Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

sâmbătă 24 august 2019

Scriitorul Ghenadie Nicu (13 februarie 1963, Bălţi – 19 august 2019), poet rafinat de factură intelectuală – volume: Calmant pentru Alter Ego, 1992 şi Deşertul consoanelor, 2003 –, jurnalist având un stil & vocabular inconfundabil, corespondent la „Ziarul de Iaşi”, şi autor al unui monumental jurnal inedit, din care a publicat doar mici fragmente, a fost răpus de o boală nemiloasă, după o luptă pe viaţă şi pe moarte care a durat vreo zece ani. Din bărbatul viguros pe care-l cunosc încă din facultate, de prin toamna lui 1981, nu mai rămăsese în ultimii ani decât o umbră de om, atât că-i scânteiau în continuare ochii ori de câte ori discutam despre literatură, noutăţi editoriale, nume noi etc., etc. Ultima oară, ne-am întâlnit chiar la intrarea în Librăria din Centru, într-una din zilele de mai, când tocmai aveau loc Zilele literaturii române la Chişinău – în mai puţin de o oră, urma să moderez (dacă-mi aduc bine aminte) „Seara de eseu”, Ghenadie însă nu putea rămâne, urmând să se întoarcă în spital (culmea ghinionului! după ce că avea leucemie, mai făcuse şi o pneumonie). N-am să uit niciodată cum, strângând la subsuoară un pachet de cărţi, m-a rugat să-l caut „când se face mai bine”, ca să-i împrumut „ceva de citit”. Iureşul vieţii – imediat după Zilele literaturii… a urmat târgul de cartea „Bookfest”, apoi nişte lansări de carte, un festival de literatura la Sibiu ş.a. – m-a purtat pe alte drumuri, aşa că nu ne-am mai văzut. De pierdut din vedere însă nu l-am pierdut niciodată – din când în când, îi citeam tabletele în „Ziarul de Iaşi”, iar asta îmi era de-ajuns ca să ştiu că Ghenadie „se ţine tare”, cum stă mărturie şi acest ultim text publicat cu doar patru zile înainte să închidă ochii, pe 15 august, text care capătă astfel valoare testamentară:

* * * * * * * *

Cum faci din poetic o armă ontologică. Experienţa basarabenilor

+

Cum ar fi arătat Iliada şi Odiseea, dacă Homer ar fi avut laptop şi ochi limpezi?

Sau, la alt pol: ce turnură ar fi luat poezia lui Emilian Bucov, industriosul nostru întru proslăvirea partidului, dacă schimbarea de regim politic n-ar fi avut loc în Basarabia, odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial? Cum ar fi evoluat romancierul Vasile Vasilache dacă n-ar fi fost marginalizat pentru modul caustic (chit că esopic, pentru că diatriba l-ar fi costat ani grei de privaţiune!) de a spune adevărul despre perioada postbelică? Ar mai fi consimţit, în împrejurări de liber arbitru!, să publice de conjunctură (fiindcă nu alta e valoarea Unchiului din Paris) un autor atât de inteligent şi cultivat ca Aureliu Busuioc? Istoria a tras mereu de sfori în zona asta şi adesea a suflat cu gheaţă în ceafa artistului. Mediu social, cadru geografic, condiţii de instruire, tare educaţionale, morală şi fiziologie, cutume şi politică - totul atacă subtil, câteodată pervers, Opera, atentează la puritatea ei originară.

În anii ’70 ai secolului trecut au apărut, în RSSM-ul de altă dată, primele cărţi ale unor poeţi şi prozatori precum Nicolae Dabija, Leonida Lari, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Vasile Tărâţeanu, Ilie Zegrea, Marcela Benea, Ludmila Sobieţchi, Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu, Viorel Mihail, Constantin Munteanu, Ion Bogatu ş.a. Anumite „invariante“ - la nivelul stilului şi al atitudinii - au determinat critica să vorbească despre apariţia unei generaţii de creaţie. O generaţie, spunem acum când componenţii săi şi-au dat deja măsura valorii, pătrunzând în manuale şi academii, cu un aport remarcabil la dezvoltarea literaturii române de la noi. Azi poate părea o banalitate, dar în anii de imixtiune continuă a partidului în domeniile artisticului, o derogare cât de mică de la dogmele în vigoare trebuie tratată ca probă de temeritate. Şaptezeciştii basarabeni au săvârşit ceea ce se poate numi, cu un termen doar în parte metaforic, o mică dar extrem de semnificativă insurgenţă.

Nu se putea imagina, pe atunci, o contestare la scenă deschisă a metodelor realismului socialist şi în genere a regimului, o situare polemică în raport cu preceptele oficiale. Nici samizdat-ul nu s-a practicat în Basarabia acelor ani. Dar ceea ce au izbutit aceşti scriptori solari are, repet, valoarea unei insurgenţe. Ei au descoperit un mod fericit de a se sustrage tiraniei realului, de a deroga de la comandamentele partidului; în ultimă analiză, de a-şi adjudeca nestingheriţi, fără a pactiza, ca antecesorii lor, cu diavolul, naturaleţea discursului poetic, starea de graţie. Andrei Ţurcanu, criticul generaţiei, spune despre congenerii săi: „Curajul adevărului şi candoarea credinţei nu se puteau exprima decât prin prefigurări, prin iluminări profetice, singulare, prin forme şi imagini excesive, care să bată alarma, certificând - neapărat! - o realitate colectivă şi un imperativ colectiv“. Cu alte cuvinte, şaptezeciştii basarabeni au folosit esteticul într-un insidios sens etic. Supralicitând visul, exaltând tărâmurile imaginarului, axându-se pe eul creator, generaţia sfida implicit rigorile dogmei. Nu a contestat-o direct (nici nu ar fi fost posibil), dar se poate spune că a umilit-o prin neglijare.

Este foarte interesant să aflăm cum s-a produs acest fenomen, ce a determinat, în momentul X al istoriei, într-o provincie urgisită a fostului imperiu sovietic, un grup anume de oameni să se solidarizeze - bine, nu programatic, dar intuitiv oricum - întru contestarea implicită a principiilor curente, altminteri obligatorii pentru scriitori? Scotocind migălos prin cuferele biografiei şi ale istorie (accidente pubertare, întâmplări miraculoase în copilărie, figurile părinţilor, învăţătorul de litere, primele cărţi citite, chipul bibliotecarei din sat, şcoala, serpentinele academice, lecturile constitutive etc.), am descoperi, în cele din urmă, tărâmul unde au gestat textele generaţiei, culisele unui remarcabil demers literar, care a readus normalitatea în câmpul literaturii şi a pregătit terenul pentru sincronizarea cu marea literatură română.

Totul telescopat, evident, cu analiza punctuală a textelor, catagrafiind minuţios imaginarul şi liniamentele poeticii pe care generaţia şi-a elaborat-o decantând cu atenţie figurile de profunzime; o cronică, altfel spus, a facerii, de unde şi acest mot-valise îngăduitor şi cu escapadele sociologice: mitopo(i)etica…

Ghenadie NICU

Unitară din p.d.v. stilistic (mână marelui sculptor Lazăr Dubinovschi se simte în toate, fie că-l toarnă în bronz pe Eminescu sau Gh. Asachi, fie că e coautorul bustului lui Negruzzi, dar mai cu seamă în viziunea de ansamblu a complexului statuar), Alea inaugurată în 1958 conţinea 12 scriitori – de la moartea ultimilor doi, Mihai Eminescu şi Ion Creangă, în 1889, tocmai trecuse cca 70 de ani (exact ca în cazul drepturilor de autor, care devin bun public după şapte decenii de la dispariţia clasicului). Date fiind vremurile de atunci (abia în 1956 Nichita Hruşciov denunţase cultul personalităţii lui I.V. Stalin), ce s-a putut cu o mână (reintrarea în circuitul literar a Marilor Clasici), i s-a refuzat celeilalte („muntenii” Al. Macedonski, I.L. Caragiale, ca să dau doar două nume, ale contemporanilor lui Eminescu, cu care acesta fie a polemizat violent, fie a întreţinut cele mai cordiale relaţii de prietenie literară, nu se vor regăsi printre cei 12). Cu toate lipsurile ei, Aleea prezenta un tot întreg arhitectural de mare valoare, ceea ce într-o capitală de republică unională, iar apoi şi de ţară, cam săracă în monumente, va da un plus de personalitate centrului istoric al Chişinăului, distrus temeinic în 1944.

În iureşul primilor ani de independenţă, s-a pus problema „lărgirii”, de fapt, a continuării Aleii Clasicilor – asta după ce, tot prin ’90, un prozator autohton cerea cu insistenţă în paginile hebdomadarului Literatura şi Artasă fie dat jos monumentul lui A.S. Puşkin, ridicat (Nota Bene) prin subscripţie publică, din aceeaşi Grădină Publică „Ştefan cel Mare” –, astfel încât havuzul (cu tot cu monumentul lui Puşkin!) a fost în cele din urmă încorporat între cele două aripi ale unei Alei formal simetrice, dar vai! absolut distorsionate, ca să nu zic de-a dreptul sucite, din p.d.v. stilistic. Cum să nu-i dau dreptate colegului Mircea V. Ciobanu, care vede un „perfect model de kitch[în] alăturarea bustului «realist-socialist»al lui Donici celui modernist al lui Stănescu. Sau miniaturalul bust al lui Bacovia (creat de Meliţa Petraşcu) cu masivul cap al lui Blaga (Alexandra Picunov)”? Nu e neapărat să fii specialist în domeniu, ca să realizezi că în unele cazuri nu o astfel de „alăturare” creează senzaţia de kitch, ci chiar bustul cutărui sau cutării clasic: vă place cum arată Octavian Goga? şi Lucian Blaga? şi…? şi…?

Ce să mai vorbim că tocmai la capitolul Selecţies-a gafat cel mai abitir – i-am recuperat cumva pe Macedonski şi Caragiale? şi-a ocupat mentorul „Junimii”, Titu Maiorescu, locul binemeritat printre ai săi? Din cei patru mari poeţi interbelici, Ion Barbu străluceşte prin absenţă, iar dintre prozatori – creatorul romanului psihologic, Camil Petrescu. (Oricât de salutară ar fi prezenţa unor figuri autohtone – mă refer la basarabenii Alexie Mateevici şi Constantin Stere –, iarăşi nu pot să nu mă întreb dacă ei nu fac parte cumva mai degrabă dintr-un patrimoniu local decât al literelor române de pretutindeni, o idee pe care o las între paranteze, să se mai coacă…) Cât despre dispunerea monumentelor, aceasta e cu adevărat derutantă – nici tu ordine alfabetică, nici să se ţină seama de cronologie, nici măcar pe două rânduri, căci la un moment dat Aleea se ramifică… Bref, nu mai suntem într-o Grădină Publică, ci într-un… cimitir!

Am fost pe cât de uluit, pe atât de derutat, când la doar un an de la trecerea în nefiinţă a lui Grigore Vieru, urmată de cea a lui Adrian Păunescu, municipalitatea a găsit de cuviinţă (dar şi… mijloace financiare!) să-i „planteze” pe Alee (până la ei doi, Nichita Stănescu făcea figură de benjamin) pe proaspeţii „clasici”. (Cu o ironie vitriolantă, poeta Ileana Mălăncioiu întreba, acum 3-4 ani, în cadrul festivităţilor de 31 August, de ce nu s-ar găsi un loc şi pentru Paul Goma, un adevărat monument viu al rezistenţei, de vreme ce contemporani de-ai noştri au fost turnaţi, peste noapte, în bronz.) Totodată, m-a trecut cu rece când, în chiar ziua înmormântării lui Dumitru Matcovschi, edilul capitalei Dorin Chirtoacă îl şi vedea instalat pe Alee. Până la urmă, poetul a urcat în bronz & piatră de Cosăuţi, în satul de baştină – doar că în primăvară anului în care Dumitru Matcovschi ar fi împlinit 80 de ani, s-a luat decizia totuşi de a-l „panteoniza” pe Aleea Clasicilor, cum ar veni – cel de-al treilea dintre scriitorii contemporani. În aceeaşi ordine de idei, ştiu că cel puţin câteva familii (nu le voi da numele) fac tot felul de demersuri să-şi vadă instalaţi printre clasici pe câte-un părinte scriitor, până de curând fără mari sorţi de izbândă, iar odată cu precedentul „Vieru – Păunescu” cu oarece speranţe. Faptul că aceiaşi autori au ieşit de mult din circuitul valoric, că nu se mai regăsesc în manualele şcolare decât, eventual, la capitolul „colegi de generaţie”, că noile ediţii din operele lor, scoase de cele mai multe ori în condiţii amatoriceşti (dar pe hârtie velină, şi – color!), nu mai sunt căutate de publicul cititor, nu pare să-i impresioneze pe urmaşii nerăbdători să-şi vadă taţii în bronz & granit. Că adevărate monumente aere pereniumar fi nişte ediţii făcute ca lumea, au înţeles perfect urmaşii lui Aureliu Busuioc şi ai lui Vasile Vasilache – şi unul, şi altul apăruţi în serii de autor la Editura Cartier, ba chiar (primul) în câteva ediţii succesive.

Nu ştiu cum stau alte literaturi la acest (ultim) capitol, mă întreb însă câţi clasici în viaţă de la noi vor fi ajuns, deîndată ce au „întors pagina”, nişte iluştri anonimi? Şi invers: avem şi autori cărora legenda personală, plus opera se-nţelege, le conferă dacă nu o măreţie, cel puţin o simpatie postumă, de care nu au avut parte în timpul vieţii? Şi încă: decât să transformăm Aleea Clasicilor într-un cimitir, cu alei ale autorilor de toată mână, n-ar fi mai bine să se elaboreze o strategie naţională a lecturii – de genul „Scriitori la baştina lor”, doar că de rang naţional –, cu lecturi publice (neapărat, cu cărţile pe masă!) în librării, şcoli şi licee? Ce-ar fi să avem grijă de literatura vie, atât cât o mai fi rămas, sub toate formele (& locurile) ei de manifestare, şi abia după – de cioplitul în piatră?

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG