor Arghezi: „Să vrei pân’ la o mie, să poţi pân’ la o sută”). Nu-i mai puţin adevărat că, la rându-mi, am tradus cărţi care m-au marcat – lui Michel Pastoureau (din care am tradus 5 studii, începând cu O istorie simbolică a Evului mediu occidental, Cartier, 2004, şi încheind cu Regele ucis de un porc, în curs de apariţie la Cartier) îi datorez titlul – heraldic – de Arme grăitoare (volumul de poeme din 2009 & antologia din 2015); lui Roland Barthes, din care am transpus Jurnal de doliu, în 2009, poemul Călimara lui Mutter (din proaspăta antologie sanG d’encre, 2020), ca să dau doar două exemple. Paradoxal, fiind în primul rând poet (şi abia după, romancier, eseist ş.a.), am tradus foarte puţină poezie – vreo 6-7 poeme de Boris Pasternak, prin anii ’90 şi ceva din franceză –; îl preţuiesc cu atât mai mult pe Paul Celan, cu cât a tradus în germană câţiva mari poeţi ruşi: Aleksandr Blok, Osip Mandelştam (de departe, preferatul meu!), Anna Ahmatova. Că tot i-am pomenit numele, traducătorii lui Paul Celan în franceză – unii, la patru mâini cu poetul, care a supravegheat îndeaproape procesul – vorbesc chiar despre „célaniser le français”. Să amintim, aici şi acum, şi de foarţarea (de la Şerban Foarţă citire) lui Stéphane Mallarmé în română, ceea ce a stârnit admiraţia lui Emil Cioran, care-i scria unei cunoştinţe, Dana Diminescu, în 13 mai 1989: „Şerban Foarţă s’est attaqué à l’impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul…”

Ghenadie Ciobanu

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale muzicii? Vă rog s-o istorisiţi.

Ghenadie Ciobanu: În istoria europeană a artelor mai sunt exemple similare de impact puternic a unei personalități asupra alteia, de înrâurire deopotrivă a ideilor, concepțiilor și a întregii existențe. Personal, n-am trăit o asemenea întâmplare. Am participat la întâlniri de creație, workshop-uri, master-class cu celebri compozitori, am privit emisiuni despre personalități notorii din domeniul creației muzicale, am citit cărți dedicate vieții și creației renumiților maeștri, după care apărea, adesea, dorință de atașare la anumite idei, concepții, viziuni, uneori apăreau vibrații, afinități și alte feluri de rezonanțe energetice; atunci, mergeam în profunzime, acumulam anumite experiențe, profesionale și umane, la unele concepții renunțam foarte repede, altele erau abandonate cu trecerea timpului, dar nu mi s-a întâmplat să am un „șoc existențial”. Acum mă gândesc că intuiția m-a ferit de așa ceva și voi încerca să explic de ce cred așa.

Până la urmă în domeniul creației contează „ce” și „cum” și nu „cine”.

Țin minte și azi acele lucrări sau fragmente, părți din opusurile, aparținând unor compozitori diferiţi care m-au fascinat puternic în diferite perioade. Impresia este aceeași și astăzi. Meditând asupra acestor muzici și asupra fenomenului cu pricina, în general, am găsit explicația că toate aceste creații au ceva ce stă după sunete, dincolo de sunete, o altă materie decât cea sonoră, o altă substanță, lucruri care nu pot fi explicate prin cuvinte, concepții, adică, ar putea fi, dar într-un limbaj strict profesional, aproximativ și limitat. Îmi amintesc de cuvintele pe care le-a rostit maestrul Viorel Munteanu cu referire la o lucrarea ce îmi aparține (dincolo de modestie): de parcă ți-a fost dictată. Adevărul e că această senzație am avut-o și eu. Cred că anume prin aceasta se disting și lucrările rămase în memorie. Obișnuiam să audiez tot ce puteam găsi de același autor, dacă până a asculta lucrarea care m-a marcat nu am auzit alte opusuri de ale lui, și foarte rar trăiam aceeași revelație, în pofida faptului că creațiile ascultate erau și frumoase, și scrise la un înalt nivel profesional. Așa am descoperit personal multe creații ale marilor compozitori contemporani, dar niciunul din ei nu a devenit idolul meu. Într-un fel mă bucur că pot vorbi despre lucrări deosebite care m-au marcat și nu despre un idol anume. Până la urmă în domeniul creației contează „ce” și „cum” și nu „cine”.

Contextul cultural și intelectual în care ne-am format noi a fost diferit de cel din epoca lui Paul Valéry și Stéphane Mallarmé, conjunctura actuală însă e și mai diferită: astăzi în lume, în cele mai diverse domenii, există un noian de personalități cunoscute, un flux extraordinar de idei, concepții etc. Fiecare concepție nouă neagă concepțiile anterioare, ea însăși devenind fragmentară în scurt timp... Câte șocuri și, respectiv, câte decepții ar trebui să trăiască astăzi un Valéry? Sau care e idolul? De fapt, mai este și partea subiectivă, care depinde de sensibilitatea și receptivitatea celui care ar putea fi în postura lui Valéry.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Gh. C.: Majoritatea celor care au absolvit compoziția la clasa mea au dorit să studieze cu mine. Din păcate, astăzi sunt nevoit să îi tratez pe unii tineri talentați cu refuzul, recomandându-le în calitate de profesori pe unii discipoli de ai mei, din motiv că am și alte ocupații pe lângă cea pedagogică. Încerc să le sugerez elevilor mei să nu-și creeze idoli, să fie liberi de concepții și preconcepții. Le vorbesc despre lucrurile la care am ajuns prin experiența personală, de exemplu, să fie atenți la toate manifestările sonore din jur, să fie receptivi și sensibili, să încerce să audă muzica de după sunete, acea muzică care se ivește din tăcere, pe de o pare, și cea care exprimă dezlănțuirea spontană a energiilor și a imaginației, pe de alta. Le aduc exemple din muzica celebrilor compozitori contemporani, arătându-le cum un maestru creează mijloacele de expresie, cum își alege tehnicile individuale și metodele de organizare a materialului sonor în raport cu propriile teme, problematici și universul imagistic. Le subliniez că toate acumulările de ordin profesional sunt acel „cum” care le va servi în cele mai dificile situații, „ce”-ul, doar că urmează a fi identificat, acest „ce” se va schimba în decursul carierei și vieții, odată cu dezvoltarea conștiinței și experienței, motiv pentru care nu ar trebui să fie împrumutat sub formă de concepții chiar și de la cei pe care îi considerăm azi idoli. Realizez însă, clar, că oricine din acești tineri cu care comunic ar putea nimeri la un moment dat, în rezultatul unei întâlniri providențiale, în situația Paul Valéry – Stéphane Mallarmé, iar care vor fi consecințele, asta-i o istorie aparte.

* * * * * * * * *

Ghenadie CIOBANU (n. 1957, Republica Moldova) a absolvit Institutul Muzical-Pedagogic „Gnesin” din Moscova, facultatea pian (1982) şi Conservatorul „Gavriil Musicescu” din Chişinău, catedra compoziţie (1986). Este autor a mai mult de o sută de opusuri în genurile: operă, musical, simfonic, concertant, muzică de cameră, corală, de teatru şi film. Creaţiile sale au fost interpretate în cadrul a numeroase recitaluri şi concerte în Republica Moldova, România, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Israel, Danemarca, Polonia, Rusia, Estonia, Ucraina, SUA, China, Italia, Bulgaria, Austria, Japonia, Guatemala, San Salvador, Azerbaidjan, Cehia, Ungaria, Canada ş.a.

Lucrările sale sunt înregistrate pe CD şi difuzate de către Denmarks Radio, programul P2 (Copenhaga), Radio România‚ Radio Moscova, Teleradio Moldova, Radio Leipzig, Radio Amsterdam, posturile de radio şi televiziune din Italia, Marea Britanie (GBEUR), Cehia (CZCR), Portugalia (PTRTP), Elveția (SESR), Croația (HRHRTR), Radio Viena etc.

Este doctor în arte, profesor universitar la Departamentul Muzicologie, Compoziţie, Jazz al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, profesor invitat la universităţi europene şi autor de comunicări ştiinţifice de muzicologie. Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Moldova (1990 – 2012), Președinte de onoare al UCMM (din 2012), Preşedinte al Asociaţiei de Muzică Contemporană din Moldova (din 1993). Este fondator şi Director artistic al Festivalului internaţional “Zilele Muzicii Noi” din Chişinău, fondator şi Director artistic al ansamblului “Ars poetica”, producător şi prezentator al ciclurilor de emisiuni radiofonice “Studioul muzicii noi”, “Continuum. Interferenţe muzicale”, “Tezaurul componistic muzical” ș. a. (Compania publică “Teleradio-Moldova”). În perioada 1997-2001 a fost Ministru al Culturii al Republicii Moldova.

Este deţinător de premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, printre care Ordinul Steaua României în grad de Comandor (2000); Premiul Naţional al Republicii Moldova (1998); titlul onorific Maestru în artă (1999); titlul onorific Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca (1997); medalia 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu (România, 2000), Ordinul Gloria Muncii (Republica Moldova, 2010); Ordinul „Dimitrie Cantemir” al AŞM (2013), Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (2019).

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG