Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

marți 22 octombrie 2019

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Octavian Soviany: Singurul meu maestru în carne şi oase a fost poetul braşovean Darie Magheru. Eram elev în clasa a XI-a când l-am văzut şi l-am auzit citind prima dată (venise pentru o întâlnire cu elevii de la Liceul „Şaguna”), iar impresia pe care mi-a făcut-o a fost deosebit de puternică. Aşa că i-am căutat mai întâi cărţile, apoi într-o bună zi, înarmat cu un caiet care conţinea încercările mele poetice de pe vremea aceea, mi-am luat inima în dinţi şi am sunat la uşa lui Darie.

Octavian Soviany
Octavian Soviany

Cei care nu l-au cunoscut şi nu l-au citit pe Darie Magheru e bine să ştie că scriitorul s-a născut la 25 octombrie 1923 la Luncă Câlnicului, lângă Braşov, a copilărit la Săcele (localitate ce va fi evocată în paginile romanului Cărămida cu mâner în ipostaza unui Macondo bahic, în linii de caricatură grotescă şi sângeroasă) şi a studiat arta dramatică la Academia regală din Bucureşti şi la Institutul de teatru „Matei Millo” din Iaşi, printre profesorii lui numărându-se George Vraca şi Ion Manolescu. În perioada 1950 – 1951 a fost deţinut politic. Apoi a fost actor la Braşov, Ploieşti (sub directoratul lui Toma Caragiu), Arad, Botoşani, şi l-a jucat pe Ion din Năpasta, rol care i-a atras aprecierile şi prietenia lui Emil Botta. În 1960 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor (filiala Braşov) în urma unui raport al lui Petre Sălcudeanu pe motiv că… mânca gândaci şi, deşi reprimit ulterior, va avea toată viaţa statutul unui marginal şi se va bucura de atenţia specială a Securităţii. A dus existenţa unui frondor singuratic, care i-a dat cu tifla, de nenumărate ori, establishment-ului totalitar. A murit la 25 octombrie 1983, în împrejurări nu foarte limpezi, care lasă deschisă ipoteza sinuciderii. Era în anii adolescenţei mele cel mai important scriitor al Braşovului, capul boemei braşovene şi protagonistul unor aventuri bahice (şi nu numai) care se transformaseră de mult în legende. Alcoolul a fost pentru mulţi dintre scriitorilor acelei epoci o formă de evaziune, dar mai ales o formă de refuz a sistemului, iar cârciuma reprezenta un petic de libertate.

Norocul meu a fost că lui Darie i-au plăcut mâzgăliturile mele şi am devenit cu timpul unul dintre musafirii frecvenţi ai garsonierei lui din cartierul Steagul Roşu. Pentru mine, întâlnirea noastră a fost, fără doar și poate, providențială. Datorită lui am ajuns să cunosc cu adevărat literatura românească dintre războaie. Era de părere că poezia este unul dintre acele lucruri de o gravitate extremă, pentru care uneori se plătește cu viața. Din cauza asta obișnuiesc să le spun tinerilor care îmi arată primele lor încercări poetice că nu trebuie să scrie decât dacă simt că n-au încotro. Și apoi trebuie știut că în anii ʼ70 locuinţa lui de pe strada Saturn, unde mi-am petrecut o parte însemnată din adolescență, era o oază de libertate și de nonconformism. La ușa lui Darie se termina Republica Socialistă România și începea un teritoriu liber de orice îngrădire și de orice prejudecată. Evident că deschiderea spre baladesc sau barochismul din primele mele volume de poezie sunt și rezultatul influenței lui Darie. Dar, înainte de toate, el a fost un om de o mare calitate sufletească și, din acest punct de vedere, nu știu dacă i-am înțeles lecția în totalitate. Și a fost desigur și un personaj incomod într-o eră a ticăloșilor, cărora poetul nu se sfia să le arate cu degetul fața adevărată… De asta a fost marginalizat. De asta poate nici azi scrierile sale nu se bucură de prețuirea pe care ar merita-o.

În afară de Darie, toţi ceilalţi maeştri ai mei au fost doar cărţile. Nu are rost să le înşir pe toate, am putea umple foarte uşor câteva rafturi de bibliotecă. Voi menţiona doar două nume: Baudelaire şi Flaubert, de la care am încercat să-mi însuşesc cultul lucrului bine făcut.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

O. S.: N-am avut niciodată vocaţia unui guru şi niciodată nu mi-am propus să-mi formez un grup de discipoli. În calitate de profesor de literatură, am fost pus însă în situaţia de a îndruma încercările poetice ale unora dintre elevii mei, dintre care câţiva vor reuşi să se impună printre vârfurile promoţiilor 2000 şi post 2000: Claudiu Komartin, Miruna Vlada, Cristina Stancu. Am organizat ani la rând la Liceul „Mihai Eminescu” din Bucureşti (unde predam) Festivalul de Poezie Gellu Naum, pentru a le oferi poeţilor liceeni ocazia de a citi alături de autori consacraţi, familiarizându-se astfel cu literatura contemporană, pe care programele şcolare o cam ocolesc. Şi pot să mă laud că prin sala de festivităţi a liceului au trecut mai toate numele mari ale poeziei actuale. De la Cezar Baltag şi Cezar Ivănescu, de la Angela Marinescu şi Nora Iuga la Marius Ianuş, Constantin Virgil Bănescu, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac. Apoi cred că am contribuit şi eu, alături de Marin Mincu, prin luările mele de cuvânt de la cenaclul „Euridice” şi textele critice, la promovarea valului 2000, pe care autorii din generaţia mea l-au primit în general cu ostilitate. Dar n-am fost un maestru... detest această titulatură şi niciodată nu m-am auto-propus ca model. Şi nu cunosc niciun tânăr autor care ar fi încercat să scrie în spiritul poeziei mele.

* * * * * * * *

Născut la 23 aprilie 1954, la Braşov. Absolvent al Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca (1975-1979). Doctor în filologie al Universităţii Bucureşti (2008).

Profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Scriitor. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1995. Exclus ilegal in 2016.

Cărţi publicate:

(Poezie) Ucenicia bătrânului alchimist, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;Ucenicia bătrânului alchimist, Dacia, 1983; Cântecele desăvârşirii interioare, Albatros, 1994; Turnul lui Casanova, Pontica, 1996; Provincia pedagogică, Cartea Românească, 1996; Textele de la Montsalvat, Axa, 1997; Cartea lui Benedict, Vinea, 2002; Alte poeme de modă veche, Pontica, 2004; Scrisori din Arcadia, Paralela 45, 2005 (e.d a II-a, Tracus Arte, 2017); Dilecta, Cartea Românească, 2006; Pulberea, praful şi revoluţia, Casa de Editură Max Blecher, 2012; Dicţionarul de rime, Vinea, 2013; Călcâiul lui Magellan, Cartea Românească, 2014; Apocalipsul suav, Charmides, 2015 ; Adda, Vinea, 2015; Viata de dupa viata, Vinea, 2016 ; Ariete pentru dublu flaut (în tandem cu Şerban Foarţă), Eisart, 2016 ; E noapte în Arhipelag, Paralela 45, 2017; Poeme de dragoste, Editura Charmides, 2018.

(Proză) Textele de la Monte Negro, Pontica, 2003 (Ediţia a doua, sub titlul Arhivele de la Monte Negro, Cartea Românească , 2011); Viaţa lui Kostas Venetis, Cartea Românească, 2010; Moartea lui Siegfried. Cartea Românească, 2015 ; Năluca. Cartea Românească, 2016 ; Casa din strada Sirenelor, Hyperliteratura, 2017 ; Am fost un copil reuşit ?, Hyperliteratura, 2018.

(Teatru) Strălucirea şi suferinţele filosofilor, Ghepardul, 1992; Cinci poeme dramatice, Palimpsest, 2005; Miracolul din Strada Panterei, Tracus Arte, 2016; Înainte să se lumineze de ziuă sau Blestemul Atrizilor , Tracus Arte,2016.

(Critică literară) Textualism, postmodernism, apocaliptic, 1, Pontica, 2000; Textualism, postmodernism, apocaliptic, 2 Pontica, 2001; Experiment si angajare ontologica, Gramar, 2002 ; Apocaliptica textului, Palimpsest, 2008 ; Cinci decenii de experimentalism, 1-2, Casa de pariuri literare, 2010.

Traduceri din Charles Baudelaire (Florile răului, Casa de Editură Max Blecher, 2014; Mici poeme în proză, Casa de Editură Max Blecher, 2015), Alexandre Dumas (Cele o mie una fantome, Paralela 45, 2016; Femeia cu colier de velur, Paralela 45, 2017; Căsătoriile lui Moş Olifus, Paralela 45, 2017; Testamentul domnului de Chaulieu – O cină la Rossini, Paralela 45, 2018; Gentilomii din Sierra-Morena – Iepurele bunicului, Paralela 45, 2018; Stăpânul lupilor, Paralela 45, 2018; Castelul Eppstein, Paralela 45, 2019), Paul Verlaine (Poeme saturniene, Casa de Editură Max Blacher, 2017), Théophile Gautier (Emaiuri şi camee, Tracus Arte, 2017), Jacques Ellul (Metamorfoza burghezului, Editura Sens, 2017; Subminarea creştinismului, Editura Sens, 2018; Trădarea Occidentului, Editura Sens. 2019), Guillaume Apollinaire (Alcooluri, Tracus Arte, 2019), Hermann Keyserling (Despre arta vieţii, Editura Sens, 2019).

Traduceri în alte limbi:

Pepel, prah in revolucija, IRI Institut, Liubliana, 2013, traducere de Ales Mustar a volumului Pulberea, praful şi revoluţia; Jivotat na Kostas Venetis, Editura Paradox, Sofia, 2015, traducere de Vanina Bojikova; La vida de Kostas Venetis , Editura Dos Bigotes, Madrid, 2016, traducere de Doina Făgădar.

(„Dacă vreodată veţi dori să vedeţi un loc năpăstuit de arhitectura sovietică, acesta este locul pe care trebuie să-l vizitaţi. Totul este sur, voluminos şi absolut lipsit de stil. Există câteva parcuri obosite în centrul oraşului pentru a alunga monotonia şi un presupus lac în partea de vest din centrul oraşului. Din păcate, el a secat şi a fost umplut cu gunoi”, citesc pe Travel.ninemsn.com şi nici măcar nu pot să zic, cum se obişnuieşte în asemenea cazuri, că vai! nu-mi vine să cred una ca asta – alese cuvinte despre Chişinău, plasat pe poziţia a 4-a în Topul celor mai urâte oraşe din lume, imediat după 1. Sumqayit, Azerbaijan; 2. Guatemala City, Guatemala; 3. Riyadh, Arabia Saudi, şi înaintea de: 5. La Oroya, Peru; 6. Naypyidaw, Myanmar; 7. Ciudad del Este, Paraguay. Pe de-altă parte, Chişinăul a devenit demult o referinţă culturală pe plan mondial, dacă ar fi să amintesc doar de L’Homme aux valises, ultima piesă a lui Eugène Ionesco, în care se afirmă la un moment dat, nici mai mult nici mai puţin, că cel mai bun loc de întâlnire ar fi chiar această urbe cu un nume atât de puţin eufonic.

De ziua oraşului, vă propun un fragment de interviu, pe care i l-am acordat lui Alexandru Corduneanu, în ideea de a face auzită şi vocea unora dintre chişinăuieni.)

* * * * * * * * *

Alexandru CORDUNEANU: Chişinăul interbelic este de o valoare încă neasumată. Atunci s-a construit infrastructura educaţională şi culturală a oraşului de pe Bâcu. Generaţia de intelectuali de factură românească (români, evrei) din anii 30 ai sec. XX este cea care a determinat profilul cultural al generaţiilor de după război şi continuă să influenţeze procesele de revenire a Chişinăului la matricea culturală românească acum în sec XXI. Care este legătura ta energetică, profundă cu acea perioadă, cu oamenii Chişinăului interbelic ?

Emilian GALAICU-PĂUN: Oricât mi-aş fi dorit să cunosc oamenii Chişinăului interbelic – pe scriitorul George Meniuc, bunăoară, pe care l-am văzut o singură dată în viaţă şi care, la rându-i, mi-a urmărit cu atenţie, după mărturia lui A. Suceveanu, „primele încercări” –, tot cărţile au fost cele care mi l-au scos în faţă, oraşul de pe Bâc. N-am să vorbesc aici despre toate volumele cetite la acest subiect, voi evoca însă două titluri relativ recente, scoase la Cartier, al căror redactor am avut onoarea să fiu: Chişinăul de pe vremea lui Puşkin (1820 – 1823). Cu 333 de intersecţii de Lică Sainciuc, de Ioan Halippa, şi Chişinăul nostru necunoscut, de Iurie Colesnic, şi o a treia, chit că se referă doar la lumea teatrală, O cronică a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău 1918-1930, de Petru Hadârcă – cinste cui le-au scris. Cu toate acestea, şi în ciuda unei bibliografii ce n-a încetat să se îmbogăţească, am senzaţia că, într-un fel, Chişinăul interbelic rămâne încă o Atlantidă care abia urmează a fi scoasă la suprafaţă – asta şi din motiv că nu există un roman puternic în care acesta să apară nu doar ca fundal al acţiunilor, ci şi drept personaj, de genul Dublin-ului lui Joyce. (Imaginează-ţi pe-o clipă că un Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau Gala Galaction – care au fost la Chişinău, ba chiar (unii) au petrecut aici ceva timp! – şi-ar fi plasat în oraşul de pe Bâc acţiunea unui roman; în acest sens, Cernăuţii au avut mai mult noroc, prin pana lui Mircea Streinul, a cărui Dramă a casei Timoteu „nemureşte” urbea bucovineană dintre cele două războaie…) Fără s-o pot defini explicit, simt o legătură afectivă & intelectuală cu oraşul acelei perioade, care devenea pe zi ce trece tot mai al nostru, şi care ne-a fost smuls de sub picioare în 28 iunie 1940, iar apoi şi în 24 august 1944. (Abia după 1990, începe să se refacă pas cu pas legătura cu urbea interbelică, oraşul unde s-a votat Marea Unire din ’18.) Iar romanul definitoriu pentru Chişinău încă urmează a fi scris, cinste cui o va face!

A. C.: Prin ’92 ai scos pentru Chișinău o poreclă horror, Ch-ău, ceva din frica până la greață de întuneric combinat cu figurile dansului macabru medieval. Un supranume escatologic sau un început de mitologie urbană. Orașul, privit din tranșeele vinilului, ți-a servit o suită de imagini cvasierotice și, ca bonus, te-a mai și descântat de soare sec. Din perspectiva de-acum, care a fost folosul, folosul, folosul acestei experiențe extatice în relația ta ulterioară cu Chișinăul cel de după Ch-ău? Ești un poet al Chișinăului? A devenit orașul acesta reflexul lumii tale interioare, texistenta ta ?

Em. G.-P.: Sunt născut la ţară, am copilărit într-un sat pitoresc din raionul Floreşti, atestat pe la 1483, Unchiteşti. Fiind băiet, păduri cutreieram cu bunică-mea Emilia – pădurea Văscăuţilor, pădurea Coşerniţei, pădurea Cuhureştilor. Lumea era minunată şi, chiar dacă pe-atunci nu-mi spusese nimeni că veşnicia s-a născut la sat, simţeam asta cu fiecare fibră a fiinţei mele. Se vede însă că minunea nu-i făcută să dureze – şi iată-mă, la cei şapte ani abia împliniţi, pe-o stradă din Chişinău, de mână cu părinţii, care mă aduseseră la oraş ca să mă dea la şcoală. La început, a fost o experienţă traumatică – într-una din primele zile, ieşind cu mama în centru (noi locuiam într-un cămin muncitoresc, la periferia oraşului), să-mi cumpere uniformă şcolară, era s-o păţesc, după ce tocmai traversasem strada Lenin din faţa „Lumii Copiilor” (actualmente, „Gemenii”) până la „insuliţa” de la mijloc, iar schimbarea culorii semaforului o făcu pe mama să se oprească. Nu-mi dau seama ce fel de sperietură, soră cu moartea, oi fi tras eu în clipa în care, de-o parte şi de alta, s-au pornit rânduri-rânduri de maşini, adevărul este că brusc m-am smucit din răsputeri şi am luat-o la fugă pe scurtătură, printre vehicule, spre trotuarul „salvator”, la care n-aş fi ajuns în veci dacă, în ultima clipă, nu mă scotea de sub roata troleibuzului un tânăr – totul sub ochii sărmanei mele mame. Aşa că, înainte de a cunoaşte „folosul, folosul, folosul”, era cât pe ce să se lase cu pierdere, a vieţii mele! N-aş vrea să „psihanalizez” întâmplarea dată, nu pot trece însă cu vederea faptul că la început oraşul mi s-a părut neprimitor – dacă nu chiar de-a dreptul ostil, asta după ce ne-am mutat pe strada Armenească (cei care mi-au cetit romanul Ţesut viu. 10 x 10 ştiu de ce!); mi-a trebuit ceva timp ca să „amortizez” şocul… civilizaţional! Care a început prin confruntarea cu alteritatea – în cazul de faţă, a unei limbi străine: «великий могучий русский язык». Nu mi s-a dat din prima, iar „orăşenizarea” mea deplină s-a tradus, prin clasele a 8-a – a 9-a, în versuri scrise în ruseşte à la Maiakovski, paralel cu cele scrie pre limba noastră (dar cu chirilice, cum altfel?!), în vers liber. Acum stau şi mă întreb: chiar sunt – am devenit – un poet al Chişinăului? Sau Ch-ău-l (scris la doar câţiva ani de la revenirea mea de la Moscova, unde am stat trei ani, 1986-1989, formându-mă ca poet) a „vampirizat” Oraşul alb (din cântecul lui Eugen Doga!) de pe şapte coline, pe care eu unul încă-l vedeam – la 1992 – pe orizontală, drept oraş de câmpie? Va trebui să treacă ceva timp înainte ca să-l simt – Chişinăul, de data asta – ca pe-un fel de cutie de rezonanţă a mea – cu tot Ch-ăul lui cu tot, marcat de „blestemul de a fi capitală într-o câmpie de mahala” (H.R. Patapievici)! – şi chiar să învăţ a „cânta” la el (nici până-n ziua de azi, nu ştiu ce fel de instrument o fi – de coarde? de suflat? de percuţie?). Cert este că oraşul s-a întreţesut cu scrisul meu, uneori cu asupra de măsură (din ’90 încoace, n-am putut scrie literatură decât aici, chit că am avut tot soiul de burse de creaţie în varii metropole mult mai bogate în tradiţii literare: Paris, Berlin, Budapesta, Bruxelles etc., etc.), iar „joyce-anismul” meu funciar merge până într-acolo încât îşi imaginează trasee literare pe urmele personajelor din Ţesut viu… prin Chişinăul actual (vai! tocmai oraşul vechi descris în paginile cărţii, din perimetrul străzilor Armenească – Puşkin – bulevardul Lenin – 25 Octombrie (denumiri de epocă), a cam dispărut, în locul caselor cu două nivele înălţându-se acum hoteluri de lux sau turnuri de sticlă) – ceea ce nu înseamnă că am şi devenit Asphaltliterat. Nu în ultimul rând, Chişinău e locul în care i-am coborât în pământ pe bunicii mei – care, sigur, şi-ar fi dorit să moară ţărani, precum s-au născut; n-a fost să fie! – şi pe mama mea Eleonora – ai fi zis, orăşeancă get-beget, deşi se născuse şi a crescut la ţară, până să meargă la facultate –, drept care oraşul a redevenit, în ochii meu, Ch-ău, acel (C)hău care, cu cât te uiţi mai mult în el, cu atât mai abitir se uită el în tine.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG