Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

marți 23 iulie 2019

Calendar

nu înseamnă Donald Trump, George W. Bush, şi nici măcar(ismaticul) Barack Obama, ci valorile pe care le-a creat, de-a lungul a peste trei secole, odată cu proclamarea Declaraţiei de Independenţă pe 4 iulie 1776, şi care-i definesc identitatea (y compris, visul american) mai bine decât orice Plan Marshall sau arsenal balistic. Este şi motivul pentru care am ales trei capodopere aparţinând la trei romancieri americani – câte una/unul pentru fiecare secol de independenţă (atât că tustrele/tustrei aparţin secolului XX, când SUA devine prima Putere/Supraputere mondială) –, spre a-i glorifica, altfel decât printr-o paradă militară à la russe (cum a făcut-o actualul locatar al Casei Albe), măreţia. Le dau în ordinea apariţiei lor, nu înainte de a aminti că, în aceşti 15 ani de când prezint Cartea la pachet, literatura americană a fost prezentă masiv, de la clasicii secolului XX la debutanţi, semn că Tărâmul Făgăduinţei în domeniul literaturii s-a mutat de pe Bătrânul Continent în Lumea Nouă. Iată-le:

William FAULKNER. Pe patul de moarte

Coperta cărţii „Pe patul de moarte”
Coperta cărţii „Pe patul de moarte”

În toamna lui 1930, William Faulkner publică romanul Pe patul de moarte, Rao, 2012; la cei 33 de ani ai săi, tocmai a atins punctul culminant al vastei sale opere (autorul va prefera însă Zgomotul şi furia, pe care-l numeşte „eşecul meu mult iubit”), mai are de trăit cam pe-atâta (se stinge în 1962), iar peste două decenii va fi distins cu Premiul Nobel (în 1950).

Scriere polifonică, alcătuită din 59 de monologuri, rostite pe 15 voci, dintre care cea a lui Darl, „l’idiot de la famille”, se aude de 19 ori, iar a defunctei (sic!) Addie o singură dată („Îmi amintesc doar cum obişnuia tata să spună că raţiunea existenţei este să te pregătească pentru a putea sta mort timp îndelungat”), Pe patul de moarte începe abrupt cu scena cioplirii coşciugului de către Cash, primul născut al familiei Bundren, chiar sub privirile atente ale mamei sale, căreia şi-i este destinat („Bun dulgher. Addie Bundren nu-şi putea dori o ladă mai bună în care să se odihnească”). Rând pe rând, Anse, soţul muribundei, apoi ceilalţi patru copii, dintre care unul, Jewel, e făcut cu reverendul Whitfiel, dar şi vecinii Cora şi Vernon Tull, medicul Peabody ş.a. relatează, fiecare din perspectivă proprie, înfiorătoarea călătorie de 9 zile pe ultimul drum, cu o căruţă hodorogită, spre a îndeplini ultima dorinţe a lui Addie – să fie înhumată în Jefferson, locul ei de baştină.

„Murise de opt zile, zicea Albert. Venea dintr-un loc, din ţinutul Yoknapatawpha, şi încercau să ajungă cu mortul la Jefferson. Trebuie să fi fost o bucată de brânză stricată într-un muşuroi de furnici, în căruţa aia prăpădită de care zicea Albert că oamenii erau înspăimântaţi c-o să se facă ţăndări înainte ca ei s-o scoată din oraş, cu lada aia făcută-n casă şi un alt individ cu piciorul rupt, zăcând pe-o plapumă, pe capac, şi tatăl şi un băieţel stând pe leagănul căruţii şi poliţistul încercând să-i scoată din oraş”. La capătul drumului, toată lumea e-n pierdere (Darl îşi pierde minţile; Jewel îşi vede vândut calul pentru care muncise nopţile; Cash rămâne fără banii puşi deoparte ca să-şi cumpere un aparat de radio; la fel şi Dewey Dell fără cei 10 dolari cu care spera să scape de sarcină), mai puţin tatăl ce se înfăţişează, „arătând şi ticăloşit şi mândru”, cu o nouă proteză dentară.

Nu în ultimul rând, Pe patul de moarte e patul germinativ al Comitatului Yoknapatawpha, a cărui hartă mai are şase ani până să se contureze, la finele romanului Absalom, Absalom!, spre a crea un topos recunoscut pe plan mondial al literaturii americane.

J. D. SALINGER, De veghe în lanul cu secară

Nu încape îndoială – cărţile mari se cer re-traduse, o dată la fiece generaţie, mai cu seamă cele ce rezidă în vorbirea directă, neafectată de „literatură”, şi asta deoarece felul de a se exprima diferă, de la „părinţi” la „copii”. Din acest punct de vedere, găsesc versiunea lui Cristian Ionescu a capodoperei lui Salinger, De veghe în lanul cu secară, Polirom, 2005, absolut remarcabilă, de la tonul jovial nimerit din prima cu care debutează romanul („Şi dacă vreţi cu adevărat să aflaţi ce şi cum, presupun c-o să vreţi să ştiţi din capul locului unde m-am născut, cam ce copilărie nasoală am avut, (…) toate aiurelile gen David Copperfield, dar, ca s-o zic pe-aia dreaptă, n-am nici un chef să intr-un chestii de-astea”), la frazele finale, de o sobrietate cutremurătoare: „Îmi pare rău că am spus povestea atâtor oameni. Cam tot ce ştiu e că, într-un fel, mi-e dor de toţi cei de care v-am povestit. (…) Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată. Dacă o faceţi, o să înceapă să vă fie dor de toţi”.

Cât despre scrierea propriu-zisă, aceasta stă în două replici – cum ar fi faţa şi reversul; prima: „Îmi tot imaginez o mulţime de copii care se joacă într-un lan de secară. Mii de copilaşi şi nimeni prin preajmă – nimeni mare, vreau să spun – în afară de mine. Şi eu stau în picioare pe buza unei stânci scrântite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stâncă. (…) Aş sta de veghe în lanul de secară şi-atât”; şi cea de a doua: „Apoi îmi construiam singur o căbănuţă pe undeva, cu mălaiul pe care-l scoteam, şi trăiam acolo până la capătul zilelor. Aş fi ridicat-o chiar lângă marginea pădurii (…) şi, mai încolo, dacă voiam să mă însor sau ceva, cunoşteam o fată frumoasă (…), şi ne-am fi căsătorit. Dacă-am fi făcut copii, i-am fi ascuns. Puteam să le cumpărăm o groază de cărţi şi să-i învăţăm să scrie şi să citească noi înşine”. Or, acest „i-am fi ascuns” spune despre sensibilitatea ultragiată a adolescentului Holden mai mult decât toate tratatele lui Jean Piaget luate împreună.

O carte de re-citit, la fiece vârstă.

Toni MORRISON. Preaiubita

Prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993) se numeşte Toni Morrison (n. 1931) – e americană, a câştigat tot ce se poate în materie de creaţie, iar cărţile ei sunt prezente aproape în toate topurile „celor mai importante romane scrise vreodată”.

Înainte de a fi „o carte densă, dramatică, şi nu melodramatică, particulară şi în acelaşi timp universală, şocantă, totuşi liniştitoare (…) capabilă să influenţeze sau să schimbe percepţia cititorului despre lume” (The Guardian), Preaiubita, Art, 2014, este un roman foarte bine scris (& tradus de Virgil Stanciu), variind registrele de la tern-sordid la sublim, uneori în aceeaşi secvenţă: „Pământ, iarbă, păstăi şi coji, frunze, fân, păienjeniş, cochilii de scoici – pe toate astea dormise. Niciodată nu se gândise la cearşafuri albe de bumbac. Căzuse în pat cu un geamăt, iar femeia îl ajutase să creadă că făcea dragoste cu ea, nu cu rufăria ei de pat”.

Suntem în America dinaintea abolirii sclaviei, într-un stat din Sud, Ohio. După moartea „albului bun”, Garner, cumnatul acestuia, Învăţătorul, preia Dulcea Casă, iar cei vreo şapte-opt negri simt imediat, pe pielea lor (acum, brăzdată cu vâna de bou!), diferenţa. Ceea ce-i face s-o pună de-o fugă colectivă. Doar că, vai! Sethe, nevasta lui Halle, stă să nască, şi totuşi îşi ia picioarele la spate. (Va naşte pe drum, în condiţii de groază, ajutată de-o fată albă – şi numai printr-un miracol bebeluşul supravieţuieşte.) Nu scapă însă de Învăţător & vânătorii de negri fugari, care dau buzna în casa soacrei sale, Baby Suggs, răscumpărată de fi-su, unde-şi trimisese din timp alţi trei copii. Îngrozită de ce-i aşteaptă, Sethe se repede să-i omoare cu mâna ei, reuşind să-i ia gâtul Preaiubitei.

Ca peste 18 ani, mezina Denver să creadă „că înţelege legătura dintre mama ei şi Preaiubita: Sethe încerca să-şi răscumpere vina pentru ferăstrău”, căci, de bună seamă, „cum era să tragi zimţii ferăstrăului pe sub bărbia micuţă; să simţi sângele de bebeluş pompat pe mâinile tale, ca ţiţeiul; să-i ţii faţa să nu i se dezlipească capul; s-o strângi tare, ca să absorbi, nemişcată, spasmele morţii ce cutreierau trupuşorul adorat, plinuţ şi debordând de viaţă”.

La fel cum plină de viaţă e şi Preaiubita lui Toni Morrison, cu atât mai dragă inimii mele, cu cât mi-a fost pusă în mână de-o fiinţă iubită.

Cea de-a XV-a ediţie a Colocviilor revistei Transilvania (Sibiu, 27 – 28 iunie) au adunat în oraşul „cerchiştilor” scriitori din Bucureşti (Florin Iaru, un poet care, oriunde îşi face apariţie, imprimă un inconfundabil aer cu diamante manifestaţiilor literare), Cluj-Napoca (Alex Goldiş, Andreea Coroian Goldiș, Cosmin Borza, Ovio Olaru și Adriana Stan, de la Universitatea Babeș-Bolyai și Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române), Iaşi (Bogdan Creţu, Antonio Patraş și Roxana Patraş, de la Institutul de Filologie Română „Al. Philippide” al Academiei Române și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”) şi Chişinău (ierte-mi-se lipsa de modestie – chiar subsemnatul), asta fără a-i mai pune la socoteală (şi de ce, mă rog, nu i-am pune?!) pe sibieni (Radu Vancu, Dragoş Varga, Andrei Terian, Teodora Coman, Vlad Pojoga ş.a.). Cum cele două dezbateri s-au ţinut în librăria Humanitas „Constantin Noica”, publicul – nu atât numeros, cât select – a întregit „Cercul” (de data asta, al poeţilor prezenţi în carne şi oase, dacă nu cumva în „lucarne şi oaze”), şi astfel vocile lirice s-au împletit cu vocile critice, spre luare-aminte a tinerilor din sală, numai ochi şi urechi.

O misiune ingrată, să redai pe scurt ce s-a vorbit în serile de 27 şi 28 iunie; şi chiar dacă ai face-o, cum să „transcrii” temperamentul lui Florin Iaru, acest motor cu ardere internă „la cea mai înaltă ficţiune”, care i-a marcat discursul & toate micile intervenţii (doar de să-i pui, înaintea oricărei fraze, câte un semn de strigare, ca-n limba spaniolă, de pildă!)? (Nu că alte intervenţii ar fi de trecut sub tăcere…) (În – altă – paranteză fie spus, sper că tot ce s-a vorbit a fost înregistrat, iar un prim „comprimat” al celor spuse va fi de citit într-unul din numerele viitoare ale revistei Transilvania.) Cât despre lansarea celor două cărţi noi ale poeţilor optzecişti – Jos realitatea şi, respectiv, A(II)Rh+eu / Apa.3D –, decât s-o povestesc aici, mai bine citez câte-un poem din fiecare, şi (vorba vine) m-am scos (nu înainte totuşi de a preciza că am ales două texte care, într-un punct, se intersectează). Acum nu vă rămâne decât să ghiciţi care şi cui aparţine!

Florin Iaru
Florin Iaru

Am văzut totul

Am văzut înmormîntarea lui Kennedy

Transmisă prin Telstar,

Primul satelit de telecomunicaţii

Îngăduit în socialism.

L-am văzut pe Ceauşescu-n balcon

Mesmerizînd mulţimile

Într-o dimineaţă de august.

Am văzut Luna ca-n palmă,

Iar pe Armstrong îndepărtându-se de modul,

Ca un beţiv imponderabil.

Am văzut-o pe Nadia.

Tocmai luase prima notă de zece

Din viaţa ei.

Apoi am văzut revoluţia română în direct

Cum spărgea ecranul alb-negru

Cu ultima răsuflare a tinereţii.

Apoi n-am mai văzut nimic.

Mai zboară Telstar?

Sau a căzut?

A căzut.

Fie-i ţărîna uşoară!

Emilian Galaicu-Paun
Emilian Galaicu-Paun

«Любви все возрасты…»*

…şi această

expresie fizică

a iubirii sărind

peste ani –

tes vingt ans, mes quarante…”

(„neuf”, în minte) –

o gimnastă

făcându-şi

exerciţiul

la paralele

inegale,

când nu frica

de cădere, ci

verweile doch, du bist so schön!”**

face ca-n fiece

petite mort

să se-ncerce

o (numele-i

fie) Nadia

Comăneci.

_____

* (rus.) „Iubirii toarte vârstele-s supuse”, vers de A.S. Puşkin, Evgheni Oneghin.

** (germ.) „O, rămâi, eşti atât de frumoasă!”, vers de Goethe, Faust.

* * * * * * *

Şi ce au toate acestea cu titlul din capul textului?!

Iată ce: pe drumul de întoarcere, am vorbit preţ de aproape 7 ore cu Bogdan Creţu despre scriitorii mult mai în vârstă care ne-am onorat cu prietenia lor (Marin Mincu, Emil Brumaru – în cazul amândurora) & continuă s-o facă (Nicolae Breban, în cazul lui Bogdan; Şerban Foarţă ş.a., în ce mă priveşte), ceea ce-mi confirmă o dată în plus – iar recenta ediţie a Colocviilor revistei Transilvania stă mărturie – că prieteniile chiar fac o literatură (nu că adversităţile – iar uneori, şi duşmăniile pe faţă – n-ar avea şi ele rolul lor în istoria literelor). (Vă rog să luaţi acest text drept ceea ce este – un exerciţiu de admiraţie pentru toţi cei care fac cu putinţă ca scriitori români din toate orizonturile să formeze, ori de câte ori se revăd în cadrul unui colocviu, simpozion sau la o lansare de carte, o Românie literară dodoloaţă.)

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG